Revista Art-emis
60 de ani de la Revoluția ungară (2) PDF Imprimare Email
Dr. Liviu Ţăranu   
Miercuri, 30 Noiembrie 2016 21:20

Dosar FB 3639 - 2„Istoria se repetă. Prima dată ca tragedie, a doua oară, ca farsă" (Karl Marx)

Din nefericire, când contextul extern s-a schimbat, iar uitarea s-a așezat peste învățăturile oferite de „lecția maghiară", imaginea internă și externă a regimului de la București a început să se degradeze accelerat. După mai bine de treizeci de ani de la Revoluția maghiară, situația internă a României semăna, în anul 1989, în multe locuri cu cea a Ungariei din toamna anului 1956. Se explică astfel, de ce, în august 1989, generalul colonel Iulian Vlad studia cu atenție tocmai traducerea din maghiară a lucrării Complotul contrarevoluționar al lui Imre Nagy și al complicilor săi publicat la Editura Politică în 1959. Șeful Securității era între puținii demnitari de la București care cunoștea foarte bine realitatea românească a anilor '80, prin intermediul rapoartelor asupra stării de spirit a populației sau, mai precis, pe baza controlului (cenzurii) corespondenței private. Toate aceste documente din arhiva Securității, accesibile cercetătorilor, asigură, astăzi, o imagine de înaltă definiţie asupra climatului social din acei ani: tensiuni sociale tot mai acute şi un regim care evita orice reformă internă serioasă. Într-un volum pe care l-am publicat în urmă cu patru ani, am inclus un corp de extrase din scrisori ale românilor obișnuiți, aflați în țară sau în străinătate, care se regăsesc în diferite dosare din arhiva C.N.S.A.S.[18]. În această corespondență, controlată de Securitate, erau abordate patru mari teme: situaţia grea din aprovizionarea populaţiei, reorganizările haotice din administraţie şi întreprinderi, condiţiile de viaţă şi de muncă din țară dar şi a celor plecaţi în străinătate şi, în fine, opţiunea emigrării din România. Desigur pe lângă aceste subiecte apar şi altele, cel puţin la fel de interesante: „performanţele" echipamentelor sau maşinilor exportate de România, situaţia românilor aflaţi pe şantierele din Libia, Siria, Egipt, Irak, Iran etc., situaţia învăţământului, metode de trecere ilegală a frontierei ş.a.

Cel mai des invocat subiect în corespondenţa românilor din acei ani este cel al condiţiilor grele de viaţă şi muncă: cozile la alimente, întreruperile de curent electric, frigul din locuinţe, proasta organizare din întreprinderi şi chiar nesiguranţa locului de muncă. Dar peste toate trona drama alimentelor de bază care se găseau în cantităţi insuficiente. Odată cu anul 1980 această criză este tot mai prezentă şi se manifestă prin cozile la carne, lapte, ouă, ulei, făină şi pâine. Doi ani mai târziu aceste alimente vor fi pe deplin raţionalizate, prezenţa cartelei fiind generalizată. Toate acestea îi fac pe oameni să privească cu nostalgie în urmă, la anii '60 sau '70, când magazinele erau pline cu mărfuri de primă necesitate, iar cozile erau prezente doar acolo unde se vindeau produse de import. Apropierea vreunei sărbători, cum era Paştele sau Crăciunul (nerecunoscute oficial), însemna o luptă aprigă pentru carne, semipreparate, ouă, lapte, unt şi cafea. Cum acestea erau mereu în cantităţi mici, întotdeauna rămâneau unii fără a cumpăra vreun produs pentru care stătuseră la rând ore în şir, uneori de la 4 dimineaţa. Nu erau puţine cazurile când marfa se termina exact când mai erau câteva persoane înainte. Tensiunea şi teama că nu vei mai găsi să cumperi ceva, creştea odată cu apropierea de ghişeul vânzătoarei, care nu rareori anunţa că marfa tocmai s-a terminat. Era, astfel, o adevărată victorie pentru cel care reuşea să plece din magazin cu ceva în sacoşă!

Toată această luptă avea loc, de obicei, după orele de program, când populaţia activă pleca de la serviciu direct la cozi pentru a obţine produsele dorite. Nu rareori, înghesuiala era atât de mare încât unii cedau după ce îşi rupseseră hainele sau fuseseră în pericol de asfixiere. Lumea satului românesc era marcată și ea de mari greutăți. Lăsaţi fără pământ, navetişti la oraş unde munceau în fabrici, ţăranii se opun şi critică politica partidului în domeniul agriculturii. Un ţăran pensionar, din judeţul Iaşi, vorbeşte deschis şi explică de ce ţăranii refuză să mai lucreze pământul: „Dacă până acum ţăranul muncea cu tragere de inimă pentru că primea 1.000 kg. porumb la o producţie de 5.000 kg la hectar, în prezent, indiferent cum munceşti, nu primeşti mai nimic"[19]. Tensiunile din mediul rural sunt exprimate în mai multe scrisori adresate de săteni conducerii de la Bucureşti (C.C. al P.C.R. sau unor ziare din Capitală) în care apar avertismente de genul „Nu e departe ceasul să recurgem la procedee ca în 1907" sau, şi mai grav, ca cel al unor cooperatori din Cozieni, judeţul Buzău: „Este ruşinos să avem vărsare de sânge într-o ţară comunistă. Mai bine ar veni sovieticii să ne administreze ţara"[20].

O altă temă frecvent abordată în corespondenţa acelor ani este cea a emigrării. Opţiunea nu este doar a minoritarilor ci şi a românilor care, în faţa greutăţilor cotidiene, optează pentru plecarea din ţară. Cel mai des apare acest subiect în corespondenţa etnicilor germani. Iată şi unul din motivele invocate de o familie din judeţul Alba, grăbită să părăsească România: „...Dorim să primim viza de intrare în R.F.G. pentru întreaga familie, ca să putem pleca definitiv de aici. România se află într-o mare criză economică. De când aţi plecat s-au schimbat multe în rău din viaţa noastră. Este o lipsă totală de produse alimentare. Nici măcar pâine nu mai avem. Nu mai avem curent electric, folosim din nou lampa cu petrol. Nu se ştie cât va mai dura această economie de energie electrică. Chiar dacă am vrea să mai stăm aici, nu mai rezistăm..."[21]. Evantaiul problemelor cu care se confruntă românii, în anii '80, indiferent că sunt în ţară sau în afară, este foarte larg, iar în fragmentele ce apar în corespondenţa privată din dosarele Securităţii, greutăţile traiului cotidian sunt concis şi, deseori, pitoresc definite. Este evident că majoritatea românilor ca şi minoritarii (unguri, germani, evrei) sunt nemulţumiţi de starea generală a ţării. Cu toţii caută căi proprii de salvare, prin emigrare sau prin speculă, prin opoziţie civică sau atitudine pasivă la cerinţele regimului. În multe locuri disperarea este la cote înalte, neîncrederea la fel. Chiar şi speranţa în schimbare lipseşte. Nici intelectualitatea, nici ţărănimea sau muncitorimea nu pot asimila ideea unei schimbări similare cu cele petrecute în celelalte țări din blocul socialist. Singurul segment al populaţiei care aderă la această idee, aparent imposibilă, este tineretul. În final, concluzia care se impune este întemeiată pe o observaţie simplă ce reiese din studiul documentelor amintite: starea explozivă existentă în societatea românească, în decembrie 1989, nu a apărut peste noapte, ex nihilo. Dimpotrivă, aceasta s-a dezvoltat în timp, odată cu greutăţile crizei economice și prin adâncirea rupturii dintre conducerea P.C.R. și societate. Intensificarea supravegherii poliţieneşti nu a făcut decât să amplifice această stare. Pe de altă parte, este evident faptul că toate campaniile ideologice, un cult exagerat al personalităţii, naţionalismul amplificat şi revenirea în dezbaterea publică a problemei Transilvaniei sau a Basarabiei, nu au reuşit să compenseze nici într-un fel frustrarea populaţiei legată de nivelul de trai foarte scăzut.

Luând în calcul faptul că mediul extern era prielnic unei schimbări, putem afirma că tot ceea ce era necesar pentru o explozie socială în România, fusese asigurat încă de la jumătatea anilor '80. Multe din acele cauze identificate de conducerea de la București ca fiind esențiale pentru izbucnirea Revoluției maghiare din 1956 erau cât se poate de prezente în România deceniului nouă (represiunea la scară largă împotriva vechilor membri de partid, ruptura dintre conducere şi societate, politica economică incoerentă şi scăderea drastică a nivelului de trai al populaţiei, relaţia foarte slabă cu intelectualitatea, dezintegrarea în momentul debutului revoluţiei a partidului, armatei şi a miliţiei care s-au solidarizat cu populaţia etc.). Toată această acumulare majoră de tensiuni interne a condus spre Revoluţia din decembrie 1989.Morala nu poate fi decât una singură și ea îi aparține aceluiași mare istoric Nicolae Iorga: „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se".
-------------------------------------
[18] „Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul...". Românii în „epoca de aur". Corespondenţă din anii '80, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012.
[19] Ibidem, p. 163.
[20] Ibidem, p. 164.
[21] Ibidem, p. 90.

footer