Revista Art-emis
100 de ani de la căderea Imperiului Romanovilor PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Joi, 23 Februarie 2017 22:23

Dinastia RomanovÎn aparenţă, la începutul declanşării Primului Război Mondial, Rusia ţaristă se afla într-o situaţie din cele mai favorabile. Încă de la sfârşitul Evului Mediu, într-un elan cu caracter de unicat în istorie, început iniţial prin recuceriri articulate în jurul Marelui Cnezat al Moscovei şi îndreptat împotriva ocupaţiei mongole, de religie musulmană, Rusia s-a simţit chemată deopotrivă să stabilească un imperiu în serviciul „adevăratei credinţe" ortodoxe, pretinzând statutul celei de „a treia Rome" [1]. Sub lunga domnie a Romanovilor (1613-1917), mânată de o lăcomie insaţiabilă pentru „extinderea imensului său teritoriu şi a necuprinselor sale frontiere într-un mod inacceptabil, atât din punct de vedere moral, cât şi din acela al raţionamentelor practice"[2], Rusia a cotropit enorme teritorii străine, sub falsul pretext al „slabei lor populări cu triburi nomade semibarbare"[3]. Începând cu anul 1654, când „s-a unit" cu Ucraina lui Bogdan Hmelniţki, Rusia a purces la realizarea unui grandios program expansionist, întinzându-şi tentaculele spre toate punctele cardinale. Astfel a acaparat Ţările Baltice (1710-1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei (1743), Polonia de Est (1772), Crimeea (1783), Finlanda întreagă (1790), ţinutul dintre Nipru şi Nistru (1792), Georgia răsăriteană (1801). Georgia de Vest (1812), Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varşoviei (1815), Georgia întreagă (1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864-1885), Insula Sahalin (1875) etc. Dacă pe timpul domniei lui Ioan al III-lea (1505) teritoriul Rusiei abia dacă ajungea la vreo 400.000 km2, atunci către începutul domniei dinastiei Romanovilor (1613), suprafaţa Rusiei era deja de 1.560.000 km2; ţarul Mihail (1645) a mărit teritoriul imperiului la 2.250.000 km2, în timp ce Petru cel Mare (1725) l-a adus la 2.820.000 km2; ţarina Elisabeta (1761) a condus un imperiu de 3.200.000 km2, Ecaterina a II-a (1796) - de 3.520.000 km2, iar Alexandru I (1825) - de 3.670.000 km2 şi părea că şirul extinderilor imperiului Rus va dura la nesfârşit, deoarece către 1888 cuceririle teritoriale ale acestuia ajunseseră la 4.000.000 kmp[4].

Profitând în expansiunea sa teritorială de absenţa cvasitotală a unor bariere naturale, către începutul secolului al XX-lea Rusia devine ţara cea mai întinsă din lume, subjugându-şi în permanenţă teritoriile „imperios necesare", invocând diverse pretexte nobile, mai ales cele ale panslavismului şi panortodoxiei, eliberator de sub „jugul păgân" sau al ţăranilor de sub jugul stăpânitorilor lor, catolici sau protestanţi. Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv spaţiul românesc, devenit de la o vreme „un bostacol esenţial" în calea acesteia spre Constantinopol[5]. Urmărind obiectivul „transformării Mării Negre într-un lac interior rus"[6], din 1711 şi până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele ţariste au invadat de 10 ori teritoriul României, provocând în aceeaşi perioadă patru modificări ale graniţei sale răsăritene[7]. Referindu-se la motivele raptului Basarabiei din 1812, marele poet Mihai Eminescu menţiona: „Rusia nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. Luând fără de nici un drept, fără de nici o justificare legitimă şi cu ajutorul celor mai urâte mijloace, partea de răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca graniţele între Moldova şi aşa numita Basarabie, să fie şterse cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei şi asupra întregului popor românesc"[8].

Conform datelor primului recensământ al Imperiului Rus din 28 ianuarie 1897, către finele secolului al XIX-lea suprafaţa acestuia ajunsese la 18.861.474,1 verste pătrate[9], cu o populaţie totală de 125.640.021 de locuitori. În schimb, densitatea populaţiei era de numai 6,66 locuitori pe o verstă pătrată, Rusia Europeană fiind cea mai dens populată, cu 22,09 locuitori pe verstă pătrată, în timp ce Siberia avea numai 0,53 locuitori pe verstă pătrată. Înapoierea Imperiului Rus era ilustrată şi de faptul că populaţia oraşelor acestuia constituia doar 16.828.395 de locuitori, în timp ce marea majoritate a populaţiei de 108.811.626 de locuitori, trăiau în mediul rural, într-o stare de cvasitotală izolare de restul lumii. Mai mult ca atât, majoritatea covârşitoare a populaţiei urbane a Rusiei ţariste – 12.049.340 din totalul general de 16.828.395 de persoane – locuiau în oraşele din regiunea europeană a Rusiei[10]. Aproximativ în aceeaşi perioadă, dicţionarul enciclopedic Brockhaus-Efron făcea următoarea caracteristică spaţiului Imperiului Rus: „întins mai ales după latitudine, Imperiul Rus ocupă întreaga parte de est a Europei şi partea de nord a Asiei, suprafaţa sa constituind 0,42 % din teritoriul celor două continente. Imperiul Rus ocupă 1/22 din suprafaţa întregului glob pământesc şi circa 1/6 din suprafaţa terestră. Punctul cel mai de vest al Imperiului Rus se află în gubernia Kaliska, la hotarul cu Prusia, iar punctul cel mai de est este capul Dejniov în strâmtoarea Bering. Punctul cel mai de nord al Imperiului Rus îl constituie capul Celiuskin, iar cel mai de sud se află în regiunea Transcaspică, la hotarul cu Afganistanul, în apropiere de ruinele localităţii Cilduhter, pe malul drept al râului Cuşca"[11].

Conform unor teorii geopolitice mai noi, întemeiate pe scrierile lui G. Vernadski, N.Familia Romanov Danilevski, Lev Gumilev, F. Stepun, ale altor autori, poporul rus ar fi trăit, începând cu eliberarea sa de jugul tătarilor, aproape exclusiv cu „visul imposibil al includerii orizontului ce încadrează stepele ruseşti, în componenţa Statului Rus"[12]. Astfel s-a ajuns că, în decursul a patru secole, teritoriul Rusiei s-a mărit de 36 de ori. Conform aceloraşi teorii geopolitice de factură recentă, această particularitate a istoriei ruseşti ar fi determinat şi un „stil specific rusesc de amenajare a teritoriului", avându-se în vedere că, la începutul secolului al XX-lea, hotarele Rusiei rămâneau încă determinate cu mare aproximaţie, pe alocuri de natura a 50 de verste (!)[13]. În acest sens, apologeţii ţarismului găseau foarte firesc că o pretinsă „fatalitate istorică" făcea din Rusia un stat „în perpetuă formare", chiar vorbind în sens strict geografic, astfel încât, în opinia panslavistului Aksakov, după o existenţă milenară, „pereţii casei pe care o locuiau ruşii, nu erau încă aşezaţi definitiv şi nici chiar temeliile nu erau săpate pretutindeni"[14]. De cealaltă parte, însă, criticii stărilor de lucruri din Rusia ţaristă constatau că, în timp ce statul rus creştea, populaţia acestuia, dimpotrivă, degenera („L'État s'enfle, le peuple s'étigle", după spusele marelui istoric Kliucevski). În lipsa oricărei experienţe de viaţă politică şi socială democratică a marii majorităţi a populaţiei, singurul liant al unităţii naţionale a Rusiei şi chiar stâlpul ei de rezistenţă a fost ţarismul. Cu o astfel de organizare socială anacronică, Rusia a fost mereu pândită de pericolul revoluţiei. Aşa cum afirma Putilov (2 iunie 1915), - unul din cei mai influenţi oameni de afaceri ai Rusiei de până la 1917, - „o revoluţie poate fi o mare binefacere pentru un popor dacă, după ce a distrus, ştie şi să reconstruiască. Din acest punct de vedere, revoluţiile din Anglia şi Franţa îmi par a fi mai degrabă benefice. La noi, însă, revoluţia nu poate însemna decât distrugere, deoarece clasa instruită reprezintă o infimă minoritate, fără organizare sau experienţă politică, fără contact cu masele. După părerea mea, cea mai mare crimă a ţarismului este că n-a vrut să admită - în afara propriului aparat birocratic - nici un alt nucleu de viaţă politică. Şi a reuşit atât de bine, încât, atunci când «cinovnicii» vor dispărea, întregul stat rus se va prăbuşi... Burghezii, intelectualii şi cadeţii sunt cei care vor da, fără îndoială, semnalul revoluţiei, crezând că salvează Rusia. Dar, după revoluţia burgheză, vom cădea imediat în revoluţia muncitorească şi apoi în cea ţărănească. Şi va începe apoi o îngrozitoare anarhie, o interminabilă anarhie... zece ani de anarhie! Ne vom întoarce la epoca lui Pugaciov, dacă nu mai rău!"[15].

Au fost cuvinte profetice, deoarece acea zi prezisă de Putilov a venit mult mai repede decât s-ar fi crezut, anume la 2/14 martie 1917, când ţarul Nikolai al II-lea a abdicat „în numele lui şi al fiului său", constituindu-se, în consecinţă, primul guvern provizoriu în frunte cu prinţul Lwov şi cu Kerenski la Ministerul Justiţiei. Chiar din zilele care au marcat victoria revoluţiei din februarie 1917, guvernul provizoriu, dorind să ofere Rusiei o soluţie democratică, a proclamat dreptul naţiunilor din imperiul ţarist „de a dispune de ele însele", aceasta fiind prima formulă a principiului naţiunilor[16]. Însuşi Lenin, revenit la 3 aprilie 1917 în Rusia cuprinsă de revoluţie, s-a pronunţat în favoarea „dreptului naţiunilor la autodeterminare, inclusiv la despărţirea şi formarea de state independente"[17]. Înlăturarea de la putere a dinastiei Romanovilor, în urma revoluţiei din februarie 1917 şi instaurarea unui Guvern Provizoriu care a funcţionat aproape opt luni - de pe 27 februarie/12 martie şi până pe 25 octombrie/7 noiembrie 1917 -, a produs un uriaş val de speranţe, în Rusia ca şi în întreaga lume, că în acea veritabilă închisoare a popoarelor se va instaura, pentru prima oară în istoria ei milenară, un regim al democraţiei liberale. Şi, într-adevăr, Guvernul Provizoriu a promovat democraţia şi libertatea în Rusia: toţi cetăţenii au devenit egali în faţa legii; libertatea deplină - religioasă, de exprimare, a presei, a adunărilor, a uniunilor şi a grevelor - a devenit o realitate; în afară de drepturi egale, minorităţile etnice au obţinut autonomie, iar Polonia a fost declarată independentă[18].

Guvernul Provizoriu s-a dovedit a fi însă extrem de fragil, autoritatea fiindu-i mereu contestată de un alt pol al puterii, reprezentat de Sovietul deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd. În speranţa stăpânirii curentului anarhic care lua o amploare tot mai mare în Rusia, una din primele măsuri ale Guvernului Provizoriu a fost eliminarea, la 5/18 martie 1917, a decretului privind regulamentul de ordine internă pentru democratizarea armatei. În aparenţă, decretul era cât se poate de inofensiv: el anula doar titlurile cu care soldaţii trebuiau să se adreseze ofiţerilor, interzicea tutuirea soldaţilor de către şefii lor şi abroga o serie de restricţii nesemnificative, impuse soldaţilor de către vechiul regulament, cum ar fi interdicţia de a fuma în stradă, de a frecventa cluburile şi reuniunile publice etc.[19]. În realitate, însă, modificările regulamentului respectiv au fost interpretate de soldaţi potrivit bunului lor plac, exercitând o influenţă anarhizantă asupra disciplinei în armata rusă, în măsura în care soldaţii nu mai erau supuşi constrângerilor şi nu mai riscau nici o sancţiune. Anume această ordonanţă, afirmă pe bună dreptate jurnalistul şi analistul politic Pamfil Şeicaru, s-a aflat la baza descompunerii bruşte a armatei ruseşti: „Ei (soldaţii ruşi.- n.n.) nu mai voiau nimic altceva decât să se întoarcă acasă şi să ia parte la distribuirea pământurilor. Cine ar fi putut, începând din acea clipă, să împiedice dezertarea în masă a soldaţilor? Încă din primele zile, ofiţerii fuseseră declaraţi duşmani ai revoluţiei, conspiratori ce urmăreau restaurarea monarhiei. În numeroase localităţi, au fost torturaţi sau ucişi"[20].

Aflat în acea perioadă, la Zürich, V.I. Lenin a sesizat imediat esenţa momentului, prin prisma unui autentic revoluţionar de profesie, apreciind existenţa celor două centre ale puterii drept o ocazie unică pentru grupul său de bolşevici. În opinia lui, Sovietul deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd reprezenta prototipul viitoarei dictaturi a proletariatului, în timp ce Guvernul Provizoriu ca promotor al principiilor puterii populare burghezo-democratice, devine ţinta atacurilor sale furibunde[21]. În una din luările sale de cuvânt înainte de a pleca de la Zürich, Lenin a declarat cu vădită satisfacţie că în Rusia începuse „transformarea războiului imperialist în război civil": „în clipa de faţă parcurgem o fază de tranziţie de la primul stadiu al revoluţiei la cel de-al doilea stadiu al ei, de la răzvrătirea împotriva ţarismului la revolta împotriva burgheziei [...]"[22]. Planul elaborat de liderul bolşevic urmărea înfrângerea militară a Rusiei, declanşarea războiului civil, cucerirea puterii de către bolşevici, culminând cu declanşarea revoluţiei mondiale[23].

În vederea realizării acelui plan, Lenin şi bolşevicii săi au mers inclusiv până la a colabora cu duşmanul Rusiei, Germania. Astfel, în urma unor înţelegeri dintre V.I. Lenin şi tovarăşii săi, aflaţi în Europa de Vest înainte de martie 1917, cu oficialităţile civile şi militare germane, aceştia au fost protejaţi şi ajutaţi să treacă, într-un vagon plumbuit, prin această ţară inamică spre Rusia, în schimbul angajamentului de a acţiona pentru înlăturarea guvernului rus, adept al continuării războiului, alături de aliaţi, până la victorie[24]. În virtutea aceleiaşi promisiuni de a semna un tratat de pace imediat după ce ar câştiga puterea în Rusia, Guvernul german, cu concursul „negustorilor revoluţiei" Aleksandr Lazarevici Helfand (Alexandru Moscovici sau Parvus) şi Iakov Stanislavovici Fürstenberg (Ganeţki), a susţinut cu fonduri foarte generoase activităţile politice ale lui Lenin, estimate la peste 50 milioane mărci aur[25]. Precum cu perfectă dreptate afirmă istoricul rus Dmitri Volkogonov, „e greu de găsit în istoria omenirii un exemplu similar de partid politic, care de dragul obţinerii puterii să fi acţionat atât de concertat pentru înfrângerea propriei ţări, aşa cum au făcut bolşevicii"[26].

Ajunşi la putere la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, bolşevicii cu Lenin în frunte au trebuit să-şi plătească datoriile, aceasta presupunând acceptarea înfrângerii naţionale. Decretele lui Lenin din noiembrie asupra păcii şi asupra pământului au produs efectul scontat asupra dezintegrării a ceea ce mai rămăsese din armata rusă, căci soldaţii, în marea lor majoritate ţărani, au plecat din oraşele garnizoană spre satele lor pentru a-şi revendica loturile de pământ[27]. În continuarea achitării aceloraşi datorii, Lenin a acceptat începerea negocierilor cu germanii la Brest-Litovsk, cu intenţia de a obţine o pace „fără anexiuni şi reparaţii". În pofida protestului energic al Puterilor Antantei adresat Rusiei pentru hotărârea acesteia de a încheia pacea separată cu Germania, reamintindu-i angajamentele asumate prin tratatul de la Londra din 5 septembrie 1914, Lenin a insistat asupra ratificării „acestui tratat dificil şi ruşinos", argumentând că „trebuie să ne consolidăm; or, pentru aceasta avem nevoie de timp. Trebuie să sugrumăm definitiv burghezia, iar pentru aceasta trebuie să avem amândouă mâinile libere. După ce vom fi făcut acest lucru, amândouă mâinile ne vor fi libere şi atunci vom putea duce un război revoluţionar împotriva imperialismului internaţional"[28].

Aşteptând cu înfrigurare „ca proletariatul internaţional socialist să ne ajute să declanşăm o a doua revoluţie socialistă la scară mondială" (V.I. Lenin)[29], Rusia Sovietică a semnat, la 20 februarie/5 martie 1918, tratatul de pace de la Brest-Litovsk cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Tratatul punea capăt stării de război între părţi şi preciza, totodată, frontierele Rusiei. Astfel, Rusia renunţa la Polonia, Lituania, Curlanda şi evacua Letonia şi Estonia; ea recunoştea independenţa Ucrainei şi Finlandei; ceda Imperiului Otoman Karsul, Batumul şi Ardahanul. În plus, se angaja să plătească o îndemnizaţie de război de 6 milioane mărci aur şi să asigure livrarea de cereale Austro-Ungariei[30]. În total, Rusia ieşea din Primul Război Mondial pierzând 26 % din totalul populaţiei şi 27 % din terenul arabil[31]. În semn de protest faţă de Tratatul de la Brest-Litovsk, Puterile Antantei au rupt relaţiile diplomatice cu Rusia Sovietică la 18 martie 1918 şi au instituit blocada împotriva sa[32]. Lenin era însă dispus să plătească nu numai pentru sprijinul din trecut, ci şi pentru cel prezent. Astfel, după încheierea păcii de la Brest-Litovsk, contele Mirbach a fost numit ambasador german în Rusia. Din mesajele sale trimise Kaiserului aflăm despre acest sprijin: „Aş fi recunoscător dacă aş primi instrucţiuni legate de următoarele întrebări: este oare justificată din punctul nostru de vedere folosirea acestor sume uriaşe? În cazul căderii bolşevicilor, care curent va fi susţinut în continuare?". Ca răspuns, ministrul Afacerilor Externe, Kühlman, îi scrie: „Dacă sunt încă necesari bani, telegrafiaţi-ne câţi"[33].

Aşadar, pentru Rusia ţaristă, Primul Război Mondial a avut consecinţe dezastruoase, soldându-se cu milioane de jertfe umane, cu înlăturarea de la putere a dinastiei Romanovilor, cu două revoluţii consecutive pe parcursul unui singur an 1917, cu proclamarea primului stat socialist din lumea contemporană care şi-a fixat ca obiectiv major „lichidarea oricărei exploatări a omului de către om, înlăturarea deplină a împărţirii societăţii în clase, anihilarea fără milă a exploatatorilor, întronarea organizării socialiste a societăţii" [34]. Aşa cum bolşevicii lui Lenin intenţionau să impună comunismul nu numai în Republica Sovietelor de Deputaţi ai Muncitorilor, Soldaţilor şi Ţăranilor din Rusia, ci şi în toate ţările lumii, prin export de revoluţie, acest lucru a condus inevitabil la izolarea Rusiei pe plan internaţional, respectiv la deraierea acesteia de la mersul obiectiv al istoriei pe o perioadă de peste 70 de ani.

---------------------------------------------------
[1] Aymeric Chauprade şi François Thual, Dicţionar de geopolitică: state, concepte, autori. Traducere, note şi postfaţă: Şerban Dragomirescu, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 281.
[2] Alexandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, F.l., 1995, p. 106.
[3] Н.А. Рубакин. Россия в цифрах: Страна. Народ. Сословия. Классы. Опыт статистической характеристики сословно-классового состава населения русского государства (На основании официальных и научных исследований). Санкт-Петербург: «Вестник Знания» (В.В. Битнер), 1912. С. 26.
[4] M. Inorodetz, Pourquoi la Babylone russe s'est décomposée, Imprimérie des arts & sports, Paris, 1920, p. 4 (Datele lui M. Inorodetz sunt preluate de la E. Schultze, din „Journal européen d'Économie politique", nr. 10, 1916, p. 525).
[5] Antony Babel, La Bessarabie. Étude historique, éthnographique et économique, Librairie Félix Alcan, Paris, 1926, p. 29.
[6] Ibidem.
[7] Ion M. Oprea, România şi Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 15.
[8] Cf. Constantin Aldea, O istorie zbuciumată: Basarabia până în anul 1920, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 40.
[9] Verstă / unitate de măsură pentru distanţe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km (din rus. versta).
[10] Первая Всеобщая перепись населения Российской Империи 1897 г. Под ред. Н.А. Тройницкого. Т. I. Общий свод по Империи результатов разработки данных Первой Всеобщей переписи населения, произведенной 28 января 1897 года. С.-Петербург: Изд-во ЦСК МВД, 1905. С. 1.
[11] Энциклопедический словарь. Том XXVII A . Репина – Рясское и Россия. Издатели: Ф.А. Брокгауз (Лейпциг), И.А. Ефрон (С.-Петербург). С.-Петербург: Типография Акц. Общ. «Издат. дело, бывш. Брокгауз-Ефрон», 1899. С. 1.
[12] И.А. Василенко. Геополитика: Учебное пособие. Москва: Логос, 2003. С. 62-64.
[13] Энциклопедический словарь. Том XXVII A . Репина – Рясское и Россия. Издатели: Ф.А. Брокгауз (Лейпциг), И.А. Ефрон (С.-Петербург). С.-Петербург: Типография Акц. Общ. «Издат. дело, бывш. Брокгауз-Ефрон», 1899. С. 1.
[14] Max Hoschilles, Le mirage du soviétisme. Préface de A. Merrheim, Payot & Cie, Paris, 1921, p. 78.
[15] Cf. Maurice Paléologue, La Russie des tsars pendant la Grande Guerre (20 Juillet 1914 – 2 Juin 1915). Aquarelles de G. Loukomsky, Librairie Plon, Paris, 1921, p. 370-372.
[16] Ion M. Oprea, România şi Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 150.
[17] V.I. Lenin, Biografie, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1960, p. 335.
[18] Marusia Cîrstea, De la Rusia ţaristă la URSS, în Europa XXI. Vol. XIII-XIV / 2004-2005. Românii între ruşi şi sovietici / Academia Română, Filiala Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 72-73.
[19] Pamfil Şeicaru, România în Marele Război. Prefaţă de Ion Gh. I. Brătianu. Traducere din franceză de Adrian Iancu, Dan Radu Stănescu, Elis Buşneag, Daniel Nicolescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1994, p. 296.
[20] Ibidem, p. 297, 303.
[21] Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie. Traducere: Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, 1994, p. 139.
[22] Ibidem, p. 140.
[23] Ibidem, p. 140-141.
[24] M.C. Stănescu, 1917/1918 – România la un pas de prăbuşire, în România în situaţii limită. Editor coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1995, p. 35.
[25] Martin Griffiths, Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori. Prefaţă de Ionel Nicu Sava, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, p. 225-226; С.В. Тютюкин. Первая мировая война и революционный процесс в России (Роль национально-патриотического фактора) // Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: Наука, 1999. С. 246-249; Ion M. Oprea, România şi Imperiul Rus. Vol. I (1900-1924), Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 199.
[26] Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie. Traducere: Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, 1994, p. 141.
[27] Ibidem, p. 221.
[28] Petre Bărbulescu şi Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională. 1914-1945. Prefaţă de Nicolae Ecobescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 68-69.
[29] Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie. Traducere: Anca Irina Ionescu, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, 1994, p. 219.
[30] Petre Bărbulescu şi Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională. 1914-1945. Prefaţă de Nicolae Ecobescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 76.
[31] Marusia Cîrstea, De la Rusia ţaristă la U.R.S.S., în Europa XXI. Vol. XIII-XIV / 2004-2005. Românii între ruşi şi sovietici / Academia Română, Filiala Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 75.
[32] Petre Bărbulescu şi Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională. 1914-1945. Prefaţă de Nicolae Ecobescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 77.
[33] Cf. Edvard Radzinsky, Stalin, Editura Aquila '93, Bucureşti, 1996, p. 150.
[34] www.istmat.info/node/28336

Anexă

Acordul între Rusia cu Marea Britanie şi Franţa în privinţa Strâmtorilor - martie-aprilie 1915

1. Memoriul ministrului de externe Sazonov adresat ambasadorilor plenipotenţiari francez şi englez la Petrograd, M. Paléologue[1a] şi G. Buchanan[2a] (Traducere din limba franceză) [Petrograd], 19 februarie/4 martie 1915 Mersul evenimentelor de ultimă oră îl conduc pe Majestatea Sa Împăratul Nicolae la gândul, că problema Constantinopolului şi a Strâmtorilor necesită a fi soluţionată definitiv şi în conformitate cu năzuinţele seculare ale Rusiei. Orice altă soluţie va fi insuficientă şi nestatornică, în cazul în care oraşul Constantinopol, malul de Vest al Bosforului, Mării de Marmara şi Dardanelelor, precum şi Turcia de Sud până la linia Enos-Midia, nu vor fi incluse în componenţa Imperiului Rus. În egală măsură, în virtutea necesităţilor strategice, partea ţărmului asiatic între Bosfor, râul Sakaria şi punctul ce urmează a fi identificat pe malul strâmtorii Izmid, insulele Mării de Marmara, insulele Imbros şi Tenedos, trebuie să fie incluse în componenţa Imperiului. Interesele speciale ale Franţei şi Marii Britanii în regiunea indicată vor fi cu deosebită atenţie respectate. Guvernul imperial nutreşte speranţa, că raţiunile mai sus expuse vor fi acceptate cu loialitate de către ambele guverne aliate. Guvernele aliate amintite pot fi încrezătoare, că vor avea o înţelegere la fel de loială din partea guvernului imperial faţă de planurile lor privind alte regiuni ale Imperiului Otoman şi alte locuri.

2. Memoriul ministrului plenipotenţiar al Marii Britanii la Petrograd, adresat ministrului de externe Sazonov (Traducere din limba engleză). [Petrograd], 21 februarie/6 martie 1915

Ambasadorul Majestăţii Sale Regale a primit instrucţiunile de a declara dlui Sazonov, că guvernul Majestăţii Sale a întreprins operaţiuni în Dardanele exclusiv din considerentul avantajului cauzei comune. Marea Britanie nu va urmări pentru sine nici un avantaj nemijlocit: nu intenţionează să se statornicească în acea parte. Guvernul Majestăţii Sale Regale riscă viaţa soldaţilor, a mateloţilor, a vaselor sale, încercând să facă Turcia inutilă în calitatea ei de aliată a Germaniei, să-i anihileze forţa de atac faţă de Rusia şi Marea Britanie (însuşi Marele Cneaz, comandantul suprem a menţionat importanţa acestui obiectiv în interesul operaţiunilor militare ruse), precum şi în scopul determinării statelor balcanice la colaborare cu puterile aliate. Deoarece este vizat viitorul Strâmtorilor şi al Constantinopolului, lordul Edward Grey a confirmat public cele spuse de dl Sazonov în Duma de Stat (Se are în vedere declaraţia lui S.D. Sazonov în Duma de Stat din 27 ianuarie / 9 februarie 1915 privind obiectivele războiului) şi, cu toate că, în conformitate cu convenţia din 5 septembrie (Acordul de la Londra încheiat între Rusia, Franţa şi Marea Britanie la 23 august / 5 septembrie 1914, cu privire la nesemnarea păcii separate), orice acord definitiv şi formal necesită a fi discutat cu Franţa şi, probabil, nu va putea fi încheiat înainte de a se ajunge la condiţiile de pace definitive, lordul Edward Grey nu a formulat nici un fel de obiecţii faţă de ceea ce a afirmat dl Sazonov lordului G. Buchanan.

Ajutorul, şi în special cel militar, acordat Greciei în peninsula Gallipoli, poate fi extrem de important şi necesar pentru asigurarea succesului operaţiunii, iar, în condiţiile actuale, ar fi neraţional şi imposibil refuzul acestui ajutor, în cazul în care ar fi propus. Guvernul imperial trebuie să ia în calcul, că un eventual eşec al operaţiunii în Dardanele ar avea consecinţe extrem de grave. Guvernul Majestăţii Sale nu a examinat niciodată chestiunea anexării, în favoarea Greciei, a vreunei părţi din Strâmtori. Smirna constituie acea parte a teritoriului turcesc, examinată în calitate de mijloc de compensare a Greciei. Guvernul Majestăţii Sale admite cu plăcere, că Grecia nu trebuie să aibă punct de sprijin în Strâmtori, ceea ce ar fi în defavoarea intereselor ruseşti. Guvernul Majestăţii Sale este de acord în această problemă cu guvernele rus şi francez, chiar dacă interesele guvernului Majestăţii Sale se limitează, în prezent, la chestiunea căii ferate Smirna-Aidin. În vederea determinării Greciei de a adera la Puterile Aliate, guvernul Majestăţii Sale este dispus să renunţe la oricare din pretenţiile sale.

Ambasadorul Majestăţii Sale se vede obligat să reitereze, că operaţiunile actuale în zona Dardanelelor urmăresc obiectivul comun şi nobil faţă de pretenţiile Rusiei în acest raion şi în deplina conştiinţă a faptului, că rezultatele nemijlocite ale acestora vor fi în favoarea Rusiei, ci nu a noastră. Iată de ce, în condiţiile actuale, guvernul Majestăţii Sale nu ar trebui să fie lipsit de ajutor în cadrul acelor operaţiuni, în care acestea ne-ar putea fi de folos. În mod firesc, orice ajutor de care am putea beneficia, nu trebuie condiţionat de careva pretenţii, cu excepţia celor asupra căror vor fi de acord cele trei guverne aliate. Din cele expuse reiese cu toată claritatea, că guvernul Majestăţii Sale din capul locului şi-a dorit o participare activă a corăbiilor şi armatelor ruseşti, în vederea ducerii la bun sfârşit a acestor operaţiuni.

3. Memoriul ambasadorului plenipotenţiar francez la Petrograd adresat ministrului de externe Sazonov (Traducere din limba franceză). [Petrograd], 23 februarie/8 martie 1915

În conformitate cu dispoziţia guvernului pe care îl reprezint şi luând în considerare doleanţele formulate de guvernul imperial în memoriul său din 4 martie 1915, ambasadorul francez are onoarea de a aduce la cunoştinţa Excelenţei Sale dlui Sazonov, că guvernul imperial poate conta în deplină măsură pe atitudinea binevoitoare a guvernului Republicii în privinţa faptului, ca problema Constantinopolului şi a Strâmtorilor să fie soluţionată în corespundere cu doleanţele Rusiei. Această problemă, precum şi cele care interesează Franţa şi Marea Britanie în Orient şi în alte regiuni pe care guvernul imperial, din partea sa, este de acord să fie soluţionate în conformitate cu doleanţele Marii Britanii şi ale Franţei, îşi vor găsi soluţionarea lor definitivă în tratatele de pace care, conform declaraţiei din 4 septembrie 1914, urmează a fi discutat în comun şi semnat concomitent de către cele trei puteri aliate.

4. Memoriul ambasadorului plenipotenţiar englez la Petrograd adresat ministrului de externe Sazonov (Traducere din limba engleză, efectuată în cadrul Ministerului de Externe). [Petrograd], 27 februarie / 12 martie 1915

În eventualitatea în care războiul va fi dus până la un final victorios şi în cazul în care vor fi realizate doleanţele Marii Britanii şi ale Franţei atât în privinţa Imperiului Otoman, cât şi în alte regiuni, aşa cum au fost fixate în comunicatul rusesc, guvernul Majestăţii Sale va fi de acord cu cele expuse în memoriul guvernului imperial în privinţa Constantinopolului şi a Strâmtorilor, textul căruia a fost adus la cunoştinţa ambasadorului Majestăţii Sale de către Excelenţa Sa dl Sazonov la 19 februarie (4 martie) anul curent.
12 martie 1915

5. Memoriul ambasadorului plenipotenţiar englez la Petrograd către ministrul de externe Sazonov (Traducere din limba engleză, efectuată în cadrul Ministerului de Externe). [Petrograd], 27 februarie/12 martie 1915

Ambasadorul Majestăţii Sale a primit instrucţiunea de a face următoarele obiecţii privind memoriul, pe care ambasada engleză a avut onoarea de a-l adresa guvernului imperial la 27 februarie (12 martie) 1915: Cererea, expusă de către guvernul imperial în memoriul din 19 februarie (4 martie) 1915, depăşeşte cu mult doleanţele formulate de către dl Sazonov cu câteva săptămâni în urmă. Cu mult până ca guvernul Majestăţii Sale să fi clarificat, care vor fi propriile doleanţe în alte regiuni la încheierea ostilităţilor, Rusia cere promisiuni sigure că doleanţele sale vor fi satisfăcute în privinţa a ceea ce, la propriu vorbind, constituie cea mai preţioasă cucerire a întregului război. În consecinţă, lordul Grey îşi exprimă speranţa că dl Sazonov este conştient de faptul, că guvernul Majestăţii Sale nu are posibilitatea de a demonstra o mai mare prietenie, decât ceea ce conţine textul memoriului mai sus amintit. Documentul respectiv conţine dovada revizuirii depline a politicii tradiţionale a guvernului Majestăţii Sale şi se află într-o totală contradicţie cu viziunile şi sentimentele odinioară dominante în Anglia şi care încă nu au dispărut cu totul. Din care motiv, lordul Grey îşi exprimă speranţa, că guvernul imperial va recunoaşte că recentele asigurări oferite dlui Sazonov au fost îndeplinite în modul cel mai loial şi deplin posibil. Actualmente, prezentându-şi propriul memoriu, guvernul Majestăţii Sale crede şi speră, că prietenia solidă între Rusia şi Marea Britanie va fi garantată, îndată ce se va ajunge la o înţelegere scontată.

Din textul memoriului britanic reiese, că doleanţele guvernului Majestăţii Sale, oricât de importante ar fi interesele engleze în alte părţi ale lumii, nu vor conţine nici o condiţie, care să atingă dominaţia rusă asupra teritoriilor descrise în memoriul rusesc din 19 februare (4 martie) 1915. În legătură cu faptul că Constantinopolul va rămâne întotdeauna un depozit comercial al Europei de Sud-Est şi a Asiei Mici, guvernul Majestăţii Sale solicită ca, atunci când Rusia va intra în posesiunea acestuia, să instituie un port liber pentru tranzitul mărfurilor schimbate între teritoriile neruse. Guvernul Majestăţii Sale roagă, de asemenea, să fie instituită libertatea circulaţiei vaselor comerciale prin Strâmtori, aşa cum a fost deja promis de către dl Sazonov. Actualmente a devenit absolut evident faptul că, indiferent de importanţa pentru cauza comună a aliaţilor a operaţiunilor întreprinse de guvernul Majestăţii Sale în Dardanele, aceste operaţiuni, oricât de reuşite ar fi fost ele, nu pot aduce careva beneficii guvernului Majestăţii Sale la încheierea ostilităţilor. Doar Rusia, de una singură, în cazul în care războiul se va încununa de succes, va primi roadele directe ale acestor operaţiuni. Din acest motiv Rusia nu ar trebui, în opinia guvernului Majestăţii Sale, să pună acum obstacole în faţa oricărei puteri, care, în condiţii judicioase, ar putea oferi aliaţilor ajutorul său. Unica putere, care ar putea participa la operaţiuni în Strâmtori, este Grecia. Amiralul Carden a solicitat amiralităţii să i se suplimenteze numărul de distrugătoare, lucru irealizabil însă la ora actuală. Prin urmare, în cazul în care s-ar obţine promisiunea flotei greceşti, ajutorul acesteia ar fi extrem de preţios pentru guvernul Majestăţii Sale.

Unul din principalele obiective urmărite de guvernul Majestăţii Sale, atunci când a recurs la operaţiuni militare în Dardanele, a fost să îndemne statele neutre să adere la Puterile Aliate. Guvernul Majestăţii Sale speră că Rusia va depune toate eforturile pentru a înlătura temerile Bulgariei şi României, cum că posesiunea Strâmtorilor şi a Constantinopolului de către Rusia ar fi în defavoarea lor. Guvernul Majestăţii Sale speră, de asemeni, că Rusia va depune toate eforturile, pentru a imprima cooperării acestor state un caracter atractiv. Lordul E. Grey menţionează că va trebui, probabil, luată în calcul întreaga problemă a intereselor viitoare ale Franţei şi Marii Britanii în privinţa Turciei Asiatice; formulând doleanţele în privinţa Imperiului Otoman, guvernul Majestăţii Sale trebuie să se consulte în egală măsură cu guvernul francez, la fel cum se consultă cu cel rus. Cu toate acestea, imediat cum va deveni cunoscut faptul că Rusia va primi Constantinopolul la încheierea războiului, lordul E. Grey ar dori să declare că, pe durata tuturor convorbirilor, guvernul Majestăţii Sale a insistat, ca locurile sfinte musulmane, precum şi Arabia să rămână, în orice împrejurări, sub o conducere musulmană independentă.

Lordul E. Grey nu este mandatat să facă vreo propunere concretă în privinţa doleanţelor britanice; una din aceste doleanţe, însă, se va referi la revizuirea acordului anglo-rus din 1907 în privinţa Persiei, în sensul recunoaşterii zonei neutre actuale în calitate de zonă britanică. Lordul E. Grey mai consideră extrem de necesar ca, atât timp cât aliaţii nu sunt pregătiţi să ofere statelor balcanice şi, în special, Bulgariei şi României, asigurări afirmative privind teritoriile cu care se învecinează şi asupra căror pretind să intre în posesiune, precum şi atât timp cât nu s-a ajuns la un acord definitiv privind doleanţele franceze şi engleze la încheierea ostilităţilor, ca acordul la care au ajuns în prezent guvernele rus, francez şi cel englez, să rămână confidenţial.

6. Nota verbală a ambasadorului francez la Petrograd adresată ministrului de externe Sazonov (Traducere din limba franceză). [Petrograd], 28 martie/10 aprilie 1915

Guvernul Republicii îşi va da acordul la memoriul transmis la 6 martie curent de către Excelenţa Sa ambasadorul rus la Paris dlui Declasse privind Constantinopolul şi Strâmtorile, cu condiţia că războiul va fi dus la un final victorios şi în cazul în care Franţa şi Marea Britanie îşi vor realiza planurile lor în Est, la fel şi în alte regiuni, aşa cum se menţionează în textul memoriului rusesc.

Sursa: www.istmat.info/node/27322
------------------------------------
[1a]Maurice Paléologue (13 ianuarie 1859 - 18 noiembrie 1944), diplomat, istoric şi eseist francez, ambasador al Franţei la Petrograd în anii Primului Război Mondial.
[2a]Sir George William Buchanan (25 noiembrie 1854-20 decembrie 1924), diplomat englez, ambasador al Marii Britanii la Petrograd în anii Primului Război Mondial.

footer