Revista Art-emis
De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani? (1) PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Vasile Soimaru   
Duminică, 02 Octombrie 2016 17:52

RomâniaDe ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani și de ce Republica Moldova n-a devenit independentă nici după 25 de ani?

În ziua când s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea Declarației de Independență a R. Moldova, am publicat un interviu cu ambasadorul Aurel Preda, autorul principal al acestui document[1], în care s-a explicat cine și cum a scris proiectul Declarației de Independență a R. Moldova. Numai că și azi, V. Matei, se tot laudă din răsputeri că anume el este autorul. Mai mult, după doi ani de la acel interviu, la o conferință omagială în preajma Zilei Independenței, la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe al Moldovei (A.Ș.M.), pe 22.08.2013, Matei a făcut-o și mai lată, afirmând că în acele zile de august 1991 ar fi scris șapte variante (sic!) de proiect de Declarație și chiar flutura în mâini niște foi de hârtie, zicând că „iată-le, am să i le transmit domnului director al Institutului de Istorie, Gh. Cojocaru". A doua zi, la emisiunea sa personală, „Ora de cultură", de la postul de radio „Vocea Basarabiei", Matei deja prinsese și mai mult curaj la umflarea laudelor de sine. Iată un fragment transcris din monologul lui în acea emisiune radio: „Ca să nu fiu învinuit că falsific istoria, am să recurg la documente. Că asta înseamnă să nu falsifici istoria. Ieri am avut o conferinţă la Institutul de Istorie al Academiei în care pentru prima dată am adus toate variantele Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. La mine s-au păstrat toate versiunile, toate fragmentele din ceea ce am scris eu. Iar ieri i-am prezentat lui Gheorghe Cojocaru documentele cu notiţe de atunci care coincid sută în sută... şi vom face o ediţie faximilată cu toate aceste acte ca să eliminăm orice autori căzuţi cu pluta, cu hârzobul care se dau, gen Preda... Să se ogoiască pentru că istoria nu poate fi falsificată într-un mod atât de neruşinat, noi mai suntem vii, suntem martori încă, şi toate aceste încercări de a scrie memorii trucate sau de a face diversiuni de tot genul nu au niciun fel de sorţi de izbândă".

Apropo, profesorul Alexandru Moșanu, martor la acea Conferință, i-a și zis din sală „autorului" că ar fi bine ca să le și prezinte acele șapte variante de Declarație, nu doar să promită. De unde era să le prezinte bietul „autor" dacă nici nu le-a ținut în mâini, pentru că ele nici n-au existat vreodată. În realitate a existat o singură variantă, cea pe care a semnat-o autorul principal, ambasadorul Aurel Preda, în seara zilei de 26 august 1991, ora 18.15. O xerocopie a acestui document epocal din istoria Basarabiei române mi-a înmânat-o și mie autorul la una din întâlnirile noastre. (Sărmanii „autori" de la Chișinău, printre ei niciun specialist în dreptul internațional, s-au chinuit șase zile și șase nopți să nască acel proiect, dar n-au reușit până n-a venit Aurel Preda de la București. Iată de ce ne-am făcut de râs fiind printre ultimii din U.R.S.S. care și-au proclamat independența, la trei zile după Ucraina și la două zile după Belarus. După noi doar republicile turcofone și Armenia și-au proclamat independența). Iar Gheorghe Cojocaru și Alexandru Moșanu și azi așteaptă cele șapte variante de declarație, scrise de „autorul" basarabean, dar degeaba. Între timp cele „șapte variante" s-au transformat în ... „opt variante", pentru că „autorul" a mai descoperit o variantă în arhiva personală, în zilele când elibera apartamentul de pe strada S. Lazo pentru a se muta, temporar, în apartamentul de serviciu al I.C.R. de pe strada Mihai Eminescu din Chișinău. Pentru că au mai trecut cinci ani de la acel interviu, iar spiritele „independentiste" nici azi nu s-au stins, am hotărât, cu voia autorului, să public un fragment din cartea de memorii a domnului Ambasador Aurel Preda, fragment care se referă la perioada proclamării independenței noastre.

Fragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda: „Memoriile unui diplomat oarecare"[2], Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

„ ... Teţcoi, Duminică, 25 august 1991, ora 10.04.
Telefonul sună. De la Chişinău telefonează domnul Vasile Nedelciuc, şeful Comisiei Relaţii Externe din Parlamentul Republicii Moldova, pe care îl cunoscusem şi ne împrietenisem în timpul lucrărilor Conferinţei internaţionale pe tema Pactului Ribbentrop-Molotov din iunie acelaşi an: „Bădie - zice el - ai un tren peste exact o oră. În gara Basarab te aşteaptă o maşină de la M.A.E. Treci, te rog, pe acasă pe la dumneata, ia-ţi câteva schimburi, mai ia pe cineva, om de încredere, şi îndreaptă-te spre Chişinău. Te aştept împreună cu Snegur în jurul orei 10 seara. Nu te codi, vino! Aici se întâmplă lucruri mari!". Nu mi-a fost greu să intuiesc că cei de la Chişinău, folosind ocazia favorabilă a putchului de la Moscova (august 1991), hotărâseră să facă ceva. Ce era acest ceva trebuia să-mi închipui că ar fi putut fi chiar o desprindere de U.R.S.S. În orice caz, eveni¬mentul care era în curs de pregătire la Chişinău fusese discutat, probabil, şi cu conducerea M.A.E. (cel puţin), din moment ce o maşină a instituţiei mă aştepta gata de a se deplasa la Chişinău. M-am precipitat spre gară şi, sosit la Bucureşti, i-am telefonat lui Valentin Stan, un tânăr diplomat capabil, care, la rândul lui, nu a ezitat să mi se alăture.

Trebuie să remarc lejeritatea cu care ambii ne-am angajat în această acţiune, dacă avem în vedere disciplina care domnea încă în acel timp la M.A.E. şi care, în mod obligatoriu, ar fi impus o discuţie cu conducerea instituţiei, pe baza unui mandat aprobat la cel mai înalt nivel, directive, deci, de la care, ca orice diplomat în misiune, ar fi trebuit să nu mă abat. Or, nimic din toate acestea nu exista. Şi, deodată, am înţeles! La Chişinău se avea în vedere ceva atât de important încât conducerea M.A.E. propusese guvernului şi, poate, şi mai sus - aşa cum urma să mă conving ulterior - şi aceste înalte foruri de la Bucureşti, pentru a nu fi amestecate în deplasarea de la Chişinău şi implicarea României în ce urma să se întâmple acolo, le dăduse binecuvântarea pentru o misiune neoficială. Altfel spus, noi, cei doi diplomaţi, ne-am angajat într-o misiune pentru care nu a existat nici o aprobare din partea autorităţilor române competente şi pentru care, deci, acestea nu îşi asumau nici o răspundere. Dacă din „n" motive iniţiativa Parlamentului de la Chişinău şi a Preşedintelui Snegur eşua, unui eventual protest sau altor măsuri pe care Moscova le-ar fi putut lua împotriva României ca rezultat al participării celor doi diplomaţi, acţiune ce ar fi putut fi uşor calificată drept amestec în treburile interne ale U.R.S.S., Bucureştiul ar fi putut să răspundă, prin dezavuarea noastră, şi, pe cale de consecinţă, să considere amestecul nostru în această „afacere" ca o iniţiativă personală a unor exaltaţi - care au plecat, deci, din proprie iniţiativă la Chişinău, încălcând grav normele elementare ale disciplinei diplomatice, fapt pentru care autorităţile române s-ar fi putut angaja, eventual, să-i condamne şi, desigur, să-i pedepsească. Cam acestea erau gândurile mele în timp ce maşina gonea spre punctul de frontieră de la Albița, iar colegul meu, domnul Stan, aflat în vervă - ca de obicei - debita tot felul de „glumițe" pe seama colegilor săi mai tineri care începuseră deja „asaltul" asupra diplomaţiei, visând să ajungă ambasadori în doi timpi şi trei mişcări.

Sfânta tinereţe - îmi ziceam - e imună la primejdiile care ne păşteau la tot pasul după trecerea frontierei din partea autorităţilor sovietice, eventual informate asupra acţiunii la care urma să participăm. Ştiam din proprie experienţă că lupii din K.G.B. nu dorm niciodată şi nici nu sunt duşi la biserică. O parte a drumului trecea prin pădure şi... un accident de maşină sau chiar o rafală de pistol-mitralieră ar fi putut pune capăt acestei acţiuni înainte de a începe. Hotărât lucru, Bucureştiul decisese să ne sacrifice, lăsân-du-şi „portiţe" deschise pentru eventuale dezvinovăţiri credibile. Am avut noroc şi, aşa cum Nedelciuc apreciase, la ora 22 şi 10 minute maşina noastră a sosit la sediul Parlamentului şi Preşedinţiei, unde îşi avea biroul, în acel timp, Preşedintele Mircea Snegur. Am fost primiţi prieteneşte şi puşi la curent cu motivul convocării noastre la Chişinău: hotărârea de desprindere a Basarabiei de Moscova, de U.R.S.S. Am simţit că elegantul cabinet al Preşedintelui de la Chişinău se învârte cu mine şi deodată am întrebat: „Și după aceea ce aveţi de gând?" - „Să ne declarăm independenţa. Apoi, vom vedea!". Instantaneu mi-a venit în minte răspunsul olteanului, care este întotdeauna imprecis. Olteanul îţi răspunde la întrebarea pe care i-o adresezi invariabil cu „să vedem", după care adaugă relativ repede „să mai vedem".

Tot aşa şi basarabeanul Snegur! De unde se vede - fir-ar să fie! - că avem aceleaşi gene. Omul nu se angaja şi, de altfel, nici nu se putea angaja în acel moment. Domnul Stan căzuse într-o muţenie care nu-i era specifică. Cred că lui Snegur şi lui Nedelciuc nici nu le trecea prin cap că noi doi, Valentin şi cu mine, nu aveam nici o aprobare în acel moment. Mi-au cerut să le elaborez proiectul Declaraţiei de Independenţă. Oricum, nu mai era nici o şansă de a da înapoi şi m-am trezit că am început să-mi chestionez interlocutorii. I-am întrebat, îmi amintesc, când au de gând să declanşeze acţiunea. Răspunsul a fost „cât mai repede, dar nu mai târziu de 27 august". Le-am promis că documentul va fi gata în cel mult 48 de ore şi le-am propus ca proiectul Declaraţiei de Independenţă să fie citit şi adoptat de o Mare Adunare Populară, evenimentul urmând să se desfăşoare în uriaşa Piaţă din faţa Palatului Consiliului de Miniştri din centrul Chişinăului, o piaţă străjuită de statuia lui Ştefan cel Mare. Când am făcut această propunere, am avut în vedere precedentul din 27 martie 1918, când Parlamentul de la Chişinău adoptase hotărârea Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, eveniment care s-ar fi desfăşurat - potrivit istoricilor Moscovei - sub presiunea baionetelor Armatei Române, prezentă în zonă pentru combaterea bolşevismului. Interlocutorii, demnitari de la Chişinău, au promis că vor asigura prezenţa la manifestaţie a cel puţin 100.000 de oameni în dimineaţa zilei de 27 august 1991, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Ei, bine! A venit cel puţin o jumătate de milion de oameni [...]

De altfel, în acele nopţi de pomină, când am „croit" împreună cu fruntaşii basarabeni desprinderea Basarabiei de U.R.S.S., ca un prim pas spre încorporarea la Patria-Mamă, i-am întrebat pe interlocutorii mei dacă au informaţii despre intenţiile K.G.B. în acel context major pentru situaţia din partea de vest a Imperiului Roşu. K.G.B.-ul nu ştia nimic sau... părea a şti ceva, judecând după imobilismul lor! Am trecut imediat la treabă. Mai întâi în trei: eu, Valentin Stan şi Vasile Nedelciuc. Locaţia era o încăpere de peste drum de clădirea în care avuseseră loc discuţiile sus-menţionate, în palatul Consiliului de Miniştri. Apoi încăperea s-a mai „mobilat" cu 5-6 persoane care ofereau din când în când idei. Lăsând la o parte orice urmă de modestie, trebuie să spun că textul proiectului de Declaraţie este opera comună a lui Valentin şi a mea, în sensul că după ce ascultam „agora", îi dictam textul lui Valentin. Întreg conţinutul proiectului a fost - ca să zic aşa - măsurat de mine cu şublerul şi transmis mesajul urbi et orbi că proclamarea independenţei Republicii Moldova nu este decât un pas până la reîncoporarea Basarabiei la România (initial - V.Ș). În acest context, în document nu apare, aproape deloc, termenul de „popor", ci cel de populaţie, care significă faptul bine cunoscut că basarabenii nu sunt decât o parte a poporului român. Există o singură excepţie, la finalul documentului, (când se afirmă că „în virtutea dreptului la autodeterminare, în numele întregii populaţii (deci nu a poporului, ci a populaţiei, care înglobează şi pe ne-români - n.a.), proclamă că Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului (apare, deci, pentru prima oară termenul popor, dar care este acest popor? Acel popor este cel existent în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale, adică al României). Aceasta este esenţa întregului Document pe care în ziua de 27 august 1991 o mulţime de peste o jumătate de milion l-a adoptat cu entuziasm dând, totodată, mandat Parlamentului să îl aprobe odată cu noile decrete referitoare la imnul naţional („Deşteaptă-te, Române"), drapelul naţional şi stema statului.

Aşadar, textul Declaraţiei şi decretele sus-menţionate, care începeau invariabil cu sintagma „Cu data prezentului decret, imnul naţional/stema/drapelul este au trecut prin filtrul meu şi au fost adoptate de Parlamentul Basarabiei, fără modificări. Ceremonia aprobării proiectului Declaraţiei de Independenţă a început în jurul orei 9-9:30, iar în tribuna amenajată în proximitatea statuii lui Ştefan cel Mare au luat loc oficialităţile ţării, reprezentanţii oficiali ai unor republici învecinate. A fost de notorietate absenţa reprezentanţilor oficiali ai U.R.S.S. şi... ai României. Ţara din partea de vest a Prutului şi a „Podului de flori" a fost reprezentată de mine, în calitate de român şi autor al documentelor prezentate mai sus, altfel spus de un obscur consilier diplomatic. Prudent, Valentin Stan a declinat onoarea de a sta în tribună şi a preferat să supravegheze desfăşurarea evenimentelor din... parc... pentru orice eventualitate, n'aşa? Am stat lângă Preşedintele Snegur, care chiar mi-a tradus când un ilustru poet (era deputatul găgăuz Vladimir Kapangi-V.Ș.) din sudul Basarabiei, a rostit într-o rusă aproximativă următoarele: „Fraţilor! Am fost săraci, pentru că am fost proşti şi am fost proşti pentru că am fost săraci. Ei bine! E timpul să nu mai fim nici săraci şi nici proşti. Calea este Unirea cu România!" Mii de oameni, electrizaţi de aceste cuvinte, au scandat minute în şir „Unire, Unire!", îmbrăţişându-se şi plângând de fericire şi emoţie. Părea că un uragan uman s-a declanşat şi nimeni şi nimic nu îl va putea stăvili. N-a fost să fie aşa! Pentru mine au fost cele mai înălţătoare clipe pe care le-am trăit, un adevărat noroc profesional şi personal.
- Va urma -
---------------------------------------
[1]http://www.timpul.md/articol/declaratia-de-independenta-a-r–moldova-fost-scrisa-de-un-roman-26557.html
[2] Ibidem

footer