Revista Art-emis
Posada de pe Valea Oltului (4) PDF Imprimare Email
Prof. George Voica & dr. Constantin Ioniţescu   
Luni, 12 Septembrie 2016 14:44

Posada 1330Osemintele armaşului Danciu au fost aduse din Ardeal chiar de fiul său, Matei Basarab. Pe drumul acela, al pribegiei şi bejaniei, al lăcrimii, îşi găsise scăpare şi bietul Matei Basarab, ducându-se la bunul său prieten, Gheorghe Rakoczi, principele Ardealului (1630-1648), cel care era în bune relaţii nu doar cu Domnul Ţării Româneşti, Matei Basarab, dar şi cu Vasile Lupu, Domnul Moldovei. Credem că pe acest drum scăpase, probabil, şi Carol Robert de Anjou, după ce plecase din Cetăţuia Râmnicului, noaptea, cu spaimă şi cu gheaţă în suflet şi în spate! Că oamenii lui Basarab I l-au urmărit până dincolo de Olt, e aproape o certitudine, deşi Oltenia nu era încă sub ascuţişul sabiei sale, dar urma să fie! Aici, la Râmnic, Cetăţuia (pornind chiar de la nume) bănuim că era, totuşi, bine întărită, prevăzută (precum altădată, demult, cetăţile dacice) cu subterane pentru refugiu, pe unde te puteai retrage spre dealurile şi pădurile mari, de stejari, din preajmă, ce se ţineau lanţ până sub Masivul Buila, din Munţii Căpăţânii. Poate că acest Bogdan, voievod de Râmnic, fusese „extras" (5 ani mai tâziu) din Oltenia şi dus în Ungaria, căci iată ce ne spune în documentul din 6 octombrie 1335, emis de cancelaria Ungară: „Că întrucât fiind trimis (arhiepiscopul Ladislau de Calocea, n.n.) din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea şi strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din ţara sa (din Râmnic - n.n.) în Ungaria - a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă, căci ţinuse prea mult timp - pentru ca treaba să se zorească şi să se împlinească cât mai iute...".

Din graba aceasta a ungurilor (de a-şi răsplăti binefăcătorii din urmă cu cinci ani) reiese limpede spaima că voievodul local Bogdan, fiul lui Micula era cuprins de o mare nelinişte, atât el, cât şi casa lui. De aici am putea subînţelege că, într-adevăr, bătălia de la Posada (1330) a avut loc aici, pe valea Oltului, în Pasul Titeşti-Racoviţa, ci nu în altă parte; că voievodul local Bogdan îl ajutase, cu adevărat, pe Bako, spre a ajunge dincolo de Olt, şi mai departe la Curtea de Argeş, dar mai subînţelegem, limpede, că în acel an (1335) Basarab I începuse deja amplul proces de unire a tuturor formaţiunilor statale de pe ambele maluri ale Oltului, iar lucrul acesta îl făcea, se vede, cu forţa, ceea ce denotă că în 5 ani (de la Posada) deja îşi formase o puternică armată. E posibil, ca în acel an (1335) să se fi întemeiat, cu adevărat, Ţara Românească. Cât priveşte opinia domnului Denis Căprăroiu - conform căreia acest Bogdan, voievod local, de Râmnic, a fost dus în Ungaria, iar de acolo în Maramureş, la Cuhea, de unde, mai apoi, ajungând cu turmele de oi în Moldova, a întemeiat această Ţară, evident că nu suntem de acord. Pentru aceasta, ar fi fost nevoie de un număr mare (chiar foarte mare) de sate, care să se stabilească cu totu-n Ardeal şi-n Ungaria, iar acest lucru credem că a fost făcut doar de „trădătorii" Litovoi şi fratele său, Ioan, voievozii Olteniei, fraţi buni ai lui Tihomir şi unchii lui Basarab I. Cât priveşte pe Doamna Anca, mama lui Bogdan, voievod de Râmnic, credem că fiind deja destul de bătrână, nu-şi însoţise fiul în Ungaria, ci, poate, se retrăsese la vreo moşie de dincolo de Râmnic, peste Olt, la Goranu, după obiceiul domnilor locali, care, la marginea oraşului, îşi aveau moşii întinse, pometuri, heleşteie, acareturi. Doar astfel s-ar putea explica de ce acea coroană de aur/diademă, a Doamnei Anca, a fost descoperită (cu câteva decenii în urmă) la Goranu, şi nu la Râmnic, unde Anca Doamna (ca şi ctitor - alături de fiul ei, Bogdan - al Catedralei Episcopale) ar fi trebuit să-şi afle lăcaşul de veci.

Ciudat e, însă, că nici Doamna Stanca (soţia lui Mihai Viteazul) nu şi-a aflat mormântul la/lângă Catedrala Episcopală din Râmnic, unde murise la numai doi ani după moartea bărbatului ei, Mihai Viteazul. Acestea rămâne-vor, poate, în istorie, de-a pururi enigme. Cert este, însă, că Regele Carol Robert de Anjou a făcut, într-adevăr, intense demersuri pe lângă arhiepiscopul Ladislau de Calocea, spre a-l aduce-n Ungaria pe acel Bogdan de Râmnic, care, astfel, şi-a găsit scăparea printre străinii pe care-i ajutase, trădându-l pe Basarab I. Aceasta era, desigur, răsplata binemeritată ce a primit-o Bogdan de la rege, pentru că-l ospătase şi-l sprijinise atât pe Bako, pe când acesta se îndrepta grăbit, „cu solii şi treburi tainice", dar şi cu mare spaimă, spre Curtea de Ageş, la regele său, Carol Robert de Anjoum şi la stăpânul său, Toma, voievodul Ardealului, cât, mai cu seamă, la întoarcerea ungurilor, pe când vedeau cu gheaţa în spate, în acel noiembie 1330, când poate-ncepuseră,-n munţi, şi ninsorile, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns câtă groază-nduraseră!... Grozavă spaimă le mai băgase în inimă, ungurilor, Basarab I de vreme ce regele Carol Robert de Anjou n-a mai prididit să-ncalce Munţii Căpăţânii, trecând, pe sub ninsori, spre Ardeal, când ar fi putut să se-ndrepte pe-acelaşi drum pe care venise-n septembrie, adică spre Tr. Severin. Se vede, însă, că era cuprins de o frică fără de margini, dar şi de mari remuşcări. El, care-şi propusese să-l scoată, de barbă, pe Basarab I, din ascunzătoare, se întorcea el, de acum, ca un pribeag urmărit de nesfârşite nelinişti!

Datorită trufiei sale, neţinând cont absolut deloc de avertismentele lui Basarab I, că, de nu va face cale întoarsă, va avea parte de mari primejdii, iată că tocmai aşa se întâmplase: pierduse aproape întreaga oştire (aproximativ 30.000 de oşteni), nobilime, boierime, pe Toma - voievodul Ardealului, pe Andrei - purtătorul său de sigiliu regal, şi chiar pe peotul său, pe duhovnicul care, se vede, îl sfătuise rău, ca un om fără minte. Vremurile, însă, au curs ca-n urmă cu milioane şi milioane de ani, de la facerea lumii încoace! Oamenii uită, adesea, până şi cele mai amare lacrimi! Ceva, totuşi, rămâne-n adâncul inimii, aşa, ca un freamăt venit de undeva de departe, de foarte departe, amintindu-ţi că toate-ale lumii sunt repede trecătoare, clipire de geană şi suflare de vânt peste pământ... Rosturile acestei lumi doar Bunul Dumnezeu le cunoaşte şi ni ledezvăluie la vemea potrivită. Tot astfel şi Basarab I, domolindu-se după bătălia de la Posada şi după pierderea fratelui său drag, Litovoi (rămas voievod local în Ţara Loviştei, Ţară a bunului său tată, Tihomir), care, în ultimul an al domniei regelui Carol Robert de Anjou (1342), acesta din urmă l-a prins pe fratele lui Basarab I (pe care unii istorici, se pare, îl numesc Bărbat), l-a dus în Ungaria şi, după ce l-a schingiuit barbar, l-a ucis, drept răzbunare pentru ruşinoasa înfrângere pe care regele maghiar o suferise acolo, în Ţara Loviştei (în pasul Titeşti-Racoviţa), unde Litovoi era voievod!

Se vede că ungurii (asemeni tuturor popoarelor turanice) nu ştiu să ierte, creştineşte, ci
răzbunarea şi ura lor rămâne-vor în veacul de veac! „Problema Ardealului (i-a spus, la Paris, lui Nicolae Iorga, o actriţă unguroaică) nu se poate rezolva decât prin sânge!". Tristă şi nefericită idee!... E loc sub soare pentru toate neamurile pământului. A fi bun diplomat înseamnă, în primul rând, un bun creştin. Deci, creştin, ci nu cretin! Paronimia e evidentă, dar semantica celor doi termeni e de domeniul paranoicului! În sfârşit, să revenim la mijlocul acelui veac, al XIV-lea, mai precis la 1343, atunci când Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru (1352-1364), după cum şi el fusese asociat la domnie de tatăl său, Tihomir, dar, de data aceasta, vremurile erau cu mult mai grele, mai apăsătoare! Atât dinspre Bizanţ, cât şi dinspre bulgari şi sârbi (dar şi dinspre turci - vezi emirul Umar, aliatul bazileului Ioan Cantacuzino, care deja debarcase în Tracia, punându-şi ochii nu doar pe Constantinopol, ci aruncându-şi-i şi înspe Dunăre, şi chiar dincolo de fluviu, în Ţara Românească, înspre Moldova, căci ochiul turcului e tot atât de lacom precum al avarului) veneau neguri şi griji destule, roiau, şi în valuri, aşa încât înţeleptul Domn valah, Basarab I, s-a gândit nu doar să şi-l asocieze la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru (pe care-l făcuse cu Doamnă-sa, cu unguroaica Marghita/Margareta) care învăţase, desigur, ungureşte şi primise aleasă educaţie la Curtea Domnească, dar a găsit de cuviinţă să-l trimită şi la curtea regelui Ludovic I al Ungariei (urmaşul lui Carol Robert de Anjou), spre a reface legăturile vechi, de vasalitate ale Ţării Româneşti faţă de Ungaria.

De bună seamă că Basarab I suferea, ca părinte, de „necazul" ce i-l pricinuise ţarul Ioan Alexandru (se pare că era vlaho-bulgar), al Bulgariei (1300-1371), care, căsătorit fiind cu fiica sa, Domniţa Theodora (de la care Basarab I va avea nepot pe ţarul Straşimir al Bulgariei), o repudiase pe aceasta, trimiţându-i-o acasă, „ruşinată", cum se zicea în vremurile bătrâne, încât biata fiică a lui Basarab I a trebuit să se călugărească, luându-şi numele de Teofana. Pentru un părinte (indiferent că poartă sarică ori hlamidă), durerea sufletească, pentru copii, e aceeaşi - adâncă, adâncă! Şi-atunci, cu cine să-şi facă, bietul, legături, ca să-şi apere neamul său drag?! Cu cei care-i alungă fiica din scaunul domnesc?! Se vede că „sfatul" unguroaicei, Doamna Marghita, l-a îndemnat spre Ungaria, şi credem, totuşi, că a fost cel mai cuminte dintre toate sfaturile, căci în anii care au urmat imediat „vizitei" lui Nicolae Alexandru la regele maghiar, Basarab I a şi-nceput campania militară împotriva tătarilor din Moldova şi din estul Munteniei, cu gurile Dunării, căci tătărimea era o mare ameninţare nu doar pentru „tânărul" stat nou creat - Ţara Românească -, dar chiar pentru Ungaria; sau, mai degrabă, chiar pentru Ungaria, fiindcă, dintotdeauna, atât turcii cât şi tătarii i-au vrăjmăşit pe unguri, ca şi cum ar fi avut ei ceva de-mpărţit din vremuri adânci, de demult, acolo, în fundul Asiei, pe râul Tura!

Alături de unguri (de sprijinul cărora, împotriva turcilor, aveau să se folosească mai mulţi domnitori munteni: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab ş.a.), Basarab I şi fiul său au adus sub stăpânirea Ţării Româneşti tot teritoriul situat la nord de gurile de vărsare în mare ale Dunării, adică Republica Moldova de azi, care-n vechime, avea să se numească chiar Basarabia, adică de la numele său, Basarab! Iată, aşadar, că firea omenească neschimbată o rămâne în veacul de veac! Unii cu Ţara; alţii, cozi de topor. Unii cu capul pe umeri, scrutând largile zări ale vremurilor, neamurilor; alţii, cu capul în traistă, mestecând grăunţele puse de vreun stăpân.Posada, însă, va rămâne-n istorie, ca un altfel de Termopile al grecilor, de unde floarea roşie a aburindului sânge-al oştirii va flutura, ca stindarde de vânt, peste veacuri amare, apuse, care întruna tot cură, căci Ţara aceasta a fost şi-o rămâne a sufletului nostru măsură. Ca bujorul de munte, în vară, la Dunăre o să se coboare, să-şi scalde pletele-i roşii, să râdă în soare, iar undele fluviului, legănânde, vesele, line, s-or întrece-n cântări, în amurg de Ghetsimane glicine; voievozii, pe ţărmi, în hlamide de purpură feniciană, şi-or pune, zâmbind, flori de măceş pe fiecare-le rană, aminte-aducându-şi cât de mult cumsecade le fuse lor Domnul, trecându-i prin atâtea Posade.

footer