Revista Art-emis
De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25? (2) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Miercuri, 05 Octombrie 2016 20:33

Tricolor RODe ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani și de ce Republica Moldova n-a devenit independentă nici după 25 de ani?

Fragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: „Memoriile unui diplomat oarecare", Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

„Analiştii politici" de la Bucureşti au întors pe toate feţele acest eveniment şi - în loc de a cataliza poporul pentru a forţa conducătorii ţării, ezitanţi sau, mai rău, contaminaţi de nostalgia imensităţii Estului - s-au apucat să emită idei năstruşnice asupra oportunităţii recunoaşterii de către România a celor întâmplate la Chişinău. La propunerea mea, România din Vestul Prutului a fost prima ţară care a recunoscut România din Estul Prutului, iar Declaraţia celor două guverne care a urmat acestui act saluta apariţia noului Stat şi exprima dorinţa unei strânse colaborări, inclusiv pe plan diplomatic. Acest document a fost semnat la Bucureşti, în numele guvernului român şi al celui basarabean de miniştrii de externe Năstase şi Ţâu. S-a cântat - îmi amintesc - de două ori „Deşteaptă-te, Române" şi s-a folosit pentru prima oară sintagma „cele două state frăţeşti" pe care, de asemenea, am sugerat-o spre folosire în raportul verbal şi scris prezentat, pe 28 august 1991, la Bucureşti, în faţa ministrului de externe Adrian Năstase. În fine, guvernul român şi M.A.E. puteau respira cu uşurare, acţiunea reuşise, iar Moscova nu reacţionase, aşa cum s-a crezut iniţial - la lansarea acelui veritabil „task-force" format din... doi diplomaţi, o lansare care a părut, pesemne, iniţial, fără speranţă, în direcţia Chişinău, via Teţcoi, în memorabila zi de 25 august 1991.

În drum spre Bucureşti am simţit că este necesar să trec pe la Mausoleul de la Mărăşeşti, unde m-am înclinat, sub privirile stupefiate ale lui Valentin Stan şi ale şoferului, în faţa osemintelor înaintaşilor noştri, între care şi mulţi unchi din partea tatei, dar mai ales din partea mamei, doisprezece la număr. Mi-au sunat ca un clopot în inimă versurile cunoscute ale doinei: „...Sub dangătul aspru sinistru,/ E Mama tăiată-n jumate,/ Ne cheamă, ne cheamă la Nistru,/ Pe toţi la un loc - Direptate". Evoluţia părea a fi firească. Independenţa faţă de colosul sovietic, evadarea din ghearele ursului rus, apoi încorporarea la Patria-Mamă... Dar n-a fost să fie aşa! Poporul - care în concepţia filosofică marxistă şi chiar occidentală ar fi trebuit să decidă - nu a avut nici un cuvânt.
Cuvântul hotărâtor l-au avut Ion Iliescu & comp., adică nostalgicii şi bolnavii de sindromul obedienţei faţă de imensitatea Estului. Pentru mine însă anul 1991 a fost cel mai important an din viaţa mea profesională, în sensul că am avut norocul - repet - profesional să particip la evenimente marcante, istoriceşte vorbind, la care am fost deopotrivă actor şi martor.

Odată întors la Bucureşti de la Chişinău, am prezentat, în numele echipei, ministrului de externe Adrian Năstase et comp. ceea ce mi s-a părut esenţial din cele petrecute în capitala Basarabiei şi am colaborat cu viitorul ambasador Traian Chebeleu, originar din zona Bugeacului, pe atunci consilier al ministrului, la redactarea proiectului de Declaraţie privind recunoaşterea de către România a noului stat ce tocmai se desprinsese din îmbrăţişarea ursului rus/sovietic. România a fost, aşa cum era normal, primul stat care a recunoscut noul subiect de drept internaţional. La 29 august 1991, la 24 de ore după recunoaşterea noului stat, a venit la Bucureşti ministrul de externe Nicolae Ţâu, care, împreună cu omologul său Adrian Năstase, au semnat în numele celor două state primul document bilateral privind stabilirea de relaţii diplomatice, document în care se folosesc două expresii/sintagme luate din Declaraţia de Independenţă la care lucrasem cu câteva zile în urmă la Chişinău, şi anume: „Cele două state româneşti" şi „Relaţii de frăţietate" (între acestea, fireşte). În marea sală a Palatului guvernului au răsunat, în timpul reuniunii, imnul de stat comun al celor două state româneşti, „Deşteaptă-te, Române!", pe care şi Parlamentul de la Chişinău l-a adoptat printr-un decret întocmit chiar de subsemnatul la 27 august, ziua declarării independenţei faţă de Moscova. Tot eu am redactat şi decretul privind drapelul naţional: roşu, galben şi albastru, cu stema moldavă pe galben. Imensa Sală a Oglinzilor din Palatul Guvernului era prevăzută cu steagurile înfrăţite ale celor două Românii - de Est şi de Vest (folosind terminologia germană). Am fost numit însărcinat cu afaceri a.i. la Chişinău. Totul părea să fie pregătit pentru încorporarea Basarabiei la România. Ei bine, n-a fost să fie! - vorba lui Mircea Eliade! De ce?

Surpriză şi nu prea, entuziasmul popular şi mediatic a intrat într-un proces de stingere treptat, dar sigur, până azi, când acest entuziasm a fost înlocuit de duşmănia „de stat şi de partid", ca să folosesc o veche expresie, mereu nouă. Cum a început? Începutul trebuie căutat, din păcate, la Bucureşti, unde conducerea (era să zic de partid şi de stat!) a mimat doar apropierea dintre cele două capitale, mai degrabă forţată de entuziasmul popular de o parte şi de alta a Prutului. La Bucureşti s-a mizat, iniţial, pe eşecul încercărilor de emancipare a Chişinăului. Era de înţeles. Iliescu şi echipa (sau marea majoritate a acesteia) erau contaminaţi ireversibil de deceniile de comunism, de sindromul obedienţei, de slugărnicia faţă de imensitatea Estului. Scurta perioadă de 25 de ani a încercărilor de emancipare din vremea lui Ceauşescu faţă de U.R.S.S. nu i-a contaminat pe sus-numiţii, deşi poate au cochetat cu conceptele de „perestroika" şi „glasnosti" ale lui Gorbaciov. Un singur lucru e clar: nu numai că nu îndrăzneau, ci, mai grav, nu concepeau o despărţire de fosta ideologie comunistă. Aduceţi-vă aminte că Ion Iliescu s-a adresat mulţumii din piaţa „revoluţiei" cu „tovarăşi". Reacţia spontană şi corul de huiduieli care a urmat nu l-a determinat pe veteranul comunist să se retragă, aşa cum au făcut, ca urmare a unei reacţii similare a mulţimii, Dăscălescu şi Verdeţ. Din contră, el a fost arhitectul eminent al F.D.S.N., organizaţie tranzitorie în care, de ochii lumii, le-a cooptat pe Ana Blandiana şi Doina Cornea, evident cu gândul ca, ulterior, să se descotorosească de ele, cum a şi făcut de altfel! Oricum, în noul organ figura cu o „modestie" care friza cinismul şi el, Ion Iliescu, „ultimul, cu voia Dumneavoastră" (adică a poporului - n.a.).

Cele de mai sus explică, între altele, şi trimiterea a două delegaţii la Chişinău, în vara lui 1991, din care am făcut parte, fără un mandat aprobat... O şmecherie ieftină care - aşa cum am mai spus - avea menirea să dea posibilitatea noii administraţii de la Bucureşti, din ce în ce mai contestată de opoziţie, să ofere o explicaţie credibilă - în cazul protestului Moscovei - potrivit căreia reprezentanţii români s-au deplasat în Basarabia de capul lor, fără aprobare şi, deci, s-au reprezentat pe ei înşişi şi chiar, mai mult, sunt buni de dat afară din serviciul diplomatic dacă nici până la vârsta de 40-50 de ani, cât aveau ei atunci, nu şi-au însuşit elementele de bază ale diplomaţiei, cum ar fi, în primul rând, un mandat aprobat (nimeni nu vorbeşte în nume propriu!), în absenţa căruia nu reprezinţi nimic şi eşti pasibil să fii licenţiat din diplomaţie, dacă împrejurările o cer. Inutil să spun că, în ceea ce mă priveşte, am înţeles de la început care era gândirea când am fost trimis în „excursie" la Chişinău şi am recunoscut „mâna" lui Iliescu et comp., pe care mă străduisem să o înţeleg în cei patru ani cât i-am fost subordonat la Ministerul „Apelor de ploaie", ca să folosesc o expresie dulce-amăruie a acestuia.

Că este adevărat tabloul prezentat mai sus e şi faptul că am aflat şi chiar am studiat proiectul Tratatului de prietenie şi colaborare dintre România şi U.R.S.S., care se negocia la Moscova chiar în acel răstimp (1991). Textul viitorului tratat fiind aproape negociat, situaţia mi s-a înfăţişat în toată realitatea ei crudă: redactarea era în aceeaşi limbă de lemn în care fusese redactat şi Tratatul precedent, semnat de Ceauşescu şi, mai grav, Părţile Contractante se angajau să-şi respecte frontierele de stat. Deci nici vorbă de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor acestuia asupra Basarabiei şi Bucovinei, pe care Patria-mumă le lăsa, graţie noilor săi conducători „revolu¬ţionari", tot la „Matuşka Rassia ". Aşadar, din partea echipei de la Bucureşti, nimic, dar absolut nimic nou în favoarea Chişinăului, în afară de palavre care erau rostite de guvernanţi în sotto voce. Acest tratat păgubos, un act de trădare naţională, a şi fost semnat la Moscova de Iliescu şi Gorbaciov, fiind primul de acest fel încheiat de noua şi, în fapt, de către vechea Românie. Demantelarea U.R.S.S., în decembrie 1991, a împiedicat echipa conducătoare de la Bucureşti de a ratifica Tratatul, documentul intrând în galeria documentelor rezervate, din păcate, trădării naţionale în orice ţară. Am crezut, cu naivitate, că va fi ultimul!

Informaţi despre aceste negocieri paralele cu ruşii, fruntaşilor de la Chişinău nu le venea să creadă. De aceea, în contextul diminuării suspecte a tonului Bucureştilor în direcţia unei uniri într-un viitor previzibil, conducerea de la Chişinău îşi trimitea mesagerii la... mine! Astfel, la finele lunii octombrie 1991, când negocierile româno-sovietice se terminaseră „cu succes", la Bucureşti a sosit Preşedintele Comisiei de politică externă a Parlamentului, profesorul universitar doctor Vasile Nedelciuc, însoţit de un bărbat înalt, bine făcut, căruia nu i-am înţeles iniţial numele. Aveam să aflu ulterior că numele său era Anatol Plugaru şi era Şeful Serviciului de Informaţii Externe al Republicii Moldova (din surse demne de încredere: acel „bărbat înalt și bine făcut" nu era Anatol Plugaru, și nici măcar nu vorbea românește - V.Ș.). Nedelciuc nu a dorit să mă întâlnească în clădirea M.A.E. şi, de fapt, în nici un fel de clădire, ci în parc, la Bordei. Locaţia el a ales-o, stârnindu-mi curiozitatea. Vasile, care se pare că fusese cândva ofiţer K.G.B., era deci un profesionist. El dorea ca mesajul să nu fie înregistrat în nici un fel, putând la rigoare să nu-l recunoască. Mi-a comunicat, în esenţă, următoarele: Preşedintele Snegur crede că ar fi posibil, în acel moment când în F.D.S.N. se discuta proiectul noii Constituţii a României, să se ia în discuţie posibilitatea creării, pe lângă postul de Preşedinte al României, şi a postului de Vice-Preşedinte, care să îi fie acordat lui Mircea Snegur. România ar fi urmat să devină, după modelul S.U.A., o republică prezidenţială. Poate că ideea nu era rea, dar atunci folosul real ar fi fost ca preşedintele Snegur să fi venit la România cu Basarabia cu tot!

Discuţia s-a purtat în doi, celălalt basarabean urmărindu-ne de la cca 100 de metri, într-o încercare de a se asigura, probabil, că nu suntem supravegheaţi şi înregistraţi. Începuseră, pesemne, să-şi piardă încrederea şi în mine. Vasile Nedelciuc nu a acceptat invitaţia mea de a lua masa împreună, în trei şi a plecat precipitat spre maşina care îi aştepta. Am avut un gust amar în gură... Ce gândisem şi sperasem şi ce se alesese din entuziasmul poporului care, iată, era înşelat - pentru a câta oară? - pe pământ mioritic! Am comunicat în regim de urgenţă cele de mai sus conducerii M.A.E. care, prin curier militar, a transmis în scris întreg dialogul avut cu Preşedintele Comisiei de politică externă de la Chişinău, personal lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni. Şi Cotrocenii au tăcut, au tăcut, au tăcut... şi „cumetria" nu s-a mai făcut... Prin urmare, vox populi, vox Dei este un Moft![1].

- Va urma -

---------------------------------------
[1]http://www.timpul.md/articol/declaratia-de-independenta-a-r–moldova-fost-scrisa-de-un-roman-26557.html

footer