Revista Art-emis
Aspecte ale foametei din anii 1946-1947 PDF Imprimare Email
Petru Grior, Cernăuţi   
Miercuri, 23 Noiembrie 2016 21:23

Foametea din 1946În fiecare an, la finele lunii noiembrie, în Ucraina se desfăşoară acţiuni de comemorare a victimelor foametei din anii 1932-1933, care a secerat milioane de vieţi omeneşti. Ţinutul nostru n-a fost supus acestei mari tragedii, organizate de către liderii fostului imperiu sovietic. Regiunea Cernăuţi a trecut prin foametea din anii 1946-1947, care a rămas ca o rană veşnic sângerândă în istoria meleagului mioritic de la poalele Carpaţilor. Care au fost premizele acestei tragedii? De la bun început e necesar de menţionat faptul că la 1 ianuarie 1941, numărul populaţiei din actuala regiune Cernăuţi atingea cifra de 875 mii de locuitori. Se ştie că în anul 1941, în ţinut au avut loc două deportări în masă ale oamenilor de diferite naţionalităţi, incluşi de către autorităţile dictaturii staliniste în categoria „duşmanilor poporului". Spre taigalele siberiene şi stepele pustii ale Kazahstanului au pornit eşaloanele morţii cu peste 20 de mii de vinovaţi fără vină, majoritatea cărora a rămas să-şi doarmă somnul de veci în neagra străinătate. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, bărbaţii care aveau dreptul să ţină arma în mâini, au fost încadraţi în unităţile de luptă şi trimişi pe front, dintre care mulţi au căzut pe câmpurile de onoare. După 23 august 1944, concomitent cu încetarea stării de război, mii de soldaţi români, originari din regiunea Cernăuţi, care au scăpat cu zile din ghiarele morţii, au fost dezarmaţi de către unităţile sovietice şi întemniţaţi în lagărele staliniste ale prizonierilor de război. Ei au lucrat ani în şir în diferite colţuri ale Uniunii Sovietice, contribuind prin munca lor silnică la restabilirea economiei socialiste. Mulţi s-au stins din viaţă în aceste lagăre.

Românii demobilizaţi care au avut, totuşi, fericirea să se întoarcă la vetrele lor, sunt vânaţi de către zbirii regimului totalitar în toamna anului 1944, înrolaţi, cu forţa, în batalioanele sovietice de muncă şi trimişi la construcţia canalului care avea menirea să unească Marea Albă cu Marea Baltică. Mii de osândiţi au murit de foame, boli şi frig în ţinutul lacurilor Ladoga şi Onega. Unii ucraineni erau încadraţi în componenţa Armatei Ucrainene de Răsculaţi, ducând o luptă aprigă împotriva autorităţilor sovietice. Mulţi au căzut în această luptă. Alţi ucraineni au fost incluşi în rândurile Armatei Roşii, care îşi continua marşul său victorios spre Apus. N-au avut fericirea să se întoarcă toţi acasă. Astfel, populaţia regiunii Cernăuţi s-a micşorat în perioada anilor 1941-1944 cu mai bine de 300.000 de oameni, fiindcă la 1 ianuarie 1945, ea constituia 565.000 de locuitori. Satele au rămas fără braţele apte de muncă, deoarece numărul bărbaţilor a scăzut cu 64 la sută, adică au trecut în nemurire aproape trei sferturi din numărul bărbaţilor, indicat la 1 ianuarie 1941. Loturile de pământ au ajuns în seama bătrânilor, femeilor şi a copiilor, care le vor prelucra după putinţa lor, cu mari greutăţi, fiindcă numărul cailor se micşorase cu 37 la sută. Desigur, roada adunată în aceste condiţii a scăzut simţitor.

Trebuie de menţionat şi faptul că anul 1945 a fost punctul culminant al molimei de tifos care bântuia în ţinutul nostru şi care a secerat peste 27 de mii de suflete. O influenţă negativă asupra recoltei din primii ani posbelici au exercitat şi condiţiile climaterice complicate. Toamna anului 1945 nu s-a bucurat de ploi necesare pentru fertilizarea solului. Iarna, care a urmat, a coborât pe meleagurile noastre cu puţină zăpadă. Primăvara n-a adus mult aşteptata schimbare spre mai bine. În decursul celor şapte luni ale anului 1946, a căzut doar 17 centimetri de precipitaţii atmosferice, ce a constituit numai 42 de procente din cantitatea necesară. Recolta adunată în regiune oscila între două şi jumătate şi trei şi jumătate centnere de cereale la hectar. O parte din recolta adunată gospodăriile ţărăneşti erau nevoite s-o predeie statului, fiindcă în ţinut domnea sistemul cotelor obligatorii de livrare a cerealelor către stat, introdus de puterea sovietică, sistem transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu datorită măsurilor drastice, aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Persoana, care din diverse motive nu putea să acopere cantităţile stabilite şi să le predea statului sub forma cotelor, era încadrată din punct de vedere juridic în categoria „sabotorilor", fiind acuzată de subminarea economiei naţionale, şi aspru pedepsită cu închisoarea de la un an până la 10 ani, cu amendă, cu sechestrarea bunurilor imobile din gospodărie. Bunăoară, Pampuş Dumitru al lui Mihai, născut în 1910, în localitatea Boian, azi raionul Noua Suliţă, român. În 1946, trebuia să predeie statului 1946 kilograme de grâu, iar în 1947, 1.135 de kilograme de grâu, 300 kilograme de cartofi şi 126 kilograme de fân. A fos deferit justiţiei. În timpul procesului de judecată, ţăranul a declarat că în 1946 a fost secetă, pământul n-a rodit şi n-a avut posibilitate să achite statului cota indicată. În 1947, a avut material semincer numai pentru un hectar din cele cinci hectare şi jumătate de pământ care erau în posesia lui, adunând de pe acest hectar doar un centner de porumb. Declaraţia românului n-a fost luată în consideraţie de către judecător şi ţăranul va fi condamnat, pe data de 18 decembrie 1947, la cinci ani închisoare.

În anul 1947, pentru neachitarea la timp a cotelor obligatorii, organelor judiciare au fost înaintate 6.355 de dosare penale. Toţi inculpaţii au împărtăşit destinul lui Dumitru Pampuş. Astfel, gospodăriile ţărăneşti pentru a da statului cantităţile de produse prevăzute în carnetele de obligaţiuni, erau constrânse să renunţe la cea mai mare parte, sau chiar la întreaga recoltă. Ţinutul nostru, cu pământ arabil fertil şi gospodării rurale consolidate în perioada interbelică, fiind impus la cote ruinătoare, este adus în pragul foametei. Din situaţia catastrofală care s-a creat în ţinut reiese că pe data de 20 august 1946 a fost înaintată o scrisoare către Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliul de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, semnată de Zeleniuk, primul secretar al comitetului regional al partidului şi de Kolikov, preşedintele Consiliului Regional, în care conducătorii regiunii roagă să fie micşorat planul de livrare statului a produselor cerealiere cu 200 de mii de centnere, planul fiind de 435.760 centnere. Conducerea Ucrainei Sovietice a reacţionat cu agresivitate la această scrisoare. În ţinut sunt trimişi 500 de lucrători ai Direcţiei de colectare a cerealelor din cadrul Ministerului Achiziţionărilor al Uniunii Sovietice, fiind împuterniciţi cu drepturi nelimitate. Însoţiţi de reprezentanţii organelor represive ale dictaturii staliniste şi de ostaşii batalioanelor de exterminare, călăii puterii sovietice au năvălit în satele din regiune. Referindu-se la această nelegiuire, jurnalistul Gheorghe Frunză scria: „Pâinea era ridicată din poloage, din snopi, din clăi, de la batoze şi de sub îmblăcie, din cămări, hambare şi de prin poduri. »«Achiziţionările" de pâine nu mai aveau sfârşit. Prima dată veneau cote obligatorii, apoi urmau colectări în contul unor planuri de întâmpinare, « propuse » de « cei de sus », mai departe urmau diferite « dări » din iniţiativa celor de pe teren. Iar în sfârşit, când se ajungea la rămăşiţele dosite pe undeva, continua teribila jecmăneală forţată - cu ameninţări din cele mai crude şi cu aplicarea pedepselor la tot pasul: bătăi, împuşcături, puşcărie, deportări şi câte altele din arsenalul N.K.V.D.-ului! Astfel, a fost ridicată toată pâinea de la săteni, până la ultimele boabe".

Oamenii au rămas fără mijloace de existenţă, fiind lăsaţi în voia soartei. A început marea tragedie a ţinutului nostru, nimicirea în masă a populaţiei prin înfometare. Maria Sucevan din satul Dumeni, raionul Noua Suliţă, mărturiseşte: „Mi-am adus aminte cum în toamna anului 1946, în ograda noastră au dat năvală doi împuterniciţi ruşi, cărora lumea le spunea « striboci ». Erau însoţiţi de Andrei Lupoi, un om din satul nostru. Aceşti trei « eroi » ne-au luat toţi cartofii, tot grâul şi tot porumbul. Tata n-a putut suporta o asemenea tâlhărie şi pentru că s-a opus, a fost bătut crunt şi lăsat lat în mijlocul ogrăzii. Mama şi noi, cei patru copii, plângeam în hohote. Foametea nu s-a lăsat mult aşteptată. Mama aproape că nu punea în gură nimic, dându-ne nouă ceea ce mai găsea prin casă, ca să ne scoată cumva din iarnă. Dar nu a putut sărmana rezista şi la 13 ianuarie 1947 a închis ochii, lăsându-ne fără mângâiere. A doua victimă a foametei organizate de « eliberatori » şi de regimul instaurat de ei, a fost Liuba, surioara mea de trei anişori, care s-a stins din viaţă în luna iunie a aceluiaşi an. Doamne, să nu mai vadă nimeni şi nici să nu mai ştie cum mor copiii de foame! Îmi amintesc clar acele grozăvii. Tata şi cu fraţii erau duşi la Stanislav după jom, din care oamenii făceau turte şi le mâncau. Eu şi cu surioara Liuba muream în casă de foame. Nici nu mai pot să vă descriu prin câte chinuri am trecut! Într-o zi Liuba mi-a spus:
- Eu mă culc şi nu ştiu dacă mă voi trezi, dar tu să nu mă uiţi. Eu m-am culcat pe alt pat şi am leşinat de foame. Puteam şi eu lesne muri, dar Dumnezeu mi-a dat zile ca să pot, în cele din urmă, să pot mărturisi prin câte am trecut noi şi tot neamul nostru din Basarabia şi din Bucovina în timpul foametei din 1946-1947. Numai bunul Dumnezei ştie câte zile am fost leşinată şi de cât timp a murit surioara mea Liuba, care începuse să se descompună în patul în care a decedat. Nu pot şti de unde şi cum a aflat felceriţa Lidia Cuciuc, care a venit în sat odată cu « eliberatorii », s-a măritat la noi, şi a rămas să traiască şi să lucreze unde s-a oprit. Ea a venit cu căruţa şi cu sanitarii să strângă cadavrele, căci se temea să nu izbucnească vreo epidemie. Surioara a fost dusă la cimitir, iar eu, la spitalul din Noua Suliţă".

În timpul foametei din anii 1946-1947, în regiunea Cernăuţi, conform unor date oficiale, au murit peste 17 mii de oameni. Când înfometaţii mâncau urzică şi lobodă, murind în chinuri cumplite, când înfometaţii ajunşi la culmea desperării îşi pierdeau minţile, unii transformându-se în canibali, fiindcă în ţinutul nostru au fost înregistrate, în iunie 1947, cinci cazuri de canibalism, Uniunea Sovietică a exportat în diverse ţări din Europa peste două şi jumătate milioane de tone de grâu. În felul acesta statul sovietic îşi demonstra grija lui părintească faţă de propriul său popor. Actuale rămân cuvintele mult regretatului Gheorghe Frunză, care a îndurat chinurile deportărilor staliniste şi a foametei. Dumnealui menţiona în 1995 următoarele: „Fiecare popor, ba fiecare făptură omenească, îşi are golgota sa. Golgota noastră, a românilor din nordul Bucovinei, au fost sovieticii. Crucea ce ne-au pus-o pe umeri s-a dovedit a fi mult prea grea pentru a fi purtată atât amar de timp. Sute de mii de semeni de-ai noştri au fost striviţi de acea presiune insuportabilă. Povara crucii de suferinţe, aruncată pe spatele nostru, cununa de sârmă ghimpată cu care ne-au împodobit «eliberatorii» în iunie 1940, au rămas însoţitoarele destinelor noastre pentru multe decenii şi ne tot aduc la « aniversări » de rea pomină, « dăruite de fratele mai mare binevoitor »".

footer