Revista Art-emis
„Intelligence Service” - Din enigmele istoriei secrete (3) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Joi, 23 Februarie 2017 22:09

V.I.Lenin - 1917Revoluționarul Vladimir Ilici Lenin - agent al serviciilor secrete germane

S-a născut în anul 1870 în Simbirsk. În perioada studenţiei ia contact cu mişcarea muncitorească, iar în 1893 se stabileşte la Petersburg, unde va deveni liderul marxiştilor. Va fi arestat, închis şi deportat în Siberia (1897-1900), după care emigrează în Elveţia (1900-1905). După înfrângerea primei revoluţii din Rusia se stabileşte în Elveţia (1906-1917). Din această ultimă perioadă va începe şi colaborarea sa cu serviciile secrete germane. Recrutarea lui Lenin de către colonelul Walter Nicolai[38] se explică prin aceea că îndeosebi în timpul războiului „..agenţii ruşi cumpăraţi înainte de începerea ostilităţilor refuzau furnizarea de informaţii"[39]. În acest context persoanele de naţionalitate rusă aflate în Occident prezentau o mare cotă de interes. În acelaşi timp, se poate susţine că Lenin prin caracteristicile sale: revoluţionar, origine etnică complexă (evreu după mamă, german după o bunică), simpatiile sale prooccidentale şi desconsiderarea „proştilor de ruşi", dar mai ales prin poziţia sa de lider al unei noi mişcări politice, a prezentat un interes cu totul special, recrutarea sa permiţând o penetrare informativă de înalt nivel a mişcării politice marxiste în plină ascensiune. Şi, evident un control asupra tendinţelor acesteia ce a implicat şi posibile manipulări.

În aceste condiţii se explică, cel puţin în parte, cum a fost posibilă propaganda desfăşurată de Lenin în Elveţia (tipărirea şi difuzarea de lucrări, întâlniri şi alte manifestări politice). În legătură cu fondurile utilizate de Lenin pentru propagandă trebuie menţionat faptul că o parte din acestea nu proveneau nicidecum de la familia sa de nobili cu venituri foarte modeste. Din cea mai recentă biografie a sa[40] rezultă că cel care până în 1917 nu a lucrat decât circa 2 ani ca avocat în cauze mărunte şi care în cei 20 de ani de exil a călătorit frecvent, petrecându-şi vremea în hotelurile luxoase ale diverselor staţiuni, dispunea de fonduri ce proveneau din acte gangstereşti (jefuirea unor bănci din Rusia sau din alte ţări de către bande teroriste bolşevice, atacuri piratereşti asupra unor vapoare, devalizarea unor oficii poştale ori a caselor de bilete din gări, extorcări, şantaje sau înşelăciuni). O mare parte a banilor de care a dispus Lenin a provenit însă din fondurile serviciilor secrete germane care, considerând că mişcarea bolşevică nu este prea periculoasă, au finanţat în mod practic Revoluţia din octombrie 1917 pentru a slăbi Rusia cu care se afla în război.

Un alt lider marxist rus strâns legat de Germania, cu care s-a acţionat pe lângă Lenin, a fost Alexandr Lazarevici Helphand (Parvus). El s-a născut în 1867, în zona Minsk a obţinut doctoratul în filosofie la Berna şi a avut un rol important în revoluţia din 1905. Fiind arestat şi exilat în Siberia, reuşeşte să fugă în străinătate. Ca agent literar al lui Maxim Gorki, i-a reprezentat interesele acestuia în Germania. Fiind un erudit, a dezvoltat multiple relaţii cu o serie de personalităţi din Germania, Elveţia şi Austria, atât din lumea socialistă cât şi din cercurile politice conducătoare. Relaţii cu totul speciale rezultă că a avut la nivelul Ministerului de Externe şi a Statului Major german. Cu sprijinul relaţiilor sale, Parvus a devenit şi un om bogat, fapt pentru care el va fi recunoscător şi devotat germanilor. În momentul izbucnirii războiului, îngrijorat de evoluţia politică din Germania, Parvus reuşeşte să convingă conducerea germană în legătură cu posibilitatea „transferării revoluţiei în Rusia". Astfel, în ianuarie 1915, într-o scrisoare expediată ambasadorul german de la Constantinopol, Vangenhein menţiona „interesele guvernului german coincid cu acelea ale revoluţionarilor ruşi. Democraţii ruşi nu-şi pot atinge scopul decât prin distrugerea totală a ţarismului. Pe de altă parte victoria Germaniei este condiţionată de izbucnirea unei revoluţii importante în Rusia"[41].

În acelaşi context, într-o discuţie purtată cu contele Von Brackdorf-Rantzau ambasadorul Germaniei în Danemarca, Parvus sublinia faptul că o pace separată cu Rusia ar fi oferit ţarului posibilitatea zdrobirii revoluţiei de care Germania avea atâta nevoie. În luna mai 1915, Parvus se întâlneşte cu Lenin în Elveţia. În legătură cu conţinutul discuţiilor Parvus precizează în broşura „În lupta pentru adevăr", că i-a explicat lui Lenin că „atâta timp cât războiul continuă, în Germania nu va avea loc nici o revoluţie, revoluţia fiind posibilă numai în Rusia, iar izbucnirea ei va fi un rezultat al victoriei germanilor"[42]. Deci Germania este determinată să acţioneze, să subvenţioneze revoluţia rusă, cel puţin din două motive: înlăturarea pericolului roşu ce se profila la Berlin şi înfrângerea Rusiei în războiul în care se angajase. Din documente rezultă că, ulterior, Von Jugow de la Ministerul de Externe al Germaniei, a solicitat trezoreriei cinci milioane de mărci pentru intensificarea propagandei revoluţionare din Rusia, sumă ce avea să fie transferată în prima parte a lunii iulie 1915[43].

Un alt personaj important din legătura serviciilor secrete germane, cu mare influenţă asupra lui Lenin, a fost Iakov Stanislavovici Ferstenberg, alias „Ganeţki", „Henky", „Barel", „Henric Zet", „Keller", „Nikolai", „Kuba", „Frantiszec" etc. El a fost trezorierul şi omul de deplină încredere al lui Lenin. Parvus şi Ferstenberg au locuit alături mai multă vreme în Copenhaga ocupându-se de afaceri comerciale cu care în realitate îşi acopereau provenienţa fondurilor primite de la guvernul german pentru propaganda şi revoluţia bolşevică. Cei doi făceau comerţ cu cereale, medicamente şi alte produse în Danemarca, Rusia, Turcia şi România, ceea ce permitea alimentarea conturilor bancare din Elveţia cu zeci de milioane de mărci. Informat în legătură cu aceste activităţi, Guvernul Provizoriu condus de Kerenski avea să stabilească faptul că „unul din canalele de finanţare a partidului în ajunul revoluţiei mergea de la Ganeţki la Sumenson, şi că el funcţiona de mult timp"[44]. Evghenia Sumenson deţinea în banca Siberiei un cont de circa un milion de ruble, din care 800 de mii au fost scoşi în preziua revoluţiei. Fiind arestată în iulie 1917 ea a declarat că suma primită de la Ganeţki a fost de peste 2 milioane de ruble iar primele livrări în contul ei s-au făcut din decembrie 1915. În aceste condiţii creşterea tirajului şi a numărului publicaţiilor bolşevice nu mai trebuie să surprindă. În vara anului 1917 existau 41 de ziare (27 în limba rusă), cu un tiraj de 320 de mii de exemplare, „Pravda" fiind tipărită zilnic în 90 de mii de exemplare.

Referitor la propaganda bolşevică secretarul de stat german, von Kuhlmann, raporta înaltului comandament german: „numai după ce bolşevicii au primit de la noi un flux continuu de fonduri prin diferite canale şi sub diferite etichetări au reuşit să-şi scoată principalul organ de presă « Pravda » pentru a desfăşura o propaganda energică şi a-şi extinde apreciabil baza, iniţial restrânsă, a partidului lor. E în interesul nostru să exploatăm perioada revoluţiei bolşevice pentru a obţine mai întâi un armistiţiu şi dup aceea, dacă de poate, pacea"[45]. Sume mari de bani au fost rulate şi prin intermediul contelui Mirbach, ambasadorul Germaniei la Moscova, care în iunie 1918 menţiona că are nevoie lunar de minimum 3 milioane de mărci pentru contracararea propagandei aliaţilor. În acest context, Trautman, consilier la Ministerul de Externe, menţionând că fondul de care dispunea se epuizase, a solicitat trezoreriei sume suplimentare, estimând că ar fi necesare cel puţin 40 de milioane de mărci"[46]. Sume importante au mai fost puse la dispoziţie, în mod acoperit, de către social-democratul elveţian de naţionalitate germană, Karl Moor. Acesta explica provenienţa banilor printr-o moştenire considerabilă. În realitate însă „averea o primise din Germania în 1908 şi banii proveneau de la înaltul comandament german... Moor era doar un canal prin care banii germani intrau în seifurile bolşevice. Fiind agent german, ca şi Ganeţki sau Parvus, Moor a rămas în Rusia sovietică, continuând să informeze Berlinul în legătură cu conducerea bolşevică. S-a întâlnit de mai multe ori cu Lenin şi, în pofida suspiciunilor care planau împotriva lui, a continuat să lucreze sub numele de Bayer"[47].

Serviciile secrete germane l-au mai sprijinit pe Lenin şi în alt mod. Acestuia i s-a permis să ajungă din Elveţia în Rusia tranzitând teritoriile unor state în care Lenin nu avea voie să intre. Prin agentura de valoare de care dispunea, Walter Nicolai informa în detaliu conducerea germană în legătură cu intenţiile lui Lenin. Serviciile secrete franceze au aflat şi ele că în primăvara anului 1917 Lenin s-a întâlnit la restaurantul „Schioppa" din Berna cu un reprezentat al ambasadei germane in Elveţia, Dallenvach, cu care a discutat despre plecarea sa în Rusia prin Germania. Un mijlocitor important a fost în această chestiune Parvus, care a obţinut sprijinul înaltului comandament german, al Ministerului de Externe şi chiar pe cel al Kaiserului, care şi-a exprimat fără rezerve acordul. Practic, datorită lui Parvus, mişcarea bolşevică rusă a fost sprijinită de multe personalităţi germane, în cercurile diplomatice şi cele politice. Astfel, contele von Brackdorff-Rantzau, ambasador al Germaniei la Copenhaga insistă, printr-o scrisoare către ministrul de externe, „...să sprijine elementele extremiste căci acestea vor conduce la un dez-nodământ mai rapid. După toate probabilităţile peste trei luni vom putea conta pe o dezintegrare suficient de mare ca să-i zdrobim pe ruşi într-o acţiune militară"[48]. Pentru a-şi întări şi mai mult propria acoperire, în drum spre Moscova, la Stockholm, Lenin refuză să-l întâlnească pe Parvus.

Pe linia aceleaşi bune informări în legătură cu intenţiile lui Lenin şi oportunitatea plecării sale în Rusia, prin Germania, şi a cunoaşterii dorinţelor sale privind înfrângerea Rusiei şi izbucnirea războiului civil, se înscriu şi memoriile şefului Statului major german, Erich von Ludendorff, care avea să precizeze între altele: „înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia... Practic, guvernul sovietic există datorită nouă"[49]. Serviciile secrete germane au convins autorităţile să-l lase pe Lenin să treacă prin Germana, iar ... „colonelul Nicolai alege pe cei mai de încredere agenţi să-l însoţească, pentru ca nu cumva acesta să împrăştie pe drum teoria sa bolşevică"[50]. Mai exact, Lenin a fost însoţit de doi maiori de informaţii şi de un anume Radek care, ulterior, îi va fi consilier şi şef de cabinet. Trebuie observat că acesta din urmă este un personaj cu o cotă de valoare deose-bită pentru statul german, el fiind în afară de Parvus şi Lenin unul dintre puţinii oameni ce cunosc provenienţa germana a fondurilor cu care s-a finanţat revoluţia bolşevică. Radek a fost de asemenea mijlocitorul relaţiilor lui Lenin cu o serie de persoane cu care acesta nu trebuia să se vadă. (Parvus, Ganeţki etc.) Rostul celor doi ofiţeri de informaţii a fost acela de a facilita ajungerea lui Lenin în Rusia, de a depăşi eventualele obstacole, de a asigura controlul necesar asupra lui, precum şi circulaţia informaţiilor în ambele sensuri.Încă din primii ani ai războiului soldaţii dezertau cu miile şi dintr-o tabără şi din cealaltă.Datorită introducerii, cu sprijin german, a propagandei bolşevice în tranşeele ruseşti, armata rusă se va dezintegra. Efectele sunt în primul rând în favoarea Germaniei iar contribuţia bolşevicilor la acest rezultat este imensă.

În septembrie 1917, nemţii îşi consolidează poziţiile ameninţând zona Petrogradului. După preluarea puterii de către bolşevici, se convine asupra unui armistiţiu. La 3 decembrie 1917, bolşevicii iau legătura cu germanii, iar la 22 decembrie au început tratativele de pace. Se împlinea astfel ceea ce nemţii doriseră atunci când l-au ajutat pe Lenin. La începutul lunii ianuarie 1918, Germania si-a exprimat disponibilitatea de a semna un tratat de pace, în schimbul unor concesii teritoriale majore din partea Rusiei (Lituania, Letonia, o parte din Polonia şi Belarus, recunoaşterea independenţei Ucrainei)[51]. Lenin a motivat aceste cesiuni teritoriale prin necesitatea menţinerii regimului şi a câştigurilor revoluţiei. În martie 1918, Congresul al VII-lea al Partidului Bolşevic validează tratatul de la Brest-Litovsk, prin care Rusia pierdea 1 milion de Km2, îşi demobiliza armata şi accepta plata unei despăgubiri de 300 milioane de ruble aur. În acest fel Rusia a pierdut 34% din populaţie, 32% din pământul arabil, 54% din instalaţiile industriale şi circa 90% din minele de cărbune. Printr-un amendament propus de Lenin, Congresul a introdus o clauză prin care Comitetul Central era împuternicit să anuleze tratatul, atunci când va crede de cuviinţă. S-a decis, totodată, ca toate documentele privind lucrările Congresului să rămână secrete iar delegaţii au fost puşi să semneze un angajament prin care se obligau să nu declare decât că congresul este în favoarea tratatului de pace. De ce atâtea îngrădiri şi precauţii din partea lui Lenin? Pentru că el ... „nu voia ca lumea să afle de criticile care i se aduseseră, căci era conştient de faptul că cetăţeanul de rând îl va considera lipsit de patriotism, cu atât mai mult cu cât numai cu câteva luni în urmă, fusese etichetat drept spion german"[52].
În acest mod, „Lenin adus la putere de serviciile secrete germane, plăteşte nemţilor serviciile făcute cu teritoriile ruşilor[53].

Trebuie observat şi un alt gest al lui Lenin. Respectiv, la sfârşitul anului 1917, el a recunoscut dreptul Finlandei la autodeterminare, iar revoluţia care a izbucnit în Finlanda va fi înăbuşită în sânge de trupele germane. Utilitatea lui Lenin pentru Germania rezultă şi din alte acte. Astfel, este ştiut că prin tratatul de la Versailles din 8 iunie 1919 s-a interzis Germaniei să aibă o armată mai mare de 100.000 de oameni, artilerie grea, tancuri, submarine, aviaţie militară şi serviciul militar obligatoriu. În acest context, în februarie 1921 Lenin a primit o comunicare cifrată de la ambasada sovietică din Berlin prin care i s-a adus la cunoştinţă înţelegerea convenită cu nemţii în sensul de a li se permite să-şi refacă industria de război pe teritoriul sovietic. În acest scop firmele germane Blohm, Vöss, Albatroswerke şi Krupp pregătiseră deja trecerea la producţie de război (submarine, avioane şi piese de artilerie) cu complicitatea lui Lenin şi împotriva prevederilor tratatului de pace. Dacă în legătură cu celelalte concesii făcute de Lenin s-ar putea accepta că au fost chestiuni impuse de conjunctură, greu de evitat, de această dată Germania, învinsă şi umilită nu mai reprezenta nimic, iar Lenin ar fi putut respinge un astfel de serviciu. El a acţionat în rolul său special de agent, fiindu-i imposibil să refuze, devenind astfel complice la cele ce vor urma ulterior. Răspunsul său la cererea germană a fost "Cred că da. Spune-le aşa. Păstrează secretul..."[54]. În consecinţă, prin bunăvoinţa lui Lenin se încheie un acord secret, potrivit căruia armata germană se poate instrui în Rusia iar Germania îşi va produce aici armamentul necesar, inclusiv tehnica grea de luptă, cu condiţia de a ceda Rusiei 20% din producţie, îndeosebi avioane. Rusia va contribui la acest efort german cu potenţialul său industrial precum şi cu o serie de materii prime.

Majoritatea înţelegerilor secrete dintre Germania şi Rusia au fost convenite în urma Tratatului de la Rapallo (aprilie 1922), prin care cele două ţări, ambele izolate de restul lumii, au stabilit să se sprijine reciproc în vederea refacerii potenţialului militar şi perfecţionării activităţii serviciilor secrete. Winston Churchill, care în anii 20 a coordonat operaţiunile anticomuniste ale „Inteligence Service", cunoştea că revoluţia bolşevică a fost, în mare măsură, şi opera serviciilor secrete germane. El notează în acest sens: Către mijlocul lui aprilie 1917, germanii au luat o decizie sinistră [...] au hotărât să îndrepte contra Rusiei arma cea mai eficace de care dispuneau: Lenin. Ei l-au transportat pe Lenin din Elveţia în Rusia într-un vagon plumbuit, ca pe un fel de bacil al ciumei...[55]. Până în 1922, la semnarea Tratatului ruso-german de la Rapallo, ale cărui clauze secrete priveau refacerea puterii militare germane în Rusia, gărzile Kremlinului erau în exclusivitate germane, oferite de Walter Nicolai.

Notă: Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc", vol. 2, București, Editura Paco, 2000).

- Va urma –

------------------------------------------------
[38] T.V. Discovery, Documentarul serial Hitler şi Stalin, 23.08.1997.
[39] Brian Murphy, The Business of Spying, Milton House Edition, London, 1973.
[40] Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie, Ed. Orizonturi/Ed. Lider, Bucureşti, 1997, p. 85-89.
[41] Zeman. Z.A.B. & Scharlan W. The Merchant of Revolution, London, 1966, p. 136-137.
[42] D. Volkogonov, op. cit.,p. 146.
[43] Zeman. Z.A.B., Germany and the Revolution in Russia 1915-1918, London, 1958, p.3.
[44] S.P.Melgunov, Zalatoi nemeţki kliuci bolşevicov (Cheia germană de aur a bolşevicilor), New York, 1989, p. 157.
[45] Zeman Z.A.B., op. cit., p.74.
[46] Idem, p. 130-133.
[47] D. Volkogonov, op. cit., p. 158.
[48] Zeman Z.A.B., op. cit., p. 31.
[49] E. Ludendorff, Meine Kriegseirinnerungen 1914-1918, Berlin, p.47.
[50] Brian Murphy, op. cit.
[51] D.Volokogonov, op. cit., p. 215.
[52] Idem, p. 217.
[53] T.V. Discovery, Serialul documentar Hitler şi Stalin, 23 august 1997.
[54] D. Volkovonov, op. cit., p. 27.
[55] W. Churchill, The World Crisis, vol. 4, The Aftermath Londra, Odham Press, p. 72-73.

footer