Revista Art-emis
Drum către Zalmoxis (IX) PDF Imprimare Email
Iftimie Nesfantu   
Luni, 16 Mai 2011 11:32
dr Napoleon SavescuÎncălcând legea drastică a tăcerii

Napoleon Săvescu s-a născut pe 24 iunie 1946, în Bucureşti; crescut într-o familie de militari - tatăl lui, colonelul Vintilă Săvescu, era ofiţer în armata regală, comandantul Apărării antiaeriene a Capitalei - viitorul medic chirurg îşi va însuşi încă din copilărie respectul pentru tradiţie şi un adevărat cult al istoriei multimilenare a poporului român. Sigur, din aceeaşi cauză, va fi considerat cu "origine socială nesănătoasă" şi va suporta ani la rând consecinţele. Tatăl lui este dus la canal, iar tânărul, în loc să meargă la facultate, în 1964, când încă se manifesta prigoana, va face mai întâi câţiva ani buni de armată. Era o fire optimistă şi a trecut prin toate. Educaţia militară din familie fusese mai severă decât cea din unitatea militară, aşa încât armata i se pare frumoasă. Vorbeşte însă cu zgârcenie despre acei ani de privaţiuni, care au început prin clasa a IV-a. Atunci a aflat prima dată că are dosar. Profesorul a intrat în clasă şi a tunat, de la înălţimea podiumului pe care se afla catedra:
- „Cei dintre voi cu origine nesănătoasă ieşiţi afară din clasă, ceilalţi să rămână la pregătirea pentru treaptă".
- „Eram citat, ne spune doctorul Săvescu, eram ridicat în picioare, şi trebuia să părăsesc clasa. Mai greu a fost când a trebuit să mă duc la liceu, în clasa a VII-a, a VIII-a, acolo erau admişi dintre cei cu origine nesănătoasă, cu dosar, doar un mic procent - opt sau zece la sută din locuri. Nu a fost uşor să trăieşti sentimentul că faci parte dintr-un grup nedorit. La facultate a fost acelaşi lucru; fiind născut în 1946, pe 24 iunie, am prins ultimul an când se intra la facultate pe bază de dosar, aşa că la 18 ani, am mers la armată în timp ce colegii mei de aceeaşi vârstă deveniseră studenţi."

Vremuri tulburi

Până ce a terminat stagiul militar, deja murise Gheorghe Gheorghiu Dej şi în fruntea partidului unic se instalase tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Au fost ani de aparentă relaxare, „duşmanii poporului" muriseră pe la canal sau fuseseră re-convertiţi în ofiţeri ai Securităţii cu dragoste de patrie şi de popor. Vechile loji masonice fuseseră şi ele purecate - om cu om şi grad cu grad - şi „tovarăşii" şi mai ales „tovarăşele", paraşutate de la Moscova, via Basarabia de multe ori, au iscat sub cupola vechii Siguranţe, metamorfozată deja în Securitate, o altă masonerie - de-a dreptul drăcească - despre care, abia după '90, aveam să aflăm că fusese în solda KGB-ului. Puţini au scăpat de ghearele acestei caracatiţe roşii, reîncarnată sub cele mai diverse denumiri, cu o maleabilitate fantastică, adaptându-se cu aceeaşi uşurinţă şi structurilor comuniste şi celor capitaliste, caracatiţă ce a distrus familii, a acaparat politicieni şi guverne, a aruncat în neant mari demnitari şi a ridicat alţii. Nu o dată, cei care erau racolaţi de Securitate aveau şi grade în masoneria sovietică (a se vedea, de pildă, mărturisirile târzii ale lui Paleologu, Păstorel Teodoreanu, manuscrisele cenzurate ale lui Sadoveanu sau ale lui Arghezi sau declaraţiile publice făcute de marii maeştrii din actualele organizaţii masonice). Ca şi gheţarii, istoria noastră a avut, mai tot timpul, o componentă subterană, ocultă, spăimântătoare. Tânărul Napoleon Săvescu nu avea însă de unde să cunoască lucrurile astea; crescuse într-o familie de adevăraţi români, creştini ortodocşi, care-l învăţaseră respectul pentru adevăr, pentru strămoşi şi pentru istorie, dragostea necondiţionată pentru semenii aflaţi în suferinţă. Poate că de asta s-a şi înscris la Medicină, imediat ce s-a eliberat din armată. Ca medic ar fi putut să concretizeze ceea ce fusese învăţat acasă. Medicina este ştiinţă şi artă, nu poate fi mistificată. Va fi un student strălucit, care şi-a atras dragostea maeştrilor, se va pasiona de chirurgie. Viaţa nu este niciodată previzibilă, mai ales atunci când alţii, din umbră, îşi arogă statut de zei. Doctorul Săvescu nu povesteşte mai nimic despre aceşti zece ani de după terminarea facultăţii, cât a mai rămas în România, dar este uşor să ne imaginăm cam ce anume s-a putut întâmpla.

„În 1981, am plecat definitiv din România"

Ceea ce ştim este doar atât: că şi-a depus actele şi că autorităţile române i-au aprobat să plece definitiv din ţară, în 1981. „Nu am avut nici un fel de probleme!" ne va spune dl doctor, în interviul realizat în vara anului 2000, în august, în drum către Sarmisegetusa, cetatea sacră a regilor daci. Ajuns în SUA, prima lui grijă a fost aceea de a-şi obţine recunoaşterea diplomei de medic şi toate atestatele necesare pentru a putea să profeseze. Intră în competiţie cu cei mai buni medici ai lumii, şi câştigă. În anul 1999, va fi recunoscut printre cei mai buni o sută de medici din America. Îşi deschide un cabinet propriu, care devine apoi o clinică bine cotată, îşi dezvoltă propria lui clientelă, şi în paralel primeşte solicitări de la mai multe spitale importante, se specializează pe lângă Chirurgie şi în Medicină de Urgenţă, lucrează până la 14-16 ore pe zi, ajută pe cei care vin din România, să-şi poată da examenele, să poată profesa pe măsura pregătirii lor, indiferent dacă aceştia erau români, evrei, unguri sau ţigani. Când are timp, acasă, pictează, ascultă muzică, citeşte cărţi vechi, în special despre istoria românilor, colecţionează cărţi rare. În curând va face o adevărată pasiune pentru istoria veche a dacilor. Studiază toate documentele pe care le găseşte, caută altele, stabileşte contacte cu cei pasionaţi de istoria dacilor, fie că aceştia erau români, ruşi, evrei, germani, suedezi ori asiatici.

„Noi nu suntem urmaşii Romei" - o carte care face valuri

Reîntors în ţară , după 1990, vizitează vechile cetăţi ale dacilor, cele care sunt cât de cât cunoscute şi, la fel ca autorul acestor rânduri, va fi copleşit de starea jalnică a acestor comori arheologice, de indiferenţa autorităţilor, ce par mai degrabă să sprijine politica viniturilor din vechiul imperiu roman, care au distrus şi pustiit partea ocupată a teritoriului, interesaţi doar de aurul dacic din Apuseni şi nicidecum de cultura dacilor. Au răbufnit din adâncuri toate umilinţele trăite, s-au arătat vederii cele învăţate în familie şi mai ales respectul pentru adevăr, pentru istorie, aşa cum a fost, pentru tradiţie. A scris atunci, sub presiunea acelor stări unice, ca un iluminat, o carte care va face înconjurul lumii: Noi nu suntem urmaşii Romei. Cartea a fost contestată vehement în primul rând în România, iar renumele ei s-a răspândit şi în urma acestor critici. Nu ştiu să fi fost vreo altă carte, scrisă de vreun român, din ţară sau din străinătate, care să fi apărut într-un tiraj atât de mare. Poate doar poeziile lui Eminescu, dacă răspândirea lor n-ar fi fost cenzurată de prejudecăţile unor emisari fundamentalişti ai poporului ales. Cert este că volumul "Noi nu suntem urmaşii Romei" a iscat în afara graniţelor României o adevărată mişcare spirituală, reunind sub cupola unei societăţi înfiinţată de doctorul Napoleon Săvescu, români şi străini, cercetători şi preoţi ortodocşi, filologi şi istorici, care cercetează astăzi istoria dacilor, a populaţiilor străvechi, ce au locuit în spaţiul carpato-danuabiano-pontic, care, aşa cum afirmă doctorul napoleon Săvescu, "după actualele surse şi dovezi arheologice, istorice, ar putea fi la originea lumii". Mai vechi decât sumerienii - a se vedea tăbliţele de Tărtăria - mai vechi decât populaţiile din America de Sud, mai vechi decât locuitorii din Egipet, care-şi trimiteau viitorii capi ai bisericii să se formeze în anturajul preoţilor lui Zalmoxis.

Ce n-a făcut nici Academia Română şi nici Ministerul Culturii

dr Nesfantu IftimieÎncepând cu anul 2000, se desfăşoară în fiecare vară, la Bucureşti, în sala Rondă a Hotelului Intercontinental, Congresul Internaţional de Dacologie, congres ce a ajuns în 2006, la a VII-a ediţie. Nici acest congres nu a scăpat de criticile unor cercuri oculte din interiorul ţării, mai ales că cel care a sponsorizat manifestările, punând la dispoziţie spaţiul necesar nu este bine văzut în aceleaşi cercuri de barabe croncănitoare. În consecinţă, şi-au manifestat "bucuria" de a afla că românii şi limba română îşi au originea în Dacia lui Zalmoxis, prin intermediul unor cozi de topor - nenumărate, cum s-a putut vedea - din mass media, împroşcând cu noroi fiecare manifestare, denaturând sensul celor spuse, interzicând emisiuni despre Dacia, zeflemisind fără argumente temeinice pe toţi cei implicaţi. Iniţiativa a avut însă şi un alt efect, estompat în mare parte de şleahta tăgăduitorilor. S-au înfiinţat reviste, au fost tipărite cărţi, s-au tradus scrieri vechi, care se referă la daci. Chiar dacă nu toate acestea sunt de valoare, chiar dacă unele - poate deliberat - răspândesc informaţii false, denaturând – şi ele – istoria, sunt însă şi demersuri importante ce pot asigura climatul necesar unei dezbateri spirituale, ştiinţifice.

Cu siguranţă, este un început.

Meritul de a reînvia interesul pentru istoria şi civilizaţia dacică îi revine în totalitate doctorului de origine română Napoleon Săvescu. Au mai fost încercări de a aduce la lumină atari dovezi, au fost promovate - în alte perioade istorice - cercetări arheologice, nume mari în cultura lumii - Haşdeu, Densuşianu, Mihai Eminescu, Mircea Eliade - au trezit si au promovat cu argumente şi dovezi, cele cunoscute la vremea lor, istoria noastră veche. De fiecare dată, cineva, din umbră, a pus capac unor atare încercări. Doctorul Napoleon Săvescu pare să fie singurul român care a străpuns acest zid, încălcând legea drastică a tăcerii. footer