Revista Art-emis
„Intelligence Service” - Un secol de război secret în România (2) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Miercuri, 30 Noiembrie 2016 21:57

Serv.SSI 2Aspecte ale războiul politic desfăşurat în România de către serviciile britanice. Acţiuni de influenţă, propagandă, contrapropagandă şi încercări de schimbare a ordinii politice

„British Council"- un paravan pentru agenți

Comunitatea britanică din Bucureştiul interbelic număra circa 400 de persoane, constituind un important element de legătură între Anglia şi România. Serviciile secrete britanice au iniţiat şi susţinut ideea cultivării unor relaţii active în mediile politice, economice, militare, universitare, ale cercurilor de afaceri ori ale industriaşilor. „British Council" a înfiinţat, cu sprijinul regelui Carol al II-lea şi al Primăriei Capitalei, „Institutul Britanic", frecventat de numeroşi studenţi. Cursurile erau ţinute de profesori englezi, unii dintre aceştia făcând parte dintr-o categorie specială de trimişi itineranţi pentru realizarea unor studii socio-politice în statele balcanice, la solicitarea „Foreign Office"-ului. Un astfel de trimis itinerant a fost şi Hugh Setton-Watson, ajuns ulterior profesor la catedra de Studii Slave şi Sud-Est Europene a Universităţii din Londra, în acelaşi departament cu Denis Delletant, actualmente unul dintre analiştii structurilor informative din România. Un alt trimis al „British Council" a fost, începând din 1939 şi până în 1941, Ivor Porter, care la sfârşitul anului 1943 avea să fie paraşutat ca ofiţer, cu gradul de maior, în cadrul grupului special de spionaj, sabotaj şi diversiune „Autonomus". După cum avea să mărturisească chiar Ivor Porter[5], cu prilejul unei deplasări a lui Hugh Setton-Watson în România, ei au discutat împreună căile de acţiune pentru înlăturarea regelui Carol al II-lea. Este lesne de înţeles că o asemenea discuţie nu putea fi întâmplătoare, în afara unor ordine de misiune, cu obiective foarte exacte pe care le avea fiecare. De altfel, Ivor Porter, care de la 1.03.1941 a devenit ofiţer cu indicativul D.H.88 în cadrul Secţiei pentru România a S.O.E. de la Cairo, fusese trimis ca lector la Universitatea din Bucureşti în încercarea, destul de tardivă, a Marii Britanii de a „opri răspândirea influenţei germane în estul Europei". În realitate, a acţionat ca ofiţer de informaţii, preocupat de selecţionarea unor personalităţi care să poată constitui un guvern de alternativă după înlăturarea lui Antonescu. Pe perioada lectoratului său avea să cultive multiple relaţii utile nu numai muncii de propagandă şi influenţă britanică, dar şi culegerii de informaţii, din moment ce ataşatul militar l-a trimis cu o asemenea misiune în Transilvania.

Ulterior, Porter a activat la Istanbul, rezultând că a ţinut legătura cu reţelele din România, respectiv cu cea condusă de Rică Georgescu. După cum reiese din însemnările sale memorialistice, după ce a plecat din România şi s-a instalat la Istanbul, „[...] Georgescu învăţase să prepare cerneală simpatică şi începuse să ne trimită mesaje... La Cairo, am alcătuit un fişier în care notam informaţiile din România - reglementări locale şi altele - care i-ar fi putut folosi unui agent britanic pentru a nu cădea în plasa poliţiei"[6].Retragerea misiunilor diplomatice, economice şi culturale din România în momentul în care prezenţa germană a devenit un fapt evident, a semnificat pentru serviciile secrete o etapă nouă cu sarcini mai dificile, dar nu rămase neacoperite sub raportul posibilităţilor de îndeplinire.

„Special Executive Operations" versus Gestapo

Anticipând evenimentele, serviciile secrete britanice şi-au creat, reţele de susţinere a operaţiunilor secrete pe timp de război. S.O.E. avea să lucreze în România cu o agentură compusă, în principal, dintr-o reţea cu sarcini de „război economic" la care ne-am referit în parte, şi alta cu sarcini de „război politic, la care ne vom referi în cele ce urmează. După cum mărturiseşte Corneliu Coposu, martor al evenimentelor şi un apropiat al mediului diplomatic englez din Bucureşti[7], în România exista... „o dublă reţea, condusă într-un sector de Rică Georgescu, fost director la « Româno-Americană »; celălalt sector, cel politic, era compus din oameni de partid, naţional-ţărănişti, sub conducerea lui Augustin Vişa"[8]. Reţelele au fost constituite sub patronajul Legaţiei, cu ştiinţa ambasadoru-lui Sir Reginald Hoare... "fiind puse la cale de O.S.S. (n.n. S.O.E.), Serviciul Special de Contrainformaţii al armatei engleze (n.n. „Special Executive Operations"), care ne-a lăsat aparatura de transmisie şi o sumă de bani pentru cheltuieli".

Reţeaua a fost descoperită de Gestapo, ca urmare a imprudenţelor unui om de legătură cu staţia S.O.E. de la Istanbul, pe nume Constantin (Dinu) Mircea, care s-a îndrăgostit de amanta şefului Gestapoului local, o frumoasă dansatoare româncă, şi căreia i-a încredinţat parola, trimiţând-o la Bucureşti să ridice un milion de lei de la inginerul Popovici, cel care administra banii primiţi de la S.O.E. În momentul predării banilor, a fost realizat flagrantul, iar Popovici a fost nevoit să-şi denunţe colaboratorii. După relatările lui Corneliu Coposu, acest eveniment ar fi prilejuit prima întrevedere a lui Iuliu Maniu cu Ion Antonescu, mareşalul acceptând cererea lui Maniu să nu se dea curs procesului. Argumentele lui Maniu au fost acelea că cei arestaţi au lucrat sub ordinele lui, iar el îşi va asuma răspunderea în mod public, deoarece cei arestaţi nu au făcut spionaj, ci acte patriotice. Inginerul Popovici ar fi declarat de la bun început că reţeaua lucrează la dispoziţia lui Iuliu Maniu şi că inginerul Rică Georgescu a convenit cu anchetatorii să ia totul asupra sa, pentru a nu-l implica pe Iuliu Maniu. În acest sens, fiind nevoie de probe adecvate, s-a convenit ca la domiciliul lui Rică Georgescu să fie găsită suma de un milion de lei, „primită de la serviciile engleze, care să fie confiscată". Suma a fost împrumutată de la generalul Ion Manolescu, administratorul unui domeniu regal, căruia trezoreria P.N.Ţ i-a restituit-o după câteva zile. După această manevră, cu acordul mareşalului, au fost schimbate declaraţiile iniţiale şi scos din cauză Iuliu Maniu. Cei arestaţi aveau să rămână în arest preventiv până în vara anului 1944.

Porter mai relatează că întrevederea lui Maniu cu Antonescu a avut loc numai ca urmare a insistenţelor Lygiei Georgescu, care i-a spus că: „[...] Rică a recunoscut că a transmis aliaţilor informaţii despre producţia de ţiţei şi despre exporturile de petrol către Germania, dar era oare convins Maniu că povestea asta (s.n.) va rezista la tribunal?" Mai mult, Lygia - pe care generalul William Donovan, şeful O.S.S. (precursoarea C.I.A.), avea să o numească cu prilejul unui dineu dat în cinstea ei şi a lui Rică la Londra, la începutul anului 1947, „Molly Pitcher" a României - l-a convins pe Maniu că va fi şi el târât în proces, ceea ce, se pare, l-a determinat să-l întâlnească pe Antonescu, pentru a-i spune că el va fi primul martor al apărării. Căderea reţelei, 15 persoane în total, s-ar putea datora şi unor neglijenţe contrainformative esenţiale în activitatea staţiilor S.O.E. de la Istanbul şi de la Cairo. Iată ce notează despre acestea Ivor Poter: „.[...] Pe terasa acoperişului hotelului [...] cei mai tineri dintre noi ne distram urmărind evoluţiile unei fantastice dansatoare din buric şi discuţiile, lipsite de orice precauţie de securitate, purtate în jurul nostru de ofiţeri superiori. Fiind ofiţer de serviciu [...], Hugh Watson a găsit la un moment dat, într-un sertar neîncuiat (în hotelul „Continental" din Cairo - n.n.), lista tuturor agenţilor noştri din Balcani cu indicative cu tot"[9]. După Ivor Porter[10], reprezentanţii S.O.E. l-au contactat pe Iuliu Maniu în vara anului 1940, considerându-l omul cel mai nimerit a fi sprijinit în cazul ruperii relaţiilor diplomatice, aceasta în pofida faptului că Clare Hollingworth (trimisă a serviciilor engleze de informaţii la Bucureşti sub acoperirea de corespondent al ziarului „Daily Express") îl caracteriza pe Iuliu Maniu ca fiind „un bun democrat, un om cinstit şi un prieten al Angliei", dar... „era ultima persoană la care te-ai fi gândit că este capabilă să ţină frâiele în mână şi să stăpânească furtuna"[11].

Zece milioane pentru Operațiunea „Ardealul"

„Inginerul petrolist" Gardyne de Castelain (indicativ la S.O.E.: D.H13), director comercial la societatea petrolieră anglo-română „Unirea", avea să devină un „prieten" al lui Iuliu Maniu. Imediat după dictatul de la Viena, de Castelain l-a contactat pe Iuliu Maniu, cu scopul de a-l determina să plece la Londra, unde, după modelul altor lideri politici din ţările ocupate, să constituie „Comitetul Român Liber" un fel de guvern în exil. Iuliu Maniu şi-a luat şi alte angajamente, dar a cerut să-i parvină o confirmare expresă din partea lui Winston Churchill, în ceea ce priveşte integritatea României şi restituirea nord-vestului României. Printr-o telegramă a venit o asemenea confirmare, care i-a fost arătată lui Maniu, în prezenţa ambasadorului S.U.A., Mott Gunter şi a preşedintelui societăţii petroliere „Româno-Americane". Prezenţa părţii americane a fost expres solicitată de inginerul Rică Georgescu, în casa căruia a avut loc întâlnirea, acesta precizând că S.U.A. şi societatea sa petrolieră trebuie să fie informate. Maniu a insistat, totuși, să-i parvină scrisoarea semnată olograf de Churchill. Ivor Porter nu a putut confirma dacă acea telegramă a fost urmată şi de scrisoarea propriu-zisă, menţionând, însă, că ulterior Maniu s-ar fi referit la o asemenea scrisoare.

Iniţial, Maniu a intrat în planurile S.O.E. cu Operaţiunea „Ardealul", unde urma să pregătească o răscoală împotriva Germanilor. Financiar, operaţiunea avea să fie susţinută de guvernul britanic care va credita „British Phoenix Oil and Transport Company", a cărei filială era „Unirea". Filiera trimiterii banilor era, însă, ceva mai lungă, incluzând mai mulţi intermediari din exterior şi din ţară, pentru a se realiza acoperirea implicării guvernului englez. În planul activităţilor propagandistice favorabile Angliei, s-a mizat pe exploatarea frustrărilor suferite de români în urma Dictatului de la Viena. Astfel, asociaţii patriotice precum „Ardealul", înfiinţată de Partidul Naţional Liberal şi „Pro Transilvania", constituită de Maniu, au fost contactate, de Castelain, oferind sprijinul Angliei prin punerea la dispoziţie, prin inginerul Ion Popovici, a sumei de 10 milioane de lei mizându-se, în mod special, pe Iuliu Maniu[12]. Legăturile cu S.O.E. şi „garanţiile" lui Churchill l-au încurajat pe Iuliu Maniu să ceară lui Antonescu permisiunea de a acţiona nestingherit în vederea organizării unei alternative politice pentru momentul în care Axa va fi înfrântă, iar englezii vor avea supremaţia[13]. Promisiunile engleze nu au avut nici pe departe acoperirea aşteptată, nefiind posibilă stabilirea unui aranjament definitiv, din comunicările primite de Maniu din străinătate rezultând că situaţia României era "mizerabilă la Londra şi la Washington"[14]. Iuliu Maniu, deşi în legătură permanentă cu oameni ai serviciilor secrete britanice, nu a dat curs sugestiilor acestora, fiind, din acest motiv, apreciat negativ, ca „un indecis care a perturbat activitatea informativă şi de propagandă".

Notă: Prelucrare actualizată după Marian Ureche, Aurel I.Rogojan „Servicii secrete străine. Retrospectivă și actualitate. Interferențe în spațiul românesc", vol. 2, București, Editura Paco, 2000).

- Va urma -
-------------------------------------------------
[5] Ivor Porter, op.cit., p.28.
[6] Ivor Porter, op.cit., p.95.
[7] Afirmaţia potrivit căreia C. Coposu era un apropiat al mediului diplomatic britanic, se întemeiază şi pe prietenia legată cu fostul consul englez colonelul Kendal, revenit în septembrie 1944 ca ofiţer de legătură la Misiunea Militară Britanică, cu a cărui familie se afla în relaţii de prietenie, fiind de altfel colocatari în aceeaşi vilă. (C.Coposu Confesiuni - dialoguri cu Doina Alexandru, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1996.
[8] C. Coposu Mărturisiri - C.Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, ed, Humanitas, Bucureşti 1996, p. 68-69.
[9] Ivor Porter, op.cit., p.97.
[10] Idem p. 75-76.
[11] Clare Hollingwoth, There's a Germain Just Behind Me p.62 (Ivor Porter, op.cit., p.74).
[12] Horia Brestoiu, O istorie mai puţin obişnuită, Bucureşti, Ed. Politică, 1977.
[13] Raport informativ al viceconsulului regal al Ungariei la Braşov, Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Microfilme Ungaria r. 50, c.376-377.
[14] Notă a Serviciului Special de Informaţii, Arhivele Statului, Bucureşti, Colecţia documente privind mişcarea muncitorească, dosar nr. 45/1943, filele 85-86.

footer