Revista Art-emis
Liderii emigraţiei ruse şi ucrainene din România interbelică. Documente inedite PDF Imprimare Email
Ion Constantin, Dr. în istorie   
Miercuri, 25 Ianuarie 2017 20:42

Ion Constantin, Dr. în Istorie, art-emisLa 12 octombrie 2016, Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu" de la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului - Academia Română, a găzduit dezbaterea cu tema Liderii emigraţiei ruse şi ucrainene din România interbelică în lumina seriei Afaceri Orientale, ocazionată de lansarea volumelor:

1. „Anchetat de Smerş: Asul S.S.I. şi liderul emigraţiei ucrainene din România în dosarele Serviciului de Securitate al Ucrainei (S.B.U.), 1944-1947" (Enquired by SMERSH: The Ace of the S.S.I. and the Leader of Ukrainian Emigration in Romania in the S.B.U. files, 1944-1947), Vadim Guzun, Valeriy Vlasenko (editori), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, 730 pagini. Acest al XIX-lea volum din seria „Afaceri Orientale"[1] reprezintă rezultatul continuării cercetării destinului tumultuos și tragic al unuia dintre cei mai importanți ofițeri de informații ai Armatei Române, în același timp lider al emigrației ucrainene de orientare naționalist-democrată din România - Hnat Ermilovici Porohivski. Născut la 29 ianuarie 1888, în comuna Dobroe, județul Uman, Ucraina, ca fiu al lui Ermil și al Haritinei, Hnat Porohivski (Ignati Porohovski în limba rusă) a absolvit Școala Militară din Odessa (promoția 1907), activând apoi în armata rusă, fiind avansat până la gradul de locotenent-colonel. Odată cu izbucnirea războiului civil în Rusia (1917), Hnat Porohivski s-a înrolat în serviciul armatei pletiuriste[2] și în calitate de comandant al unei brigăzi de mitraliere a luptat împotriva trupelor sovietice. După zdrobirea armatei petliuriste, în luna noiembrie 1920, Porohivski, împreună cu rămășițele brigăzii, a fugit în România. Aici, el a devenit conducătorul organizației antisovietice petliuriste „Comitetul Ucrainean de Ajutorare", desfășurând o susținută activitate de unificare și pregătire a albgardiștilor pentru lupta armată împotriva Uniunii Sovietice și instaurarea unei republici ucrainene independente. Din 1923, a făcut parte din conducerea Comitetului Ucrainean de Ajutorare din România și a desfășurat o intensă activitate de propagandă antisovietică.

În același timp, Hnat Porohivski a intrat în slujba spionajului românesc, în anul 1930 figurând în evidențele Serviciului Secret de Informații al Armatei Române (S.S.I.A.R.) cu numele conspirativ „Ciobanu". Și-a început activitatea în domeniul special cu funcția de translator, dar a ajuns apoi să lucreze în mod direct cu șeful serviciului, Mihail Moruzov, în calitatea de șef de grupă în cadrul Frontului de Est (Secția Informații, Biroul I - Uniunea Sovietică)[3]. În principal, activitatea lui Porohivski în cadrul Serviciului Special Român a constat în: obținerea de informații din Ucraina sovietică, transportul ilegal de materiale propagandistice, identificarea și stabilirea unor contacte în scop informativ-operativ cu adepții statului ucrainean, instruirea și trimiterea unor agenții cu sarcini specifice peste linia de frontieră. Pentru realizarea obiectivelor urmărite, Hnat Porohivski a fost unul din principali agenți ai S.S.I. implicați în acțiunile de cooperare cu serviciile de specialitate din Polonia, unde se afla o importantă grupare a exilului naționalist ucrainean antisovietic.

După declanșarea, la 22 iunie 1941, a războiului împotriva U.R.S.S., la care România a participat în scopul eliberării Anchetat de SMERSBasarabiei și Nordului Bucovinei, Hnat Porohivski a desfășurat o susținută activitate de spionaj în Simferopol, Rostov pe Don, Melitopol, Odessa, Nikolaev și în alte localități din U.R.S.S., în calitate de șef al Biroului de Studii al Agenturii Frontului de Est a S.S.I. În această calitate, a avut legături și cu serviciile de spionaj germane și japoneze. Odată cu ocuparea României de către trupele sovietice, în toamna anului 1944, soarta lui Hnat Porohivski, la fel ca și a altor lideri ai emgrației ucrainene și ruse, a fost deosebit de crâncenă. La 2 decembrie 1944, Hnat Porohivski a fost pus sub învinuire, prin ordonanța aprobată de către șeful Direcției Anchete din cadrul Direcției Generale de Contrainformații a SMERȘ[4], „pentru că fiind conducător de organizație antisovietică și colaborând cu servicii de spionaj străine, a desfășurat activitate antisovietică și activitate de spionaj împotriva Uniunii Sovietice"[5]. Pe 20 mai 1946, dosarul de anchetă al lui Hnat Porohivski a fost transferat de la Direcția Anchete Penale a Direcției Generale a III-a de Contrainformații a M.G.B. al U.R.S.S. la Unitatea pentru Anchetarea Cauzelor de Importanță Deosebită a M.G.B. al U.R.S.S., în vederea continuării cercetărilor, iar în baza ordonanței M.G.B. al U.R.S.S. din 7 noiembrie același an dosarul a fost transferat Unității Anchete din cadrul M.G.B. al R.S.S. Ucrainene, fiind preluat efectiv cu învinuitul, la 17 noiembrie 1946[6]. În cadrul anchetei, Hnat Porohivski a recunoscut în fața instanței militare activitatea antisovietică desfășurată în calitate de lider al emigrației ucrainene din România și de ofițer al serviciilor române de informații. A recunoscut, de asemenea, colaborarea cu „Abwehrstelle Wien" din însărcinarea și în interesul Serviciului Secret de informații, respectiv Serviciului Special de Informații. A negat, însă, colaborarea cu spionajul britanic și cu cel japonez, precum și faptul că aghiotanții săi, Nikolai Varda și Grigoriy Vlasiuk, ar fi desfășurat activitate de spionaj[7]. A fost condamnat la 25 de ani privațiune de libertate, iar Varda și Vlasiuk la câte 20 de ani. După condamnare Hnat Porohivski a fost deținut în continuare în închisoarea internă a Ministerului Afacerilor Interne al R.S.S. Ucrainene până în luna februarie 1948, când a fost transferat în lagărul Belici din regiunea Kiev.

Pe 5 aprilie 1955, Comisia Regională Kiev pentru analizarea dosarelor persoanelor condamnate pentru infracțiuni contrarevoluționare deținute în lagăre, colonii și închisori ale Ministerului Afacerilor Interne al R.S.S. Ucrainene, la propunerea anchetatorului Secției Speciale a K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al U.R.S.S. pentru Regiunea Kiev, revăzând dosarul grupului Porohivski, a decis că nu există motive pentru reviziuirea hotărârilor de condamnare a lui Hnat Porohivski, Nikolai Varda și Grigoriy Vlasiuk[8]. Cu toate acestea, la 29 august 1956, Comisia Prezidiumului Sovietului Suprem al U.R.S.S. pentru analizarea dosarelor persoanelor condamnate pentru infracțiuni politice, de serviciu și administrative aflate în ITL Dubravnîi, al M.A.I., al R.S.F.S.R., a decis reducerea pedepsei aplicate deținutului Grigoriy Vlasiuk de la 25 la 12 ani de lagăr de muncă, având în vedere „atitudinea conștiincioasă față de muncă și comportamentul din lagăr"[9]. Volumul sus-menționat conține documente identificate în Arhiva Serviciului de Securitate al Ucrainei (S.B.U.) și care au fost preluate de la fostul K.G.B. de pe lângă Consiliul de Miniștri al R.S.S. Ucrainene. Kievul preluase dosarele anchetei de la K.G.B. al U.R.S.S., iar acesta din urmă - de la Direcția Generală de Contrainformații „SMERȘ" din cadrul Comisariatului Poporului pentru Apărare al U.R.S.S.. Culegerea acoperă intervalul cuprins între momentul răpirii lui Hnat Porohivski de către contraspionajul militar sovietic pe teritoriul României (noiembrie 1944) și momentul condamnării sale pe teritoriul U.R.S.S. (decembrie 1947), aducând o serie de informații inedite privind istoria spionajului român, a relațiilor româno-ucrainene și cea a relațiilor româno-sovietice. În completarea surselor din fostele arhive sovietice, s-a inclus o secțiune cu o serie de facsimile și fotografii inedite din arhiva personală a fiicei locotenent-colonelului Porohivski (general-maior al Armatei Ucrainene în exil) - Olga Porohivska.

2. Celelalte două volume lansate cu același prilej au fost: Nikolai Sablin: Călătoria prin Eldorado: Zece ani în lagărele sovietice, Vadim Guzun, Mihaela Botnari (Editori), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016 și Nikolai Vasilievici Sablin: Ancheta, procesul şi detenţia liderului emigraţiei ruse din România 1958-1962, Vadim Guzun (Editor), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016. Născut la 12 octombrie 1880, în Sankt Petersburg, într-o veche familie nobiliară, Nikolai Vasilievici Sablin a fost unul dintre ofițerii superiori fideli Țarului Nikolai al II-lea care, în 1920, a ales să emigreze în România. Pe 2 decembrie 1930 a fost numit reprezentant al Marelui Duce al Rusiei Kiril Vladimirovici în România. În același an a fost desemnat și președinte al filialei române a Uniunii Militare Navale Ruse, în această calitate având strânse relații cu centrele emigrației monarhiste ruse din Europa. Tot el a fost și vicepreședinte al Societății de Ajutor Mutual a Foștilor Combatanți Ruși de pe Frontul Român 1916-1918 în Primul Război Mondial aflați în România, Porihivski Sablinperioadă în care a făcut parte și din Marina Regală Română. Fratele lui Nikolai, Evghenii Vasilievici Sablin (1875-1949) a fost ultimul reprezentant diplomatic al Rusiei Imperiale la Londra, fiind în aceeași perioadă liderul emigranților ruși din Marea Britanie[10]. În perioada interbelică, din cauza legăturilor strânse cu emigranții ruși, a planat deasupra lui N. Sablin suspiciunea de colaborare cu Uniunea Sovietică, fapt care nu s-a confirmat[11]. În decembrie 1944 a fost răpit de contraspionajul sovietic și dus în U.R.S.S., unde a primit o condamnare de 20 de ani în lagăr. În mai 1955 a fost predat înapoi autorităților române, fiind eliberat înainte de termen. Întors în România, Sablin a intrat în atenția serviciilor secrete de la București, fiind urmărit de acestea pas cu pas. Editorul Vadim Guzun a reușit să-l identifice pe „Popescu Alexandru", ofițerul responsabil de cazul Sablin, în persoana lui Alexandr Mojanski. Acesta era ofițer al Securității, fiind în același timp și agent sovietic[12]. Textul lucrării „Impresii din călătoria prin Eldorado" (publicat în primul volum menționat mai sus), scris de N. Sablin, după întoarcerea din lagărele sovietice, a fost principalul corp delict în cercetarea și arestarea acestuia în România. În această lucrare, fostul comandor Sablin relatează despre drumul către lagărele sovietice, detalii despre situația din interiorul lagărelor și despre oamenii pe care i-a întâlnit și cu care a conviețuit în închisoare. Lucrarea a fost expediată în Franța prin intermediul Legației Franței de la București și cu ajutorul soției sale, Elena Sablin. În cele din urmă, și ea a fost arestată pentru complicitate[13]. Călătoria prin Eldorado a fost calificată drept „profund dușmănoasă și calomniatoare împotriva formei de guvernământ din U.R.S.S. și a conducătorilor săi și care conține date secrete și nedestinate publicării cu privire la U.R.S.S."[14]. Sablin însuși a recunoscut la primul interogatoriu că „este un dușman al regimului democrat-popular din R.P.R. și al formei de guvernământ din Uniunea Sovietică, în sensul că nu este de acord cu regimul comunist"[15].

Documentele cuprinse în volum se referă, în principal, la următoarele aspecte:
- ancheta penală instrumentată de către Direcția Anchete Penale din cadrul Departamentului Securității, al Ministerului Afacerilor Interne, cu privire la Nikolai Sablin și Elena Sablin, finalizată cu trimiterea în judecată;
- cele două faze ale procesului aflat pe rolul Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare București (fond), respectiv, al Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al R.P.R. (recurs), finalizate cu condamnarea inculpaților; detenția fostului lider al monarhiștilor ruși din România și a soției sale, la penitenciarele Unității militare 0123/E, Jilava, Pitești, Dej, Miercurea Ciuc[16]. Documentele publicate au fost structurate în ordine cronologică și a fost redactată „Lista și rezumatul documentelor" ce ne oferă informații relevante despre conținutul lucrării. De asemenea, sunt indicate sursele la finalul fiecărui document, iar textul materialelor arhivistice este redactat conform normelor ortografice actuale. Cercetătorii pot vedea, la finalul lucrării, facsimile de fotografii și documente, totodată și indicele de nume și toponime în ordine alfabetică.

Moderată de președintele Centrului, dr. Vasile Buga, dezbaterea ocazionată de lansarea celor trei volume s-a bucurat de un viu interes, fiind prezentate intervenții pertinente și la obiect asupra temei în discuție din partea unor specialiști consacrați, ca: Dr. Constantin Corneanu, Dr. Alin Spânu, Dr. Olga Porohivska, Drd. Mihaela Botnari și Dr. Vadim Guzun. Editorul volumelor, Vadim Guzun, a precizat că, atât liderul emigraţiei ucrainene, Hnat Porohivski, cât şi Nikolai Vasilievici Sablin, liderul emigraţiei ruse în România „au ales cu bună ştiinţă România şi şi-au asumat în deplină cunoştinţă de cauză un destin de luptători. [...] Dacă primul a forţat Nistrul şi s-a predat autorităţilor române cu câteva mii de luptători în spate, la 16 noiembrie 1920, deci a trecut frontiera nerecunoscută, Sablin a ajuns în România via Marea Britanie. Ei erau legaţi de acest ideal, de această utopie a posibilităţii învingerii U.R.S.S. Au crezut până în ultima clipă că, regimul sovietic poate fi şi va fi răsturnat şi au vrut să contribuie la această luptă anti-sovietică fie prin scris, fie prin organizarea comunităţilor emigranţilor ruşi sau ucraineni din România, iar Hnat Poroviski, din postura de ofiţer superior al serviciului de informaţii al armatei", a explicat vorbitorul. El a arătat că, soţia lui Sablin era fiica unuia dintre cei mai bogaţi bancheri din Imperiul Rus, unul dintre cei mai mari latifundiari din Basarabia. În plus, acesta a fost reprezentantul unor firme americane în România, a făcut afaceri, a fost reprezentantul monarhiştilor ruşi în România. „Ei au fost convinşi că pot să conducă lupta împotriva U.R.S.S. În anii 20 lucrurile nu erau foarte clare. Ucrainenii, timp de trei ani de zile, au fost întreţinuţi pe cheltuiala Ministerului Român de Război în tabere. Li se plăteau solde, făceau exerciţii, se antrenau, în perspectiva reluării operaţiunilor militare împotriva Uniunii Sovietice", a subliniat Vadim Guzun.

La rândul său, istoricul Alin Spânu a arătat că, Hnat Porohivski a luptat în armata ucraineană împotriva bolşevicilor, dar nu a reuşit să reziste Armatei Roşii şi pentru a-şi salva oamenii s-a refugiat în România alături de militarii săi. Acolo a petrecut doi ani într-un lagăr şi apoi i s-a oferit posibilitatea să trăiască acolo, dar nu a renunţat niciodată la idealul de a avea o Ucraină independentă. Ulterior, Porohivski este punctat, verificat şi angajat în Serviciul de informaţii al Armatei Române. „Emigraţia ucraineană putea fi un bazin extrem de important de date, recrutare şi de a menţine legături cu spaţiul sovietic. Mulţi dintre ucraineni au fost atraşi în serviciile de informaţii occidentale - englez, francez, polonez - şi au acţionat în favoarea acestora, cu gândul la reînfiinţarea unui stat ucrainean", a explicat Dr. Alin Spânu.

Cea mai emoţionantă intervenţie a aparţinut însă, Olgăi Andrici Porohivski, fiica colonelului, care a povestit despre cum „în perioada interbelică adevăraţii patrioţi ucraineni înfrânţi într-o luptă aprigă, dar cu forţe inegale, au fost nevoiţi să ia calea pribegiei spre alte ţări, în special spre România care i-a primit cu multă compasiune şi înţelegere". Ea a evocat figura tatălui ei, arătând că acesta a fost „unicul şi ultimul lider de necontestat al miilor de compatrioţi refugiaţi atât în România, cât şi în toate ţările balcanice. El a avut o viaţă pentru alţii, dăruită, finalizată prin sacrificiul suprem pentru o cauză dreaptă şi nobilă. [...] Ei erau legaţi de acest ideal, de această utopie a posibilităţii învingerii U.R.S.S. Au crezut până în ultima clipă că regimul sovietic poate fi şi va fi răsturnat şi au vrut să contribuie la această luptă anti-sovietică fie prin scris, fie prin organizarea comunităţilor emigranţilor ruşi sau ucraineni din România.[...] Degeaba organele de anchetă sovietice s-au împăunat cu capturarea sa. Tatăl meu s-a predat de bunăvoie temându-se de represalii asupra familiei noastre mereu presată de anchetatori care veneau şi o interogau pe mama mea. S-a gândit să nu cumva să fim deportaţi în Siberia, aşa că a decis să se sacrifice pentru familie", a mai spus Olga Porohivski. Ea a arătat că după arestarea lui, a urmat un interminabil şir de interogatorii chinuitoare în închisorile N.K.V.D.-ului, apoi la Kiev, iar tatălui ei i s-a făcut „un simulacru de proces, ca atâtea în regimul comunist. [...] În ciuda martorilor mincinoşi şi a falsurilor grosolane, acesta a făcut faţă prin curaj şi prezenţă de spirit. Verticalitatea şi demnitatea sa se bazau pe conştiinţa că a făcut ce trebuia în viaţă şi ce i-a dictat dragostea pentru poporul său", a susţinut fiica, adăugând că, în ciuda presiunilor din partea anchetatorilor, acesta îşi disculpă tovarăşii de luptă în depoziţiile sale, luându-şi întreaga vină asupra sa pentru orice. [...] Vadim Guzun reuşeşte să scoată în relief loialitatea sa faţă de ţara gazdă care l-a primit, România, şi căreia i-a păstrat o veşnică recunoştinţă, care s-a manifestat pregnant atunci când din linia 1 a frontului în Războiul din Est, riscându-şi viaţa, trimitea informaţii preţioase Statului Major Român pentru strategia trupelor române", a concluzionat Olga Porohivski.

Considerăm că asemenea contribuții, precum publicarea documentelor inedite ce transpun detalii despre subiecte noi, ignorate și încă neabordate în istoriografie, sunt utile în vederea familiarizării publicului larg și evoluției cercetărilor de specialitate. Constituie o sursă valoroasă pentru studierea tematicii legate de emigrația rusă, istoria relațiilor româno-sovietice, istoria comunismului și a sovietizării, dar într-o măsură considerabilă și pentru o mai bună cunoaștere a istoriei serviciilor de informații.
-------------------------------------
[1] Colecția „Afaceri Orientale" a fost iniţiată în anul 2011, cu scopul de a scoate la lumină subiecte abordate tangenţial ori ignorate până în prezent, dată fiind încărcătura lor politică, cu potenţial educativ şi de recuperare a memoriei. În centrul colecţiei se află istoria URSS, istoria României şi a românilor de pretutindeni afectaţi de politicile de sovietizare, relațiile româno-ruse și româno-sovietice - problematici de interes pentru cercetători, specialişti în relaţii internaţionale, diplomaţi, profesori, studenţi, toţi cei interesaţi de spaţiul răsăritean.
[2] Simon Petliura (în ucraineană: Симон Петлюра; n. 10 mai 1879, Poltava – d. 25 mai 1926, Paris), publicist, a fost liderul luptei pentru independența Ucrainei în perioada de după izbucnirea Revoluției Ruse din 1917. În timpul războiului civil rus, el a fost, pentru puțin timp, președinte al Ucrainei. În 1926, Petliura a fost asasinat la Paris.
[3] Vezi pe larg Vadim Guzun, Hnat Porohivski. Asul ucrainean al Serviciului Special de Informații, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013.
[4] SMERȘ (Смерть шпионам de la Smert' șpionam - Moarte spionilor), a fost numele departamentelor sovietice de contraspionaj formate în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, care aveau ca sarcină securizarea spatelui Armatei Roșii și arestarea „trădătorilor, dezertorilor, spionilor și elementelor criminale".
[5] Anchetat de Smerş: Asul S.S.I. şi liderul emigraţiei ucrainene din România în dosarele S.B.U, Vadim Guzun, Valeriy Vlasenko (Editori), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, p. 18.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem, pp. 21-22.
[8] Ibidem, pp. 22-23.
[9] Ibidem, p. 23.
[10] Vezi Nikolai Vasilievici Sablin: Ancheta, procesul şi detenţia liderului emigraţiei ruse din România 1958-1962, Vadim Guzun (Editor), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, pp. 9-10.
[11] Ibidem, p. 10.
[12] Ibidem, pp. 309-324.
[13] Ibidem, p. 205.
[14] Ibidem, p. 13.
[15] Ibidem, p. 66.
[16] Ibidem, p. 19.

footer