Revista Art-emis
De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani? (3) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Duminică, 09 Octombrie 2016 15:19

Tricolor-unireFragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: „Memoriile unui diplomat oarecare", Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

La o lună şi ceva de la acea întâlnire, la început de decembrie 1991, primesc din nou un telefon de la domnul Nedelciuc, care îmi solicita o nouă întâlnire în acelaşi loc, la Bordei. Este însoţit de acelaşi companion. Este decembrie şi e început de vifor. O pală a vântului face ca paltonul însoţitorului lui Nedelciuc să se deschidă. O clipă e suficient să-mi dau seama că Şeful S.I.E. de la Chişinău e înarmat. Are două arme: un UZI de producţie evreiească şi un Nagan, pistolul meu preferat. (Anatol Plugaru cu UZI-ul evreiesc? Imposibil! În U.R.S.S. doar Andropov și alți câțiva fruntași ai K.G.B.-ului sovietic purta o astfel de armă performantă și scumpă, iar acesta nu putea fi Andropov care murise încă la 9 februarie 1984, în ziua când se născuse fiul meu Tudor Șoimaru. Și atunci ne întrebăm dacă acel tip cu UZI-ul evreiesc la șold nu era nici Andropov și nici Plugaru, cine o fi fost el și dacă nu cumva el n-a participat la discuții în trei pentru ca să nu se dea de gol în București că nu posedă limba română? - V.Ș.)

Şi de această dată domnul Nedelciuc preferă o discuţie între patru ochi. El spune: „Ne-am gândit mai bine! Poate data trecută pretenţiile noastre au fost cam mari. Ne-am mai gândit, - a repetat el - am mai chibzuit. Iată care este noua noastră propunere: Constituţia României din anul 1923, care a fost şi a noastră, conţinea prevederi cu privire la instituţia senatorului de drept, un post rezervat la fiecare nouă legislatură foştilor prim-miniştri, episcopilor, diplomaţilor şi generalilor care s-au făcut remarcaţi în serviciul patriei... Garantaţi-i lui Snegur poziţia de senator de drept în Parlamentul României întregite". M-am despărţit de domnul Nedelciuc în aceleaşi condiţii, el mi-a întins mâna şi a plecat fără să aştepte vreun comentariu. Nu l-am mai întâlnit de atunci, dar pe tovarăşul său aveam să-l întâlnesc în mai multe rânduri, în anul 1992-1993, când am devenit Directorul aristocratei Direcţii (la acea vreme) juridice şi a tratatelor din M.A.E. Am transmis, ca şi rândul trecut, prin curier special, şi acest al doilea mesaj al Preşedintelui Snegur al Moldovei lui Ion Iliescu la Cotroceni. Şi... nimic, nimic, nimic. Prezumtivul „cumătru" se lăsa greu, nu era de acord cu acest melanj, în condiţiile în care „Jupânul" de la Moscova, deşi ameţit, dădea semne de viaţă şi culmea! nici după ce acesta a dat ortul popii, în decembrie 1991, Iliescu tot nu şi-a revenit din neclintitul său devotament faţă de patria tinereţii sale. Asta mai zic şi eu fidelitate, cam neobişnuită la români, recunosc, dacă români pot fi numiţi cei care nu-şi iubesc glia.

În calitate de însărcinat cu afaceri a.i. la Chişinău a trebuit, înainte de a-mi prezenta scrisorile de cabinet (de fapt o formalitate în condiţiile în care eram bine cunoscut în cercurile prezidenţiale şi parlamentare, cât şi în mass-media), să mă îngrijesc de un sediu al viitoarei Ambasade. Aşa că am mai făcut două drumuri la Chişinău după proclamarea independenţei de stat şi înainte de întâlnirile „a la James Bond" din parcul Bordei. De fiecare dată am fost primit de Preşedintele Mircea Snegur. De altfel, îndrăznesc să spun că puteam intra la Snegur fără să fiu anunţat şi programat din timp de Protocolul prezidenţial de la Chişinău! I-am cerut concursul pentru a găsi un sediu corespunzător pentru Ambasadă. Snegur l-a chemat pe primarul Chişinăului din acea vreme, domnul Costin, şi i-a „ordonat" să mă însoţească în oraş, să-mi arate cele mai frumoase clădiri, alegerea urmând să-mi aparţină. Preşedintele Snegur mi-a spus că ar dori (şi aceasta eu am luat-o ca atare şi am comunicat-o prin conducerea M.A.E. la Cotroceni) ca inaugurarea Ambasadei să aibă loc, cât mai curând posibil, cu tot fastul, în prezenţa Preşedinţilor României şi Moldovei, cu companie de onoare, salve de armă cu ocazia arborării stindardului tricolor pe catargul din incinta Ambasadei etc. Snegur mi-a făgăduit că el va veni la deschiderea oficială a Ambasadei, indiferent dacă Iliescu va veni sau nu. Şi s-a ţinut de cuvânt. Cu ocazia alegerii clădirii viitoarei Ambasade, m-am împrietenit cu primarul Costin, pe care îl cunoşteam din timpul dezbaterilor din Parlament pe tema adoptării independenţei. Am cunoscut-o şi pe frumoasa lui soţie, pe care am reîntâlnit-o la Bucureşti mult timp după aceea, în condiţiile în care soţul ei trecuse, din păcate, în lumea umbrelor.

În cursul unei vizite „de lucru" la Chişinău, din însărcinarea conducerii M.A.E., a ministrului de externe chiar, domnul Năstase, am comunicat imediat după sosire, prin telefon, din biroul Preşedintelui Parlamentului, Alexandru Moşanu, lui Snegur, care aştepta în aeroportul Chişinăului, răspunsul lui Ion Iliescu (citeşte „binecuvântarea tătucului de la Bucureşti") privind oportunitatea participării la Almatî, la reuniunea reprezentanţilor, la nivel de preşedinţi de republică, care urma să hotărască asupra constituirii Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.), un fel de U.R.S.S. ediţia a II-a adăugită şi revizuită). Snegur a zis doar atât: „Aşa, deci!..." Atunci, n-am înţeles, dar ulterior m-am dumirit că Preşedintele Moldovei, care era la curent cu începerea şi cursul negocierilor româno-sovietice, s-ar fi aşteptat la alt răspuns. Încuviinţarea lui Iliescu şi participarea lui Snegur la întâlnirea de la Almatî au constituit piatra tombală a iluziilor despre unire şi au făcut ca Snegur să revină la Chişinău cu o altfel de optică. Şi-a dat seama, probabil, că lumina vine tot de la Răsărit şi că dinspre Apus nu e nimic de sperat! Inutil de spus că Snegur a sperat într-un sprijin serios de la Bucureşti până în ultima clipă, insistând, de fapt invitându-l neoficial pe Ion Iliescu la Chişinău cu ocazia inaugurării Ambasadei, un bun prilej pentru a discuta viitorul celor „două state româneşti" şi al „relaţiilor de frăţietate", sintagme pe care avusesem „gândul rău" să le folosesc în Declaraţia de recunoaştere a independenţei de către România a statului de peste Prut, căruia noi toţi, inclusiv Snegur, îi preziceam - neinspirat - o existenţă scurtă la acea dată. Ne-am înşelat şi, vorba lui Iliescu, am fost nişte „prostănaci", pe care el i-a lăsat „cu fundul în baltă". A naibii şcoala asta de la Moscova!

Deja la a treia vizită, tot în scopuri logistice, la Chişinău, am auzit la radio, după ce am trecut graniţa la Albița, vocea cavernoasă a lui Snegur, care se adresa unui interlocutor, în realitate populaţiei, pe care părea că o ceartă: „Să ne mai lase (cei din mass-media – n.a.). Ce-i asta, Deşteaptă-te, române, la radio, şi în sculare şi în culcare"?! Era vorba de imnul naţional! Cu toate acestea, Snegur, ca şi Iliescu, absolvent ai aceleiaşi şcoli de activişti de la Moscova, nu a cedat şi, fiind grijuliu cu propriul viitor, a trimis în două rânduri, cei doi emisari la Bucureşti - despre care am vorbit mai sus - în speranţa unui reviriment. Al cui? Ghici! Aşadar, eventualul cititor al acestor rânduri să tragă el însuşi o concluzie: cine pe cine a înşelat şi cine a fost câştigătorul. Eu zic că Moscova, ca de obicei! Este edificatoare în acest sens o convorbire telefonică dintre Eduard Şevardnadze şi Mircea Snegur, cu câteva zile înainte de semnarea Tratatului de prietenie sovieto-romăn de către Gorbaciov şi Iliescu. În cursul discuției cu ministrul de externe sovietic, la care a asistat şi V. Tudor (Tudor Panțâru? - V.Ș.),viitor ambasador al Chişinăului la O.N.U., şi pe care acesta din urmă mi-a relatat-o cu amărăciune în anul 1995, la New York, Şevardnadze l-a apostrofat pe Snegur cu următoarele: „Au dreptate cei care spun bancuri cu voi, moldovenii, în care vă numesc bâci („Bâc" înseamnă, în limba rusă, bou impotent, mai precis bou castrat-n.a.). Ce aţi crezut? Că românii au să se unească cu voi? Iţi spun eu, unirea cu România va avea loc la Paștele Cailor!"

In ce mă priveşte, deşi scrisorile de cabinet au fost semnate, desemnându-mă în calitate de însărcinat cu afaceri a.i., deci nu ambasador, n-am mai ajuns să-mi iau în primire postul de la Chişinău. Şi aceasta tot din cauza mea! Sper să fiu înţeles bine! Participant al luptelor decisive din vara anului 1991 de la Chişinău, am crezut sincer - până la un moment dat - în intenţiile Bucureştilor privind reîncorporarea Basarabiei la patria-mumă. De aceea, am socotit că în intervalul mai lung sau mai scurt în care urma să fiu şef al Oficiului diplomatic de la Chişinău, să acţionez, în continuare, pentru cauza Reunirii şi, de aceea, să nu consider instituţia decât un avanpost, constituit special în acest scop. In consecinţă, am invocat precedentul est şi vest-german, - cele două state germane care îşi deschiseseră la Bonn şi, respectiv, la Berlin oficii diplomatice sui generis şi am cerut, dar conducerea M.A.E. m-a refuzat categoric, ca pe clădirea unde urma să funcţionăm să se scrie „Reprezentanţa Bucureştilor la Chişinău" şi nu „Ambasada României", întrebându-mă şi întrebându-i pe interlocutorii din M.A.E., factori decidenţi, desigur. „Pe când o Ambasadă a României la Craiova"? Exemplul dat i-a făcut să râdă ca de o glumă proastă, dar mare ne-a fost mirarea, câţiva ani mai târziu, când partidul neonazist austriac a publicat o hartă a fostului imperiu chezaro-crăiesc ce includea, pe lângă Transilvania, şi Banatul şi... Oltenia care, se ştie că a fost încorporată la imperiul austriac 30 de ani, la începutul secolului al XVIII-lea.

La rândul meu, în faţa acestei situaţii, am refuzat să plec la Chişinău, iar factorul de decizie care a fost, din întâmplare sau nu, un fost coleg de facultate, a respirat uşurat şi a cerut colegilor săi din conducerea M.A.E. să numească un alt diplomat, care nu are astfel de aprehensiuni. „E un exotic!", s-a zis. A plecat domnul Bistreanu, bun cunoscător (profesor) de limba rusă, un diplomat abil, cu multă experienţă. Capitolul Basarabia s-a închis definitiv pentru mine, dar a rămas o amintire vie, cu iz de înfrângere. Poate că dacă aş fi fost mai flexibil, prin prezenţa mea la Chişinău, în fruntea Oficiului diplomatic, aş fi putut influenţa şi pietrui cât de cât drumul anevoios către această provincie nenorocoasă, drum care s-a înfundat în zilele noastre definitiv. După părerea mea, cauza este nu numai lipsa dorinţei reale a regimului Iliescu et comp. dar şi maniera de lucru a aşa-zisei noastre „Ambasade" de la Chişinău, care i-a tratat pe basarabeni ca pe orice alt popor şi ţară în care ei, diplomaţii de profesie, mai fuseseră acreditaţi, deci aşa cum învăţaseră ei în atâtea şi atâtea ţări în care au fost la post anterior. Cu alte cuvinte, nu s-a procedat după regula „noi şi noi", ci după clasica regulă valabilă de exemplu şi în Australia şi la Pretoria, „noi şi ei". Ce am semănat, asta am cules! Dumnezeu îţi dă - cum se spune în popor - dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Dacă mai adăugăm că de obicei traista e ruptă, avem tabloul complet al situaţiei când românul „şi-o face" cu propria mână!"[2].

Cel mai rușinos moment în toată această poveste pare a fi uitucenia liderilor de la Chișinău, frontiști, unioniști, liberali, democrați etc., care au încercat să șteargă din memoria colectivă efortul și riscul domnului ambasador Aurel Preda, fără de care nu se năștea proiectul Declarației de Independență cu mesaj unionist, aceștia uitând să-i zică un bodaproste creștinesc sau să-l invite măcar odată la Chișinău la serbările Independenței. Este adevărat că V. Matei acum câțiva ani la o adunare anuală a diplomaților români i-a „mulțumit" lui Aurel Preda, de-i venea bietului ambasador să între în pământ de rușine de ocara „ca la ușa cortului" care i-a făcut-o intelectualul basarabean. Parțial, cât am putut eu face, l-am reabilitat pe autor urându-i anual de Ziua Independenței „un car de ani" și o cât mai grabnică revenire acasă, la Patria-Mamă, a Republicii Moldova, cărei i-a scris cu penița sufletului proiectul certificatului de naștere în august 1991. Nici în acest an aniversar, la 25 de ani, autorul proiectului Declarației de Independență nu a fost poftit la Chișinău; am încercat eu să fac acest lucru în mod particular dar l-am găsit prin telefon acasă bolnav, incapabil să se deplaseze nici măcar până la casa părintească din Mătăsari. Deaceea n-am mers nici eu la parada militară să văd mașinile americane revopsite din dotarea Armatei Naționale Cât privește călătoriile lui Nedelciuc la București împreună cu zisul „Plugaru" având UZI-ul evreiesc la șold și întâlnirile cu Aurel Preda în „Bordei"-ul bucureștean, încercând să-i convingă, prin acesta, pe „revoluționarii" din fruntea statului roman, să meargă la modificări de constituție în favoarea viitoarei zise „re-Uniri", ideie care nu se știe nici azi din care cetate de scaun venea, din Kremlin sau din Ierusalim, sau din ambele plus încă două-trei capitale economice ale lumii, așa ca și ideea zisei „revoluții" din Decembrie 1989...

Păcat că înafară de Aurel Preda niciunul din cei implicați în această „operațiune unionistă" eșuată nu și-a recunoscut implicarea sa, directă sau indirectă. Poate aflam și noi de unde a fost parașutat „mutul" cu UZI-ul evreiesc la șold. Azi doar oamenii cu acces la arhivele postdecembriste ale M.A.E. al României ne mai pot informa, ce a avut loc cu adevărat în acele zile de august-decembrie 1991 dar și, mai târziu, la sfârșitul lui ianuarie-începutul lui februarie 1993, când cei patru fruntași ai Mișcării de Eliberare Națională, conducători ai Parlamentului Independenței, și-au dat subit demisia ca să-i facă loc echipei ex-komsomolistului-șef, Petru Lucinschi, celor care au schimbat radical vectorul și viteza Mișcări de Eliberare Naționale din Basarabia, celor care în toamna anului 1993 au reînviat partidul komuniștilor iar în februarie 1994 a deschis toate porțile pentru revenirea la putere a puhoiului agrariano-interfrontisto-comunist cu Moțpan, Solonari, Stepaniuc și câți alții în frunte.

Dr. Vasile Șoimaru, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1990-1994 și 1998-2001.

---------------------------------------------------------
[2] Fragment pregătit pentru tipar de Vasile Șoimaru din cartea de amintiri: Aurel Preda, Memoriile unui diplomat oarecare, Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

footer