Revista Art-emis
60 de ani de la revoluția ungară (1) PDF Imprimare Email
Dr. Liviu Ţăranu   
Duminică, 27 Noiembrie 2016 18:41

Dosar FB 3639 - 1Învățături desprinse și efectele lor în politica internă și externă a României

„Istoria nu dă rețete pentru viața practică. Ea face sufletul celor care se pătrund de învățămintele ei. Ea dă simțul realității lucrurilor și ajută cu judecăți drepte"[1]. Acestea erau primele cuvinte adresate de Nicolae Iorga, la primul său curs, elevilor de la Școala de Război din București, în anul 1911. Despre importanța lecțiilor pe care le oferă Istoria, au vorbit de-a lungul timpului majoritatea istoricilor mari și chiar cei mărunți. Dar dacă istoricii au căzut de acord că aceste lecții nu trebuie ignorate, pentru oamenii politici această observație nu a fost mereu valabilă. Au existat însă și excepții, iar una dintre ele este dată de modul cum, într-o perioadă controversată, precum cea comunistă, șefii Partidului Muncitoresc Român/Partidului Comunist Român au reținut „lecția maghiară". Pe acest temei, în studiul de față ne-am propus, în primul rând, evidențierea unui anume fapt: că „lecția maghiară" a fost benefică pentru România atunci când a fost luată în seamă de către liderii de la București, iar când a fost ignorată consecințele au fost tragice. Raportarea se face la două perioade importante pentru întregul parcurs al regimului comunist: finalul anilor '50 și începutul anilor '60, și respectiv anii '80. Lecția a fost servită de ceea ce pentru lagărul socialist a reprezentat un adevărat seism petrecut între 23 octombrie și 4 noiembrie 1956. Ceea ce după 1989 a fost cunoscută drept Revoluția maghiară a trimis spre societatea românească adevărate unde de șoc, recepționate atât de români cât și de minoritatea maghiară, fapt care a alarmat serios conducerea de la București. La 30 octombrie 1956 a fost constituit la București un comandament condus de Emil Bodnăraș și format din Nicolae Ceaușescu, Alexandru Drăghici și Leontin Sălăjan, al cărui scop principal era acela de a cunoaște starea de spirit, în principal, în Forțele Armate, trupele M.A.I. și aparatul Securității[2] dar și pentru a evita orice derapaj în structurile de forță ale statului.

În calitatea sa de șef secție al Serviciului Învățământ, viitorul șef al Securității, Iulian Vlad, se afla în acea perioadă la un curs de securitate în Uniunea Sovietică[3]. A avut la acel moment privilegiul de a vedea cum era reflectată revolta unuia dintre sateliți, în capitala puterii hegemone a lagărului sovietic. Tratat drept contrarevoluție, văzut ca un complot pus la cale de către puterile occidentale, îndreptat spre distrugerea unității lagărului, evenimentul din ţara vecină a demonstrat, fără dubii, că instalarea şi consolidarea democraţiilor populare nu era un proces ireversibil şi că prin asocierea unor condiţii potrivnice în interior ca efect al unor schimbări apărute în exterior, acestea se puteau prăbuşi. Probabil în amintirea acelui moment din toamna anului 1956, dar și având presimțirea unuia similar în spațiul românesc, în vara anului 1989, șeful Securității, Iulian Vlad, vizitează, în scop de documentare, arhiva Securității din București. Aici solicită pentru lectură nimic altceva decât un volum rarisim aflat în biblioteca Centrului de Informatică și Documentare, editat și publicat la București, în anul 1959. Este vorba de o ediție „preparată" și prescurtată în „laboratoarele" Editurii Politice a părții a V-a din „Cartea Albă", broșură publicată cu doi ani mai devreme la Budapesta, de către Direcția Informațiilor a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Ungare, și care se voia o sinteză „obiectivă" asupra evenimentului petrecut în noiembrie 1956 în țara vecină.

Pe scurt, „Complotul contrarevoluționar al lui Imre Nagy și al complicilor săi" conține o parte din actele procesului intentat lui Imre Nagy și „complicilor" săi, asortate cu un set de fotografii (unele fiind probabil reconstituiri) ale unor scene de violență care s-au petrecut în timpul desfășurării evenimentelor. Documentele publicate aici au rolul de a „dovedi" că sub conducerea lui Imre Nagy se desfășurase cu mult înainte de izbucnirea revoltei o „activitate complotistă subversivă în vederea înlăturării orânduirii de stat existente". Pe lângă formarea unui grup „ilegal antistatal" Imre Nagy și partenerii săi difuzaseră clandestin un set de scrieri care au constituit „platforma politică a răsturnării orânduirii democrat-populare". Desigur, pe baza acesteia „complotiștii" stabiliseră legături cu „protectorii lor din străinătate" pregătind astfel acțiunile de răsturnare a Republicii Populare Ungare[4]. Finalul Prefeței nesemnate din varianta românească a broșurii publicate la Budapesta arată clar rolul acesteia, de lecție pentru clasa politică de la București: „Învățămintele cele mai de seamă pe care le putem trage de pe urma falimentului infamei contrarevoluții din 1956 din Ungaria și a atacurilor contrarevoluționare îndreptate împotriva țării noastre constau în faptul că în epoca noastră forțele libertății, ale independenței, ale păcii și ale socialismului sunt cu mult mai puternice decât cele ale tiraniei imperialiste și că uneltirile imperialiștilor îndreptate spre subjugarea altor popoare vor suferi înfrângere după înfrângere"[5].

Foarte probabil că în vara anului 1989 nu aceste din urmă învățăminte îl interesau în mod deosebit pe șeful Securității de la București. Obișnuit, după o carieră îndelungată în fruntea Direcției Cadre și Învățământ din Ministerul de Interne, să citească printre rânduri literatura politică a regimului și să descifreze mesajele subterane ale acesteia, Iulian Vlad a acordat mai puțină atenție textului. Neîndoielnic, acesta prezenta interes îndeosebi în locurile în care se prezentau faptele în sine și în care limbajul de lemn era mai puțin prezent. Ceea ce l-a pus pe gânduri au fost însă imaginile cu atrocităților comise, mărturie a modului violent în care au fost tratate de către populație cadrele din structurile de apărare ale statului maghiar: Miliție, Securitate și Armată. Întrebarea oricui ar fi răsfoit acest volum, în vara lui 1989, era probabil una singură: În ce măsură scenariul maghiar se putea repeta în România acelui moment? În cazul șefului Securității însă întrebarea era alta: Cunoașterea anticipată a desfășurării unui asemenea eveniment putea contribui la evitarea unei adevărate tragedii naționale?

În încercarea de a răspunde la multe întrebări de acest gen, au fost scrise, după 1990, tomuri întregi. Se poate explica astfel de ce, la peste 26 de ani de la căderea comunismului, istoriografia românească a dezvoltat o adevărată pasiune pentru perioada comunistă. Aspectul este, în sine, justificat. Pe lângă obstrucția politicului specifică regimului de dictatură din România anilor 1948-1989, interesul major al istoricilor dar și al publicului, în general, au făcut ca istorici de seamă să se reorienteze spre studierea regimului comunist. Ca urmare, avem astăzi contribuții numeroase și serioase care limpezesc aspecte esențiale ale perioadei comuniste: politica externă a României, schimbările din elita comunistă, rezistența din munți, mediul concentraționar și biografia celor mai mulți dintre deținuții politici, dizidența din anii '70 și 80 - atât cât a existat -, prăbușirea regimului în decembrie 1989 etc. În lucrările consacrate politicii externe[6], numeroase și de bună calitate, unul din aspectele care apare constant este legat de calitatea României de stat membru în două alianțe: una politico-militară (respectiv Organizația Tratatului de la Varșovia) și cealaltă politico-economică (respectiv Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). Fără a cunoaște și înțelege evoluția României în cadrul celor două alianțe, nu se poate realiza nicidecum un tablou complet al politicii externe românești din acea vreme. Însă cel mai important element - relația României cu Uniunea Sovietică, înainte sau după 1956, rămâne drept piatra de temelie a întregii politici externe a Bucureștiului. Funcționarea acestei relații în toamna anului 1956, respectiv „lecţia maghiară", a oferit conducerii P.M.R. un temei serios pentru a proceda la schimbări atât în politica externă a României, cât și în plan intern. Deși nu suntem între cei care cred în relatarea lui Silviu Brucan despre dialogul avut atunci cu Gheorghiu-Dej („Dragă Tache, dacă nu facem o cotitură de 180° în relaţiile noastre cu sovieticii suntem pierduţi!"), avem convingerea că o astfel de discuție a avut loc în cercul restrâns al puterii de la București.

Reprezentanții de frunte ai acesteia au constatat că evenimentul din ţara vecină însemna un adevărat coșmar. Se dovedea că instalarea şi consolidarea democraţiilor populare nu era un proces ireversibil şi că acestea se puteau prăbuşi. Gheorghe Gheorghiu-Dej era ultimul care şi-ar fi dorit un eveniment similar în România. Aceasta fiind rațiunea principală, conducerea de la Bucureşti a încercat să înţeleagă ce s-a întâmplat în Ungaria, pe baza propriilor observaţii şi a mărturiilor unor oficiali maghiari. Astfel, în percepţia liderilor români, factorii care au condus spre explozia din toamna anului 1956 au fost: lipsa unităţii conducerii şi disensiunile apărute între diversele facţiuni ale partidului, represiunea la scară largă împotriva vechilor membri de partid, ruptura dintre conducere şi societate, politica economică incoerentă şi scăderea drastică a nivelului de trai al populaţiei, desconsiderarea oricăror tradiţii sau însemne naţionale, originea etnică a unor conducători şi asocierea acestora cu Moscova, relaţia foarte slabă cu intelectualitatea, discutarea la nivel de mase a raportului „secret" al lui Hruşciov şi recunoaşterea publică a greşelilorAsasinate 1956 Ungaria din perioada stalinistă, apariţia unor alternative de putere în cadrul societăţii (Cercul Petöfi), dezintegrarea în momentul debutului revoluţiei a partidului, armatei şi a miliţiei care s-au solidarizat cu populaţia, renaşterea vechilor partide etc.[7].

O altă constatare făcută de conducerea de la Bucureşti a fost cea legată de uşurinţa cu care conducerea de la Moscova a intervenit în politica internă din ţările satelite prin impunerea destalinizării şi intervenţia armată atunci când situaţia nu convenea Kremlinului. Faptul că totuşi a existat o diferenţă între modul cum a fost tratată Ungaria şi, anterior, Polonia de către sovietici, sugera însă că aceştia din urmă erau „dispuşi să accepte în zona lor de hegemonie şi un regim mai puţin obedient, atâta vreme cât acesta nu punea în pericol interesele vitale ale Moscovei"[8]. Luând în considerare aceste observații, dar și propriile interese, Gheorghiu-Dej a gândit și pus în aplicare, discret, cu meticulozitate și perseverență, o strategie proprie prin care a urmărit întărirea regimului comunist din România și consolidarea poziției sale ca lider necontestat în interiorul partidului. Istoricul Dan Cătănuș identifică toamna lui 1956 ca punct de plecare al acestei strategii gândite de liderul P.M.R. pe termen lung. Noi credem însă că aceasta a debutat încă din 1952 odată cu înlăturarea Anei Pauker și a susținătorilor ei din fruntea partidului, continuând cu procesul Lucrețiu Pătrășcanu (1954). Toamna lui 1956 nu a însemnat decât o piatră de hotar, un fel de revelație care a demonstrat încă o dată necesitatea unor schimbări de substanță în relația cu sovieticii. Dar indiferent de momentul de debut suntem de acord că, în ce privește strategia lui Gheorghiu-Dej, obiectivele fundamentale au rămas aceleași: consolidarea regimului personal, stabilitatea politico-economică internă, obţinerea suveranităţii în raporturile cu sovieticii şi limitarea posibilităţilor acestora de a impune decizii peste capul conducerii de la Bucureşti. Ca succesiune, etapele de punere în practică ale unei asemenea strategii erau aplicate, în primul rând, în plan intern: asigurarea poziţiei de lider necontestat în fruntea partidului şi statului secondată de omogenizarea şi unitatea conducerii de partid, disciplinarea întregului partid care la rândul său trebuia să obţină controlul total asupra societăţii româneşti. Concomitent era dinamizată economia naţională, printr-un amplu proces de industrializare, pe baza unui plan de dezvoltare pe termen lung.

Prin transpunerea în realitate a acestor deziderate, Gheorghiu-Dej putea convinge Moscova că la Bucureşti exista o conducere fermă, loială şi capabilă să prevină apariţia unei situaţii de tipul celei din Ungaria.Toate aceste etape au fost, în bună parte, îndeplinite până la începutul anilor '60, iar primul mare semnal că strategia adoptată era una de succes, a fost dat de retragerea trupelor sovietice în vara anului 1958. Ori acest eveniment a permis un adevărat salt în consolidarea regimului Gheorghiu-Dej în plan intern şi apoi spre afirmarea sa în politica externă: „dispariţia factorului de presiune şi control reprezentat de prezenţa trupelor sovietice se va dovedi un element esenţial în derularea demersurilor pe care liderii P.M.R. le vor face în direcţia apropierii de Occident şi a restabilirii relaţiilor de prietenie cu China"[9]. În plus, era evident câştigul imens de credibilitate obţinut de conducerea P.M.R., nu doar în planul politicii internaţionale, cât mai ales în relaţia cu societatea românească. Un progres însemnat dublat de faptul că încă de acum Gheorghiu-Dej şi echipa sa „păreau să înţeleagă însă faptul că realizarea obiectivelor fixate depindea în mare măsură de o stabilitate internă reală, ce nu putea fi asigurată decât prin obţinerea adeziunii populaţiei la politica regimului"[10]. Iar această adeziune va fi obţinută, după 1960, prin reducerea represiunii interne, creşterea nivelului de trai al populaţiei şi reafirmarea identităţii naţionale prin derusificare şi distanţarea de Moscova[11]. Ca urmare, treptat, destinderea internă va lua locul terorii: după 1960, scade semnificativ numărul celor arestaţi pe motive politice, a celor internaţi în lagăre de muncă sau cu domiciliu obligatoriu. Apoi, după un deceniu și jumătate de lipsuri materiale crunte, progresul economic începea să se reflecte şi în nivelul de trai al populaţiei, ale cărei nevoi de consum sunt serios luate în calcul de conducerea P.M.R.. Nu era o chestiune de tactică, ci „reflectarea la nivel politic a unor mutaţii economico-sociale profunde din societatea românească, aflată acum la poarta societăţii de consum"[12].

Aceste mutaţii nu puteau avea loc însă fără o schimbare a politicii de cadre, prin înlocuirea celor promovați în anii stalinismului cu o nouă elită administrativă şi recuperarea selectivă a ceea ce mai rămăsese din vechea elită „burgheză". Vârful aisbergului a putut fi văzut, în martie 1961, atunci când I. Gh. Maurer a fost desemnat în fruntea unui nou guvern: „stilat, pragmatic, bun negociator, Maurer poate fi considerat un simbol al noului curs asumat de autorităţile de la Bucureşti"[13]. Rezultatele acestor schimbări nu s-au lăsat prea mult aşteptate: la capătul unei durate de cinci ani, regimul Gheorghiu-Dej „devenise mult mai stabil politic şi economic decât în 1956". Partidul se transformase într-un „instrument disciplinat şi eficient", iar „populaţia începuse să gliseze de la stadiul de adversar la cel de colaborator tacit (sau mai degrabă resemnat)". Peste toate însă, liderul P.M.R. numai era contestat de nimeni, astfel că „«liderul absolut» era liber să arate că este şi un «lider luminat»"[14]. Era prima ţintă pe care şeful P.M.R. îşi propusese să o atingă. Urma însă capitolul cel mai greu, în politica externă - relaţia cu Kremlinul. Alinierea la „voltele politice efectuate de sovietici" nu mai era satisfăcătoare. Ba chiar din punct de vedere economic, încep să apară diferenţe care se vor transforma în diferende. Colaborarea cu ţările C.A.E.R. şi deschiderea spre Occident vor fi două locuri importante unde vor apare tensiuni majore în relația româno-sovietică. „Desatelizarea" a fost cel de-al doilea obiectiv necesar și fundamental al strategiei puse în aplicare de Gheorghiu-Dej. În faţa tuturor delegaţiilor străine care soseau la Bucureşti în acei ani, el afirma răspicat că „deciziile privind România se luau la Bucureşti şi nu în altă parte". Cine parcurge stenogramele Biroului Politic al P.M.R. de la începutul anilor '60, aflate la Arhivele Naționale ale României, poate constata cu ușurință cât adevăr era în cele spuse de Gheorghiu-Dej. El și echipa sa din fruntea P.M.R. și a guvernului de la București făceau eforturi de „a-i convinge pe sovietici că nu ducea o politică pro-chineză, pe chinezi că nu ducea o politică pro-sovietică, pe occidentali că ducea o politică de sine stătătoare"[15].

În fine, momentul de vârf şi totodată deplinul succes al strategiei lui Gheorghiu-Dej va fi consacrat prin „Declaraţia P.M.R. din aprilie 1964" - „o adevărată chartă a politicii externe româneşti de la care se vor legitima toate luările de poziţie ulterioare ale reprezentanţilor regimului"[16]. Raţiunile care au stat la baza elaborării acestui document public ţineau de faptul că România trebuia să convingă Occidentul şi China că nu mai face jocul Moscovei, iar noua sa atitudine nu era una de conjunctură. Pe scurt, bilanţul schimbărilor operate în România la începutul anilor '60 nu putea fi decât unul pozitiv. În martie 1965, atunci când Gheorghiu-Dej îşi va da obştescul sfârşit, România devenise, după cum era prezentată în presa occidentală, „un miracol economic" şi, totodată, o referinţă în planul relaţiilor internaţionale: „liniile de forţă ale politicii externe româneşti - o relaţie suverană, de egalitate şi respect reciproc în relaţiile cu Moscova, colaborarea strânsă cu China şi deschiderea faţă de Occident - erau pe deplin conturate, asigurând stabilitatea internă şi un prestigiu greu de anticipat cu câţiva ani în urmă"[17]. Desigur, pentru aceste realizări nu era doar meritul conducerii P.M.R. care își însușise învățămintele „lecției maghiare" din 1956. Trebuie spus că Gheorghiu-Dej şi România au beneficiat, la acel moment, de un context favorabil marcat de disponibilitatea sovieticilor de a ajunge la un compromis, de deschiderea faţă de ţările socialiste pe care o iniţiase J.F. Kennedy şi de consideraţia pe care Mao Tze-dun a arătat-o românilor. Apoi timp de un deceniu și jumătate, succesorul lui Gheorghiu-Dej la conducerea P.M.R./P.C.R., Nicolae Ceaușescu, nu a făcut decât să amplifice strategia gândită și aplicată la București de predecesorul său, îndeosebi după 1956. Câtă vreme s-a ținut cont de ceea a condus la elaborarea acelei strategii și nu au fost uitate semnificațiile Revoluției maghiare pentru regimul de la București, atât politica internă cât și cea externă românească s-au situat pe un curs ascendent.
- Va urma -
-----------------------------------
[1] Nicolae Iorga, Chestiunea Rinului. Istorie a Europei apusene în legătură cu această chestie. Lecții ținute la Școala de Războiu. Tipărită după notele stenografice ale d-lui H. Stahl pentru folosul elevilor săi de..., Vălenii de Munte, Editura Societății Neamul Românesc, 1912, p. 7., apud Aurel Pentelescu, Gavriil Preda, Ultimul curs al lui Nicolae Iorga, la Școala Superioară de Război din București, în Constantin Bușe, Constantin Găucan (coords.), Nicolae Iorga. 1871-1940. Studii și documente, IV, București, Editura Universității din București, 2007, p. 403.
[2] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, p. 477.
[3] Dumitru Lăcătușu, General-colonel Iulian Vlad. O biografie, în „Caietele CNSAS", nr. 1 (13)/2014, p. 244[4] ***, Complotul contrarevoluționar al lui Imre Nagy și complicilor săi, București, Editura Politică, 1959, p. 3.
[4] Ibidem, p. 7.
[5] Între lucrările importante pe acest subiect amintim aici doar câteva: Dan Cătănuș, Tot mai departe de Moscova... Politica Externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez. 1956-1965, Bucureşti, INST, 2011; Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice 1965-1989, București, INST, 2013; Mioara Anton, Ieșirea din cerc. Politica externă a regimului Gheorghiu‐Dej, București, INST, 2007; Constantin Moraru, Politica externă a României 1958-1964, București, Editura Enciclopedică, 2008; Liviu Țârău, Între Washington și Moscova: Politicile de securitate națională ale SUA și URSS și impactul lor asupra României (1949-1965), Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2005.
[6] Dan Cătănuş, Tot mai departe de Moscova... Politica Externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez. 1956-1965, Bucureşti, INST, 2011, p. 164.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem, p. 208
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, p. 210.
[12] Ibidem, p. 212
[13] Ibidem.
[14] Ibidem, p. 260.
[15] Ibidem, p. 311.
[16] Ibidem, p. 326.
[17] Ibidem, p. 346.

footer