Revista Art-emis
Generalul David Praporgescu - erou al Neamului Românesc (2) PDF Imprimare Email
General mr. (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan   
Duminică, 16 Octombrie 2016 18:53

General Mr. (r) Ilie GorjanIntrarea României în război a fost decisă la Consiliul de Coroană din 14 august, ţinut la Palatul Cotroceni, unde s-a desfăşurat o dezbatere dramatică, situată, prin măreţia ei, la înălţimea momentului istoric, între partizanii celor două orientări: securitate naţională şi unitate naţională. Petre Carp, adeptul securităţii naţionale, a rostit cuvinte coborâte parcă din tragedia unui mare scriitor din Grecia veche: „Am trei fii, îi dau Maiestăţii voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata română să fie bătută căci numai astfel România va putea fi scăpată". La rândul său, regele Ferdinand, adeptul orientării de unitate naţională, a dat o replică admirabilă: „Aţi greşit adineauri când aţi vorbit de interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas greu, e fiindcă, după matură chibzuinţă, am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a căror răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, domnule Carp, că Dinastia mea e română. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională, şi revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor mi-a încredinţat-o"[12].

În aceeaşi zi, 14 august 1914, ministrul României la Viena prezenta declaraţia de război a României. În legătură cu acest aspect, principesa Evelyn Blűcher afirma că ,,cineva care se întâmplă a fi Maiestatea sa Wilhelm al II-lea în momentul când România a declarat război şi, de asemenea, când ştirea despre declaraţia de război americană ne-a fost adusă la cunoştinţă ne-a asigurat că cu ocazia celei dintâi (intrarea României în război, n.n.), Kaiser-ul a venit în odaie tremurând şi alb ca o coală de hârtie, genunchii săi tremurau pe când a zis « Totul e pierdut; aş face mai bine dacă aş abdica imediat», pe când cu ocazia celei de-a doua (declaraţia de război a S.U.A, n.n.), el şi cei din jurul lui erau veseli, surâzători şi ziceau că nu face nimic, deoarece America nu ar putea niciodată să-şi transporte trupele din cauza submarinelor[13]. Punerea în aplicare a planului de campanie al comandamentului român pentru anul 1916, denumit „Ipoteza Z", s-a făcut prin trecerea la ofensivă în Transilvania şi la apărare pe frontul de sud. În noaptea de 14-15 august 1916, armata română a declanşat Campania de eliberare a Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia austro-ungară. Ofensiva în Transilvania a început cu trupele de acoperire dispuse din timp în trecătorile din Carpați și s-a dezvoltat pe măsura mobilizării și concentrării forțelor principale în zonele depresionare ale Carpaților Orientali și Meridionali. Acţiunile ofensive ale trupelor române pe întregul front din Transilvania s-au grupat în trei operaţii ofensive de armată astfel: operaţia ofensivă a Armatei de Nord peste Carpaţii Orientali; ofensiva Armatei a 2-a peste Carpaţii de Curbură şi ofensiva Armatei a 1-a peste Carpaţii Meridionali. În faţa trupelor române se aflau Armata 1 austro-ungară şi Armata a 9-a germană sub comanda generalului Falkenhayn[14].

Armata de Nord a ocupat o bază de plecare la ofensivă între Vatra Dornei şi valea Oituzului şi a trecut la ofensivă într-o fâşie a cărei lărgime era de 270 km. La sfârşitul operaţiei ofensive, la 13 septembrie 1916, a atins aliniamentul: imediat sud Vatra Dornei, est Răstolniţa, pantele vestice ale munţilor Gurghiului, est Sovata, Praid, inclusiv Odorhei, aliniament pe care a trecut la apărare[15]. Armata a 2-a a ocupat o bază de plecare la ofensivă între valea Oituzului şi cursul superior al Argeşului şi a trecut la ofensivă într-o fâşie cu o lărgime de 130 km. La sfârşitul operaţiei ofensive, la 5 septembrie 1916, a atins aliniamentul Odorheiul Secuiesc, Paloş, Fişer, Dăişoara, Ticușul Nou, Dealul Cincului, Toarcla, Săsăuș, Noul Român, Cârtişoara, Avrig, pe care a trecut la apărare[16]. Armata 1 a ocupat o bază de plecare la ofensivă între cursul superior al Argeşului şi Dunăre şi a trecut la ofensivă într-o fâşie cu o lăţime de 200 km. La sfârşitul operaţiei ofensive, 28 august 1916, Armata 1 a atins aliniamentul Avrig, Veştem, Gura Râului, Poiana Muierii, Baru, Câmpul lui Neag, Balta, Orşova, pe care a trecut la apărare[17]. Trebuie menţionat faptul că din ziua de 24 august 1916, în subordinea Armatei a 1-a, a intrat şi Divizia 20 Infanterie (comandant - general de brigadă David Praporgescu) care se găsea în acoperire pe Dunăre între Calafat şi Corabia. Armata a 3-a urma să rămână în apărare între Calafat şi Marea Neagră, asigurând concentrarea Corpului 47 Armată rus, şi, totodată, libertatea de acţiune a armatelor române ce operau în Transilvania. Rezulta evident, din scopul operaţiilor militare preconizate, că România nu a urmărit declanşarea unui război de agresiune împotriva vecinului de la sud, ci pentru a asigura condiţiile necesare desfăşurării cu succes a ofensivei eliberatoare din Transilvania, îşi propunea să împiedice Bulgaria, parteneră a Puterilor Centrale, să iniţieze acţiuni militare active la frontieră, care s-ar fi repercutat negativ asupra frontului principal al armatei române[18].

În noaptea de 18 /19 august 1916, armata bulgară a trecut la ofensivă în Dobrogea cu misiunea de a rupe apărarea trupelor române, să înainteze spre nord şi să întoarcă ulterior apărarea organizată pe Dunăre. La Turtucaia şi la Silistra, armata română a suferit o grea şi ruşinoasă înfrângere soldată cu 160 de ofiţeri şi 6.000 soldaţi morţi şi răniţi[19]. La 2 septembrie 1916, la Periş, Marele Cartier General, la propunerea generalului Alexandru Averescu (numit la comanda Armatei a 3-a), a decis ca la 6 septembrie ofensiva din Transilvania să fie oprită şi 3 divizii de pe acel front să fie deplasate în sprijinul frontului din sud. În scopul trecerii la ofensivă în Dobrogea pentru nimicirea grupării inamice, Marele Cartier General a constituit din Armata a 3-a şi Armata de Dobrogea, Grupul de armate sud sub comanda generalului Averescu. Generalul Averescu, analizând situaţia, a ajuns la concluzia că, pentru a-şi putea îndeplini misiunea trebuia să combine acţiunea frontală din Dobrogea cu un atac în spatele frontului inamic, ceea ce impunea necesitatea trecerii Armatei a 3-a peste Dunăre pentru realizarea acestei manevre. Operaţia, rămasă în istoriografie sub numele de „Manevra de la Flămânda", s-a declanşat în dimineaţa zilei de 18 septembrie 1916, ora 03.00, când sub protecţia focului artileriei, Divizia 10 Infanterie a început forţarea Dunării în zona Flămânda. Însă, la 22 septembrie, din cauza unei furtuni puternice, care a rupt podul de vase de pe Dunăre şi din cauză că Armata a 9-a Germană a trecut la ofensivă pe frontul din Transilvania, Marele Cartier General a decis să renunţe definitiv la această manevră[20].

La întâlnirea sa cu Averescu, în 1918, feldmareşalul Mackensen i-a spus: „Ştii dumneata că, dacă continuai, eram pierduţi? " iar când generalul român i-a explicat că situaţia din nord determinase oprirea operaţiei, interlocutorul german a replicat: „Aţi fi avut vreme după ce m-aţi fi nimicit"[21]. După o rezistenţă dârză la trecători, în care capacitatea de a îndura a ţăranului roman şi-a spus cuvântul (mai ales în Valea Jiului, unde populaţia din Târgu-Jiu s-a alăturat armatei), forţele Puterilor Centrale au izbutit să pătrundă pe Valea Jiului, au cucerit oraşul Târgu-Jiu (2 noiembrie 1916), au ocupat Oltenia şi au pătruns apoi în Muntenia (11 noiembrie). Cu o zi înainte, trupe germane, bulgare și turcești trecuseră Dunărea la Zimnicea. Situaţia României a devenit critică. Pentru a nu ceda Capitala „fără a se fi încercat apărarea ei", s-a hotărât să se dea o bătălie pe Neajlov şi Argeş. Începută cu succese promiţătoare, ea s-a încheiat cu înfrângerea forţelor noastre. Autorităţile au părăsit Capitala, în care trupele Puterilor Centrale şi ale aliaţilor lor au intrat la 23 noiembrie. Faţă de situaţia gravă în care ajunsese ţara, în jurnalul său personal, Octavian Goga a scris: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara în care un Morțun e ministru de interne, un aşa zis Porcu (Al.Constantinescu) stâlp de partid, cu conducători simpli, hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei"[22].

Până în iulie 1917, armata română, retrasă în Moldova, s-a reorganizat, beneficiind şi de sprijinul misiunii militare franceze condusă de generalul Henry Berthelot. Generalul Constantin Prezan, numit şef al Marelui Stat Major, secondat de maiorul Ion Antonescu, au condus în vara anului 1917 o operaţie ofensivă la Mărăşti (11-19 iulie 1917) şi două operaţii defensive la Mărăşeşti (24 iulie - 6 august 1917) şi Oituz (26 iulie - 9 august). Bătălia de la Mărăşeşti a fost episodul cel mai glorios al Războiului de reîntregire, aşezându-se alături de cele mai mari izbânzi din istoria militară a românilor. Meritul acestei victorii revine generalilor Constantin Cristescu - schimbat în urma neînţelegerilor cu comandanţii ruşi - şi Eremia Grigorescu. Cu toate succesele obţinute la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ţara noastră se afla într-un cadru militar şi politic cu totul defavorabil din cauza evenimentelor din Rusia (înfăptuirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917). Lenin a anunţat intenţia noii puteri bolșevice de a încheia pacea, intenție pusă în practică la 20 noiembrie 1917 prin armistițiul încheiat între Rusia Sovietică și Germania la Brest-Litovsk. După acest armistițiu, comandantul adjunct al frontului român, generalul Șcerbacev, a anunțat pe regele Ferdinand și pe Ion I.C. Brătianu că, neputând să-și mai impună autoritatea asupra trupelor proprii, a fost silit să ia legătura cu feldmareșalul Mackensen pentru încetarea oficială a oricărei stări de război între marile unități ruse și cele germane. Dispozitivul mixt româno-rus pe front, dar, mai ales, poziţia Moldovei, prinsă între Rusia, Austro-Ungaria şi teritoriile româneşti ocupate de Puterile Centrale şi aliaţii lor, făceau, practic, imposibilă continuarea războiului. În aceste condiţii, România a încheiat, la 26 noiembrie 1917, armistițiu cu Puterile Centrale la Focșani. La 26 ianuarie 1918, guvernul condus de I.I.C. Brătianu demisionează, succedându-i un guvern condus de generalul Alexandru Averescu, iar la 18 martie 1918, se semnează tratatul de pace între Germania şi Rusia Sovietică[23].

La 5 martie 1918 se formează un nou guvern condus de Alexandru Marghiloman, care acceptă condiţiile puse de Puterile Centrale şi semnează la 24 aprilie 1918 tratatul de pace de la Bucureşti prin care se impunea României: cedarea Dobrogei, rectificarea frontierei de pe Carpaţi în favoarea Austro-Ungariei pentru ca aceasta să poată controla trecătorile; demobilizarea armatei sub control german; libera trecere a armatelor germane spre Odesa; concedierea imediată a misiunii militare franceze; ocupaţia militară până la ratificarea tratului de pace; reglementarea navigaţiei pe Dunăre[24]. În urma unor insuccese pe toate fronturile, Puterile Centrale capitulează: Bulgaria la 29 septembrie 1918, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 3 noiembrie în urma înfrângerii de la Piave. În urma unui ultimatum adresat de către guvernul român lui Mackensen, la 27 octombrie 1918, pentru a se retrage de pe teritoriul românesc ocupat, de la care nu se primeşte răspuns, România decretează remobilizarea armatei la 28 octombrie 1918. La 7 noiembrie 1918 Marele Cartier General german a cerut armistițiu în orice condiții, iar la 11 noiembrie 1918 se încheie armistiţiul de pace între Aliaţi şi Germania în pădurea de la Compiegne[25].
- Va urma -
----------------------------------------------
[12] Florin Constantiniu, op.cit., p.277-278.
[13] Colectiv de autori, Istoria militară a poporului român, vol.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.383.
[14] Col. dr. Costică Popa, op.cit., p.242-243.
[15] Istoria militară a poporului român, p.400-404.
[16] Col. dr. Costică Popa, op.cit., p.245-246.
[17] Ibidem, p.247-248.
[18] Istoria militară a poporului român, p.416.
[19] Col. dr. Costică Popa, op.cit., p.249.
[20] Ibidem, p.251.
[21] Florin Constantiniu, op.cit., p.280.
[22] Ibidem, p.281.
[23] Vicenţiu Cojan, op. cit., p. 91.
[24] Ibidem, p. 92.
[25] Ibidem, p. 93.

footer