Revista Art-emis
Generalul David Praporgescu - erou al Neamului Românesc (1) PDF Imprimare Email
General mr. (r) Conf. Univ. Dr. Ilie Gorjan   
Miercuri, 12 Octombrie 2016 20:19

Primul război mondial - consideraţii generale

David PraporgescuGermenii primului război mondial s-au ivit încă din anul 1882 când s-a constituit Tripla Alianţă din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, alianţă militară formată, așadar, pe de o parte, din Imperiul Austro-Ungar (constituit la rându-i în anul 1867) ce stăpânea teritorii întinse din centrul şi sud-estul Europei, şi, de pe altă parte, din Germania, un stat revanșard, cu tendinţe expansioniste, care, sub conducerea autoritară a ,,cancelarului de fier", Otto von Bismarck, reuşise să se unifice în 1871 în jurul Prusiei, câştigătoarea de faimă a războiului franco-prusac din 1870[1]. Turcia a aderat la Tripla Alianță în 1914 și Bulgaria în 1915. La Conferinţa de la Berlin din 1884-1885, statele europene au decis să împartă teritoriul Africii, decizie în urma căreia Franţa a cucerit 15 state ( Mauritania, Mali, Senegal, Guineea, Niger, Burkina Faso, Benin, Gabon, Republica Congo, Republica Centrafricană, Algeria, Tunisia, Maroc, Djibouti, Madacascar), Germania șase state (Camerun, Rwanda, Burundi, Tanzania, Namibia, Togo), Italia trei state (Libia, Eritreea, Somalia), Anglia nouă state (Egipt, Sudan, Somalia, Kenya, Uganda, Botswana, Zambia, Zimbabwe, Africa de Sud) şi Belgia un stat (Republica Democrată Congo)[2].

Tot în acest context, mai trebuie menţionat faptul că în 1883 a fost semnat la Viena, în cel mai strict secret, Tratatul de alianţă româno-austro-ungar la care Germania a aderat imediat, prin care România a fost inclusă în sfera politică a puterilor din Europa centrală, tratat reînoit în 1892, 1902 şi 1913. În anul 1904, noua alianţă militară constituită din Franţa, Anglia şi Rusia sub numele de Tripla Antantă, polariza principalele puteri europene cu tendinţa vizibilă de împărţire a sferelor de influenţă la nivelul Europei, dar şi al întregii planete. S-au adăugat Antantei Japonia și Belgia în 1914, Italia în 1915 și România în 1916. S-au alăturat aceleiași alianțe militare, în anul 1917, SUA, Bolivia, Brazilia, China, Costa Rica, Ecuador, Cuba, Guatemala, Honduras, Panama, Peru și Uruguay. Criza marocană din 1905-1906, bosniacă din 1908, balcanică din 1912-1913 erau semne evidente că o mare conflagraţie mondială nu poate fi evitată. Primul Război Mondial a început la 15 iulie 1914. El a durat patru ani şi a angrenat 33 de state, cu o populaţie de peste un miliard de locuitori, soldându-se cu aproape 10 milioane de morţi şi 20 de milioane de răniţi şi mutilaţi, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari[4].

La 15 iunie 1914, Arhiducele Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, şi soţia sa, Sofia de Hohenberg, sosiţi în Bosnia cu ocazia manevrelor de vară ale armatei austro-ungare, pe timpul desfăşurării ceremoniei de primire ce a avut loc la primăria oraşului Sarajevo, au fost asasinaţi de către Gavrilo Princip, naţionalist sârb, pretext folosit de Puterile centrale pentru declanşarea primului război mondial. Evenimentul a „surprins" cercurile guvernamentale austro-ungare care „şi-au pierdut capul", cu toate că familia imperială nu a fost prea „emoţionată", din cauza lipsei de simpatie pentru concepţiile liberale ale moştenitorului la coroana imperială. Atitudinea s-a concretizat în organizarea unor funeralii de „clasa a treia", fără a se declara doliu naţional, Viena rămânând Viena valsurilor". De aceea, a rămas o enigmă faptul că, atât autorităţile militare, cât şi cele civile şi administrative din Sarajevo, nu au luat nicio măsură pentru a evita orice încercare de atentat[5]. În urma acestui atentat, Austro-Ungaria a cerut Serbiei satisfacţie, impunând nişte condiţii aproape imposibil de acceptat. În cazul în care nu se îndeplineau acele condiţii, armata austro-ungară urma să intervină. Rusia, pentru a nu lăsa să fie zdrobit statul slav din Balcani al cărui protector se considera, decretează mobilizarea. Germania, care credea că a sosit momentul de a-şi realiza scopurile sale expansioniste, îndeamnă guvernul de la Viena să nu cedeze şi decretează şi ea mobilizarea. A urmat mobilizarea Franţei, apoi a Angliei şi izbucnirea războiului[6].

La 15 iulie 1914, guvernul Austro-Ungariei a transmis prin telegraf guvernului sârb declaraţia de război, iar la 16 iulie au început operaţiunile militare prin bombardarea Belgradului. La 19 iulie, ambasadorul german la Petersburg înmânează, în numele guvernului german, ministrului de externe rus Sazonov, declaraţia de război. La 21 iulie Germania declară război Franţei, iar la 22 iulie Belgiei. La 24 iulie, Austro-Ungaria declară război Rusiei, iar Serbia declară război Germaniei. La 29 iulie, Franţa declară război Austro-Ungariei, iar pe 30 iulie Anglia se proclamă în stare de război cu Austro-Ungaria, care, la rândul ei, pe 8 august declară război Belgiei. Pe 9 august, Japonia se declară în stare de război cu Germania. Pe 19 octombrie, Rusia declară război Turciei, iar Turcia declară război Antantei, alăturându-se Puterilor Centrale[7]. După aceste declaraţii, războiul se generalizează la nivelul întregii Europe, dar şi dincolo de ea.

România în Primul Război Mondial

În seara zilei de 15 iulie 1914, după declaraţia de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei, Ion I.C. Brătianu a convocat Consiliul de Miniştri la Sinaia pentru consultări. Toţi au arătat că faţă de chestiunea românilor din Transilvania şi faţă de simţământul public din Regat, ţara nu putea să ia armele alături de Austro-Ungaria şi au cerut să cunoască angajamentele României cu alte ţări şi îndeosebi cu Austro-Ungaria. Au urmat şi alte şedinţe ale guvernului, când miniştrii au putut să ia cunoştinţă despre conţinutul tratatului din 1883, care în art. 2 prevedea: „Dacă România, fără nicio provocare din partea sa, ar fi atacată, Austro-Ungaria se obligă să-i dea în timp util ajutorul şi asistenţă contra agresorului. Dacă este atacată Austro-Ungaria în aceleaşi împrejurări, în una din părţile statelor sale limitrofe cu România, casus foederis se va prezenta numaidecât pentru aceasta din urmă". Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia, la 21 iulie 1914, sub preşedinţia regelui Carol I, luând cunoştinţă de textul tratatului secret din 1883, a apreciat că actul comis de Austro-Ungaria împotriva Serbiei constituie o agresiune, încălcându-se astfel caracterul defensiv, de apărare al tratatului; s-a apreciat, de asemenea, că acel casus foederis, specificat în art.2 al tratatului, nu se poate invoca în situaţia de faţă, Austro-Ungaria fiind agresoare şi nu victimă. Deci România n-are niciun interes să ajute Austro-Ungaria să distrugă Serbia[8]. Prin urmare, Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 a decis ca România să rămână neutră, chiar dacă regele, susţinut de Petre Carp, ar fi dorit să intre în război alături de Puterile Centrale. De altfel, faţă de această situaţie, regele a decis să abdice, dar moartea sa din 27 septembrie 1914 l-a oprit de la acest gest deznădăjduit.

E interesantă poziţia principesei Maria (englezoaică la origine, dar care fusese crescută de mama sa, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, în mediul privilegiat al Curţii de la Petersburg) cu privire la discuţiile care se purtau referitoare la atitudinea României faţă de război. Aşa cum rezultă din memoriile lui I.G. Duca, ea afirma: „N-am venit în România ca după 20 de ani, să renunţ la Coroana României. Nu mi-am sacrificat tinereţea şi m-am ostenit să dau ţării aceşti moştenitori de coroană ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil. Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiunile ei şi le îmbrăţişez. Dealtminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am. Dacă principele Ferdinand renunţă la Coroană şi pleacă în Germania după unchiul său, eu divorţez şi stau aici"[9].

După doi ani de neutralitate, la 4 august 1916, I.C. Brătianu a semnat tratatul de alianţă cu Antanta, însoţit de o convenţie militară. România se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei, iar Antanta îi recunoştea dreptul de a alipi teritoriile româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crişana, de la vărsarea Someşului în Tisa până la vărsarea Mureşului în Tisa, Bucovina şi Banatul (inclusiv cel sârbesc). Aliaţii se angajau să declanşeze, cu opt zile înainte de intrarea României în război, o ofensivă cu trupele de la Salonic, pentru a reţine trupele germane-bulgare, şi să desfăşoare, de asemenea, o ofensivă pe teritoriul austriac pentru a înlesni viitoarele acţiuni ale armatei române în Transilvania. Rusia urma să trimită trei divizii (două de infanterie şi una de cavalerie); România urma să primească, prin Rusia, zilnic, câte trei sute tone de muniţie şi material de război[10]. Planul de companie al comandamentului român se baza pe Armata1, Armata a 2-a, Armata a 3-a, Armata a 4-a şi Corpul 5 Armată în rezerva Marelui Cartier General. Armata de Nord (Armata a 4-a), comandată de generalul Prezan Constantin, concentrată pe frontiera de vest a Moldovei, avea misiunea să rupă apărarea inamicului din trecătorile Carpaţilor între Dorna şi valea Oituzului şi să iasă iniţial pe Mureş la nord-est de Târgu-Mureş. Ulterior să continue ofensiva prin Poarta Someşului şi să pătrundă în Câmpia Tisei.

Armata a 2-a, comandată de generalul Averescu Alexandru, concentrată pe frontiera de nord a Munteniei, trebuia să treacă la ofensivă în fâşia cuprinsă între valea Oituzului şi cursul superior al râului Argeş, să iasă pe râul Mureş între Târgu-Mureş și Alba Iulia, ulterior să continuie ofensiva prin Poarta Someşului. Armata 1, comandată de generalul Culcer Ioan, concentrată pe frontiera de nord şi nord-vest a Olteniei, urma să treacă la ofensivă în fâşia delimitată de cursul superior al râului Argeş şi fluviul Dunărea, să pătrundă cu forţele principale în Transilvania pe valea Oltului şi Jiului, şi iasă pe râul Mureş la vest de Alba-Iulia. Ulterior să înainteze prin defileul Mureşului, spre vest, iar cu o parte din forţe să pătrundă pe văile Crişurilor şi să iasă la vest de munţii Apuseni, în Câmpia Tisei. Armata a 3-a, comandată de generalul Aslan Mihail, a primit misiunea să treacă la apărare pe graniţa de sud pentru a respinge încercările inamicului de forţare a fluviului Dunărea şi să asigure concentrarea în Dobrogea a Corpului 47 Armată rus (cu două divizii ruse şi una sârbă), în măsură ca, la ordin, să treacă la ofensivă în Dobrogea pentru a cuceri aliniamentul Rusciuk, Șumla, Varna, îndepărtând pericolul unei acţiuni în forţă a inamicului. Corpul 5 armată, comandat de generalul Georgescu Gheorghe, format din două divizii de infanterie, urma să se concentreze în zona Bucureşti şi apoi să se deplaseze în Transilvania pentru a participa la luptele din acea zonă[11].
- Va urma -
----------------------------------
[1] Ilie Gorjan, Drept internaţional public, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2013, p. 8.
[2]Ibidem, p.9.
[3] Vicenţiu Cojan, Primul război mondial - repere de cronologie militară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.10.
[4] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.432.
[5] Vicenţiu Cojan, op.cit., p.13.
[6] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1975, p.682.
[7] Vicenţiu Cojan, op.cit., p.14-18.
[8] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op.cit., p.438-440.
[9] Ibidem, p.446.
[10] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p.275.
[11] Col.dr. Costică Popa, Curs de istoria artei militare, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1990, p.237-239.

footer