Revista Art-emis
Drum către Zalmoxis (VIII) PDF Imprimare Email
Iftimie Nesfantu   
Duminică, 08 Mai 2011 12:19
dr Nesfantu IftimieDacia ascunsă

Discuţia comută iarăşi, la o intervenţie a dlui general Nicolae Spiroiu:
- Adevărul este că imaginea nu prea bună a României în anumite cercuri este determinată şi de faptul că unii români de proastă calitate, care au plecat din ţară, au încercat să-şi câştige un fel de suport, un fel de sprijin, un fel de credit denigrând ţara de unde provin şi punând păcatele lor pe seama poporului. Au denigrat ţara pentru a-şi înfrumuseţa ei imaginea, pentru a-şi scuza insuccesul şi incapacitatea.
- Să ştii că ai dreptate, intervine dl Săvescu. Toţi cei care nu s-au realizat aici şi au plecat peste hotare au rămas şi acolo la fel de nerealizaţi. Pe de altă parte, dr. Săvescu are perfectă dreptate când spune că trebuie să facem cunoscute aceste rădăcini ale noastre; preocupările domnului doctor pentru tradiţiile româneşti, pentru originile noastre sunt mult mai vechi decât cartea publicată de curând: „Noi nu suntem urmaşii Romei"; alţii plătesc pentru asemenea lucruri chiar dacă sunt modeste, nesemnificative; statul Israel plăteşte celor care le poartă uniforma aia; mă uitam, la 41 de grade Celsius (104 grade Fahrenheit), vara, la New York, era în jiletcă din aia, cu pardesiu, cu pălărie, erau numeroşi ortodocşi evrei, habotnici. Sunt plătiţi ca să îmbrace acest port, să promoveze în continuare tradiţia lor. Şi-i vezi acolo la 41 de grade cu pardesiu negru, cu pălărie neagră, cu cravată, cămaşă albă...
- Este o idee pentru refacerea portului românesc la noi?
- E o idee pentru refacerea portului românesc, care e şi foarte frumos, şi este o idee pentru a pune în valoare acest loc; şi din perspectivă turistică dacă vreţi ar fi necesar asta. La Sarmisegetusa s-a găsit o adevărată ţigănie, anul trecut eram împreună cu doctorul Săvescu când am descoperit toată mizeria de acolo. Ori asta nu arată decât nesimţirea celor chemaţi să administreze acel sit arheologic. Este un tezaur de care îşi bat joc. Aici e nevoie ca locul să fie amenajat, să fie găsit chiar un investitor care să amenajeze acest sanctuar nu devalorizându-l, nu afectându-i fondul, ci să-l amenajeze în aşa fel încât să-l facă accesibil turismului fără să afecteze sanctuarul. Mă gândesc că s-ar putea asigura transportul cu elicopterul şi să se facă propaganda necesară ca oamenii să vină aici cu interes. Şi-atunci tot ceea ce a scris doctorul Săvescu, de fapt preluând cele scrise de alţii însă punându-le într-un concept nou, într-un cadru, o abordare cu totul şi cu totul nouă şi originală, atunci se pune în valoare şi istoria, se pune în valoare şi poporul român. Cei care vor veni aici vor putea să vadă un templu mai vechi decât nenumărate altele unde se duc grămadă şi lasă o mulţime de bani. Pentru asta însă ei trebuie să aibă aici condiţii de vizitare, condiţii de a se documenta, de a se informa, să aibă jos, condiţii civilizate de cazare. Acum îmi amintesc - uitaţi-vă este aici şi dl cercetător arheolog Vasile Boroneanţ şi poate să confirme - eu, când eram ministrul apărării, le-am dat maşini să poată veni la Grădiştea de Munte, le-am acordat sprijin pentru acţiunile lor. Evident, nici armata nu poate face chiar tot, mai ales că toţi se laudă acum că o controlează, mă refer la acel „control civil" despre care mai mult se vorbeşte...
- Şi în America este o competiţie ca şi în ţara asta, şi cei care au fost competitivi aici sunt competitivi şi acolo; ai sentimentul - când izbuteşti - că ai realizat ceea ce ai vrut să realizezi; am vrut să fiu competitiv într-o ţară în care Medicina este la cel mai înalt nivel, şi când mi-am obţinut diplomele în specialităţile medicale care m-au interesat, m-am simţit un om competitiv; când am fost nominalizat între primii o sută – cei mai buni doctori din SUA - în 1999, mi-a făcut plăcere, a fost o confirmare a faptului că fiind bine pregătit poţi să reuşeşti.
- Grecii afirmau că printre cei cu origine dacă se aflau cei mai buni medici din antichitate; e cumva o continuitate şi în performanţele pe care dv. le-aţi înregistrat în SUA?
- Noi am fost şi rămânem acei urmaşi ai dacilor, iar faptul că azi sunt doctor nu mă îndreptăţeşte să spun că am moştenit instinctul dacic, dar nici nu mă îndreptăţeşte să refuz atare idee. Cromozomii noştri sunt aceeaşi şi ca dovadă avem în ţara asta mai mulţi oameni inteligenţi decât este nevoie aşa încât unii se văd nevoiţi să-şi caute de lucru peste hotare. Sau să se facă ziarişti.
- Da, şi să-şi reverse excesul de inteligenţă criticând sau tratând cu dispreţ acţiunile unor români care vor să afle adevărul despre trecutul neamului...
Nu fiţi rău, e nevoie să fim îngăduitori; orice om are dreptul să-şi exprime opiniile în mod civilizat, argumentând ceea ce spune; este şi acesta un exerciţiu democratic.
- Aţi încercat să actualizaţi ceva din abordările medicale folosite de daci?
- Nu, pentru că nu ştiu mare lucru. Am citit despre plantele medicinale folosite de romani - cineva mi-a trimis un asemenea document - şi am văzut acolo că mai de jumătate dintre ele au denumiri dacice, am cumpărat o carte în care se vorbeşte de cel mai vechi cod de legi pentru geţi - Zalmoxis, primul legiuitor al geţilor, din nefericire este scrisă într-o limbă latină amestecată cu greacă pe care n-am înţeles-o, aşa că i-am făcut trei copii şi le-am trimis în România; cartea a fost scrisă în 1674, mi-ar face plăcere să o fac cadou cuiva din România şi încă nu ştiu cui să o fac cadou. Este o carte rară. Nu sunt foarte multe referiri scrise despre daci.

daciiVipera de la Feţele Albe

„Atunci când am chert boii s-o tâmplat", grăieşte muierea lui Dalca. Veneau tăt singuri şi nu brodeam să ştiu ce-i. Era de Sânziene. N-am închis ochii. Tătă noaptea m-am sucit şi răsucit. Îi tăt visam prin văgăuni, mă trezeam, da nu ştiam locu. Omu îmi era plecat la Simeria, la târg, să vândă ceva vite. Aveam de făcut nuntă la fecioru cel mic. Către zi, când o izvorât soarele, eram colo sus, la Feţele Albe. Pân o ajuns soarele pe cumpănă, m-am tăt învârtit. Auzeam talanga, da nu-i găseam neam. Şi către amiaz, numa ce-i văd. Atunci am călcat pe nenorocire. Eram aşa supărată că nu mai vedeam unde pun opinca. Şi-odată m-a ars. M-am tras mai departe de chetre, am legat picioru mai sus de muşcătură ş-am început: «Ce mă fac? Ce mă fac?» Până la urmă, mi-am amintit: Eram cu moşu pe plai. Nu se mutase încă în livadă. Mă ţineam de iţarii lui, de parc-ar fi avut miere. Ieşise la coasă şi l-a muşcat vipera. Şi-a tăiat o bucată din poală şi s-a legat strâns de picior, pe urmă s-a dus şi a căutat o buruiană, i-a rupt frunzele, le-a zdrobit şi le-a pus colo pe rană.
Mă luase ameţeala şi mi se părea că se învârt munţii cu mine. Amu, îs gata! zâc. Mă duc să povestesc cu moşu, sub pruni. Şi numa ce-l văz lângă mine pe moşu. Ca un nor albăstrui de ceaţă. Era ca şi cum m-ar fi luat cineva în braţe. M-a prins de mână şi m-am dus cu el până lângă o tufă, cu frunzele păroase. Asta era. Moşu dispăruse. Am cules frunze şi aşa cum am putut, am căutat două pietre şi le-am zdrobit, storcând zama pe muşcătură. Pe celelalte le-am mestecat. Atât mai ştiu că m-am tras lângă un copac. Cred că am leşinat. Când m-am trezit, unul din boi mă lingea pe faţă. Şi el fusese muşcat de viperă.
- Cunoaşteţi planta sau arbustul care v-a salvat viaţa?
- Nu ştiu cum îi zice, dar n-o mai uit. Creşte tăt în locuri unde sunt vipere! Tăt are leac. Numa că nu trebuie să umbli de te-a muşcat. Şi uite, domnule, până şi boul ştie! Pe unul din boi l-a muşcat, a mestecat frunzele celea şi au stat colo, la Feţele Albe, amândoi. Cine crede că animalul nu are minte greşeşte."

Cine vreţi să se intereseze de daci, ruşii? Germanii, francezii, americanii?

Decebal - statuie- Cum vă explicaţi dispariţia a numeroase lucrări în care se vorbeşte despre daci?
- Nu, nu, n-au dispărut; a fost prezent cineva la primul Congres Internaţional de Dacologie din Bucureşti cu o prezentare care m-a uluit; se găsesc foarte multe scrieri, însă dacă nu sunt reluate, dacă nu sunt publicate, sigur se pierd. Dacă noi vom considera că suntem de origine romană, sau slavă sau greacă ori mai ştiu eu ce, atunci şi interesul nostru pentru scrierile ce amintesc despre daci o să fie evident mai mic. Academia română nu are o secţie care să studieze civilizaţia dacică, Universităţile din România nu sunt interesate de asta, mari războaie ale lumii antice câştigate de daci în faţa unor oştiri de sute de ori mai numeroase - cum au fost cele cu perşii - nici măcar nu sunt trecute în cărţile de istorie, în manualele de liceu. Cine vreţi să se intereseze de daci? Ruşii? Germanii? Francezii? Americanii? Pe urmă să nu uităm că un popor fără istorie, fără rădăcini poate fi îngenunchiat mult mai uşor; nu este nevoie de războaie, aici este vorba de supremaţie economică, financiară, de interese de piaţă. Credeţi că vine cineva din afară să ne ajute să ne cunoaştem istoria sau cultura noastră veche?! Lipsa de interes a românilor pentru istoria Daciei se reflectă şi în lipsa lucrărilor care să circule, să fie cunoscute, promovate. Nu au fost urmărite şi nu au fost publicate asemenea documente, dar asta nu înseamnă că ele nu există. Când cauţi ceva de regulă găseşti, dar dacă nu te oboseşti să cauţi, nu ai de unde să ştii dacă sunt sau nu mărturii scrise ori de altă natură despre civilizaţia dacilor.

Fagul trăznit

Era în 1993, vara, când am ajuns prima dată la Sarmizegetusa.
Maşina rămăsese la poalele muntelui, undeva pe drum. Plecasem mai departe pe jos, căutând poteca. Urcăm aproape două ceasuri. Căldură înăbuşitoare, drum cu pietre. Spre deosebire de drumeţiile din Clisura Dunării ori din Retezat, când am avut parte şi de întâlniri cu vipere, de data aceasta nu văd nici una. Ne potolim setea cu apă din şipote. Are acelaşi gust cu cea băută la Valea Rea. Gazda mea avusese dreptate. Drumul se ramifică. Cotim spre dreapta, pe un drum de coastă. În unele locuri, drumul s-a dus pe munte în jos, luat de ape. A mai rămas doar o potecă îngustă, pe marginea prăpastiei. Panta devine mai mică, semn că platoul de pe vârf e aproape. Am ajuns. Urmele unui zid de piatră circular lasă loc deschis cât să putem intra în cetate.
- Asta e? Şoferul e dezamăgit. Este născut într-un sat din judeţul Hunedoara şi apoi s-a stabilit la Deva. N-a mai fost niciodată la cetatea regilor noştri. Era departe, nu merita. Iar acum are un argument în plus: „Pentru atât nici nu merită să toceşti tălpile până aici". Îl las cu gândurile lui. Intrăm în cetate. O potecă de frunze, străjuită de fagi uriaşi, ne conduce către sanctuarul dacic. În dreapta, un fag încă verde e căzut la pământ. A fost trăznit. De ce tocmai el? Dezamăgirea însoţitorului meu s-a risipit. - N-am mai văzut aşa ceva. S-a oprit şi priveşte către vârfurile înalte ale fagilor. Par să atingă cerul.
S-a rupt apa! Câteva fotografii de ansamblu asupra sanctuarului dacic. O cupolă de nori s-a adunat deasupra locului în doar câteva minute. Mă urc pe o piatră circulară - altarul dacic - ca să prind un anume unghi asupra paraginii din jur. Pregătesc aparatul. Instantaneu, mă trezesc cu o găleată de apă, turnată pe cap. Mă uit în jur şi nu înţeleg. Şoferul este undeva departe, la cincizeci de metri distanţă. Peste câteva secunde, va începe să curgă apă din cer. Ca şi cum sanctuarul s-ar fi aflat sub o cascadă. „S-a rupt apa!", ar fi zis bătrânul Dalca. Botezul lui Zalmoxis.

Fotografii - Iftimie Nesfântu footer