Revista Art-emis
Posada de pe Valea Oltului (2) PDF Imprimare Email
Prof. George Voica & dr. Constantin Ioniţescu   
Miercuri, 31 August 2016 16:05

Posada 1330Copăceni - Racoviţa

Că numele de Gherghiţa nu corespunde celui de Racoviţa este oarecum de înţeles: ori Strykowski n-a reţinut cu exactitate denumirea toponimică, ori, într-adevăr, în vremea aceea (sfârşitul sec. al XVI-lea) actuala Racoviţă se numea Gherghiţa (şi era orăşel), nimeni alta decât vechiul Pretorium, unde-şi avea garnizoana romană, în anul 140 d.Hr., Procuratorul Aquila Fidus, al cărui mormânt se află şi acum în Dealul Mlăcii, intact, absolut deloc cercetat. Dacă Posada ar fi fost în Dâmboviţa, cu siguranţă că măcar unul din cei „trei stâlpi de piatră", foarte mari, săpaţi cu literă chirilică, s-ar fi păstrat până-n zilele noastre, dar acest lucru nu s-a-ntâmplat nici în Dâmboviţa, nici pe pasul Rucăr-Bran, ci tocmai aici, în apropierea Racoviţei vâlcene/Gherghiţa veche; mai precis, la Titeşti, în punctul Gruiul Plăcintei, unde oricine poate vedea atât lespedea de mormânt a lui Tihomir (tatăl lui Basarab I), cât şi crucea de mormânt a acestuia (aflată, azi, în centrul comunei Titeşti), pe care, cu hieroglife chirilice, unice în istoria lumii - sunt consemnate informaţii foarte importante, atât despre bătrânul Tihomir, cât şi despre fiii acestuia. Pictograma cu „casca lui Leto", aflată pe cele două „pietre mari" (lespedea de mormânt şi crucea), ne vorbeşte, în plus, de originea vlaho-romană a Basarabilor. Aşadar, în anul 1327, Basarab I a refuzat să mai plătească regelui maghiar tributul de vasal, tribut care urma, însă, să fie plătit 18 ani mai târziu (în 1345) de către Nicolae Alexandru (fiul lui Basarab I), care a recunoscut, astfel, suzeranitatea regelui maghiar Ludovic I, fiul lui Carol Robert de Anjou. Aceasta, poate şi descendenţei sale din unguroaică Doamnă Marghita/Margareta - mama sa bună -, dar, mai degrabă, la îndemnul tatălui său, care, văzând expansiunea sârbească, bulgară, bizantină şi, în mod special, pe cea turcească (a emirului Umur, care, în 1343, ian-febr., debarcase-n Tracia, fiind aliatul bazileului Ioan Cantacuzino), împotriva căreia, în 1344, se pornise o cruciadă, la care participa Republica Veneţia, papalitatea, Cipru, ospitalierii din Rodos, spre a distruge flota turcă şi a recuceri castelul portului Smyrna, şi-a dat seama că fiul său, Nicolae Alexandru, avea neapărat nevoie de un sprijin militar, iar acesta nu putea să-i vină nici de la ginerele bulgar (care-i repudiase fiica, Theodora, aceasta fiind nevoită să se călugărească, luând numele de Teofana), dar nici în craiul sârbilor, Ştefan Duşan, care în nov.-dec. 1345 se proclamase „împărat al sârbilor şi al grecilor". Atât bulgarul, cât şi sârbul aveau să devină o foarte mare ameninţare, mai ales după întemeierea Ţării Româneşti, în urma bătăliei de la Posada!

De la acel refuz al lui Basarab I, de a-i mai plăti tribut regelui maghiar, Carol Robert de Anjou, a început bătălia de la Posada - toponim ce nu există pe harta ţării, dar care înseamnă „loc strîmt", nu defileu îngust, în care o armată străină, intrând, intră, de fapt, ca şi peştele într-o vîrşă! Acest aspect e consemnat limpede chiar în „Cronica pictată de la Viena", care spune: „Ostaşii regelui (maghiar, n.n.) erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă". Un asemenea loc (care corespunde perfect descrierii fizice a locuui dezastrului de la Posada) nu poate fi decât în defileul Titeşti-Racoviţa, în satul Copăcelu, punctul Dealul Mlăcii, din actuala comună Racoviţa, judeţul Vâlcea, adevăratele „Porţi de Fier ale Transilvaniei" (cum le numeşte Strabon în „Geografia" sa), unde, în vremea lui Decebal, căzuseră exact în aceeaşi „vârşă"/mreajă generalii romani Cornelius Fuscus (în 87 d. Hr.) şi Longinus (în al doilea război, cu dacii, al Împ. Traian). Bietul general Cornelius Fuscus şi strălucita sa Cohortă Praetoriană - de fapt, o legiune întreagă - tot aici, în defileul Titeşti-Racoviţa/Gherghiţa a fost prinsă ca într-o vârşă, catapultele şi maşinile de război, turnuile înalte, din lemn, pe roţi, nefiindu-le de niciun folos, din simplul motiv că nu puteau să încapă în acel loc atât de îngust, prin care (după cum vedem chiar în „Cronica pictată de la Viena", dar şi cu ochiul liber, la faţa locului) nu puteau să încapă mai mult de trei călăreţi, unul lângă altul, nu mai mulţi! Cum de o parte şi de cealaltă sunt prăpăstii mari şi tufişuri înalte (şi chiar un loc
mlăştinos, greu de trecut şi azi!), suntem convinşi că atât romanii generalului Cornelius Fuscus, cât şi oştenii maghiari ai lui Carol Robert de Anjou n-au putut să-şi desfăşoare forţele, fiind copleşiţi de săgeţile şi de bolovanii folosiţi de oştenii lui Basarab I. Cum pe Dealul Mlăcii ( un plai foarte mare, unde şi astăzi oamenii îşi cresc vitele, ca-n urmă cu mai bine de 2000 de ani!) nu sunt stânci ori bolovani, oricine poate crede că locul numit Posada nu a fost aici, ci cu totul într-altă parte.

Total greşit! Şi asta, dintr-un singur motiv, iar dvs., cititorii, puteţi să vă convingeţi singuri, oricând doriţi, mergând acolo, la Copăcelu, spre capătul Dealului Mlăcii, unde veţi vedea atât „Posada" (adică acel loc foarte strâmt, cât şi temelia castrului roman (de 60/40 m., aproximativ), din vremea Procuratorului/Guvernatorului Provinciei Alutensis, adică al Olteniei, Aquila Fidus, cel care a ridicat acolo, la Pretorium (Gherghiţa/Racoviţa de azi) trei castre romane. Într-unul din ele (cel al centurionilor/ofiţerilor romani, în care a fost descoperit mormântul generalului Cornelius Fuscus, alături de el găsindu-se şi pumnalul cu care s-a sinucis!); altul, al Legiunii a XII-a Fulminata, unde erau şi termele romane (prin captarea apelor termale şi sulfuroase ale unor izvoare existente între Peştera lui Zamolxes, din spatele Muntelui Cozia, şi râul Clocotici), iar al treilea, cel al aşa-zisei Cohorte Pretoriene - mai precis Cohorta III Scythica, însărcinată cu paza Guvernatorului Aquila Fidus, pe mormântul căruia, stilizate, cu hieroglife - pictograme îndeosebi - sunt incizate: mâna/palma romană - simbolul tuturor izbânzilor fericite -, cele trei castre (reprezentate prin dreptunghiuri aşezate unul peste altul, pe orizontală), 12 scuturi scitice, dreptunghiulare - în poziţie verticală -, simbolizând Legiunea a XII-a Fulminata, iar în dreapta, ceva mai sus, alte trei dreptunghiuri, tot pe verticală, simbolizând Cohorta a III-a Scythica. De n-ar fi fost un punct strategic extrem de important, „Porţile de Fier ale Transilvaniei", aici, la intrarea în Ardeal, credeţi că romanii ar fi fost nevoiţi să ridice nu unul, ci trei castre?! Categoric, nu!

Revenind acum la bătălia de la Posada şi la Carol Robert de Anjou, la conformaţia „defileului"/vârşei sau mreajei în care intraseră, ca peştii, ungurii, oricine se-ntreabă de unde şi-au luat bolovanii oştenii-ţărani al lui Basarab I, de-au aruncat cu ei în capul oştenilor maghiari, pierind acolo aproximativ 30.000 de maghiari? Singura explicaţie e următoarea: toţi acei bolovani erau din castrul roman unde fusese încartiruit Guvernatorul roman Aquila Fidus şi Cohorta a III-a Scythica. Evident că unora li se pare bizară această explicaţie; poate chiar uşor deplasată, dar, ca să vă convingeţi cu propriii ochi, mergeţi în satul Copăcelu, din Comuna Racoviţa şi veţi vedea că toate zecile de case şi toate gardurile de piatră (înalte de 1-1,20 m) sunt făcute numai din piatră albă, cioplită de romani, având aceleaşi dimensiuni: aprox. 50/25 cm. Acest lucru ne face să credem că respectivul castru roman al lui Aquila Fidus (din anul 140 d. Hr.) încă mai dăinuia şi poate încă mai era folosit şi la 1330 (ca punct de observaţie, cu scop militar), adică după aproape 1200 de ani. Evident, este o ipoteză! Dar asta, până ce veţi merge la faţa locului şi, văzând, cu siguranţă ne veţi da dreptate!

Vom încerca să abordăm un alt aspect al bătăliei de la Posada: şi anume, care a fost adevăratul motiv al retragerii oştirii maghiare prin munţii Loviştei, pe defişeul Titeşti-Racoviţa. Ceva mai înainte am spus de ce credem că regele maghiar n-o luase nici pe la Braşov, dar nici pe la Sibiu. Ar fi putut, în schimb, să se întoarcă pe unde venise, dar explicaţia este următoarea: cum se apropia vertiginos nemiloasa iarnă şi cum drumul, la ducere, spre Curtea de Argeş fusese pustiit, fântânile otrăvite, la fel şi bălţile, ungurii ar fi fost puşi în situaţia de a nu se putea aproviziona şi, astfel, subnutriţi, n-ar mai fi făcut faţă unei eventuale confruntări armate cu Basarab I. Tocmai pe când erau în cumpănă, neştiind ce să facă, de vreme ce nu-l putuseră scoate de barbă, din vizuină, pe Basarab I, au primit „vizita" unui om de-al lor, de mare nădejde, pe nume Bako. Iată ce ni se spune într-o diplomă maghiară din noiembrie 1336: „Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336, dată de rege (Carol Robert de Anjou, n.n.) vicecancelarul transilvănean Thatamer şi fratele său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului (Deci, de pe Valea Oltului, ne spune Dl. Emil Grigoraş, ci nu de pe Valea Dâmboviţei ori de pe Râul Târgului n.n.): « Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acest (Bako), din porunca măritului bărbat Toma (care a murit şi el la Posada, în 1330, n.n.), voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se prin noroc şi o întâmplare vednică de mirare (Care o fi fost aceea?! Cea „oferită" chiar de Basarab I ?! - n.n.) ne-a ajuns chiar sub Cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea noastră de venirea sa neaşteptată »".

Din acea diplomă maghiară din 11 nov, 1336 (dată, deci, la exact 6 ani după bătălia de la Posada) surprindem următoarele:
- spaima morţii, din urmă cu 6 ani, încă mai stăruia la curtea Coroanei Maghiare;
- Toma, voievodul Transilvaniei, era român (după cum ne-o spune chiar numele) şi cunoştea foarte bine drumurile trainice, de trecere a Carpaţilor, dinspre Ardeal spre Oltenia, aşa încât înclinăm să crede că acelui Bako i-a dat porunca însuşi voievodul Toma, „stăpânul său" (aflat cu Carol Robert de Anjou sub cetatea Argeş), printr-un sol de taină (poate tot român ardelean), trimis, probabil, chiar pe ruta pe care ei, ar fi trebuit să se retragă cât mai repede de la Curtea de Argeş, unde erau în foarte mare primejdie datorită lipsei de hrană şi, mai ales, de spaima venirii iernii şi a prinderii lor acolo! Credem că trimiterea solului de taină la Bako, cu sfaturi, cui şi ce daruri să dea, pe ce traseu să se deplaseze se făcuse pe cel mai scurt drum posibil spre Ardeal, evitând, desigur, Sibiul! Acest traseu bănuim că era următorul: Curtea de Argeş-Titeşti-Racoviţa/Posada-Cozia-Râmnic-Masivul Buila, pe sub Munţii Căpăţânii, spre Cheile Olteţului şi, mai departe, spre Pasul Vulcan-râuşl Strei-Orăştie-Deva-Timişoara. Era, într-adevăr, cel mai scurt drum spre Ardeal, evitând atât Sibiul, cât şi Tr. Severin, pe unde ar fi trebuit să ocolească foarte mult, primejduindu-şi, desigur, viaţa, de vreme ce Litovoi şi Ioan îl trădaseră pe Basarab I şi era riscul să cadă în mâna acestora, care, poate, s-ar fi răzgândit şi i-ar fi trădat şi pe unguri, dându-i în mâna rudei lor, Basarab I;
- acest Bako, odată ajuns la Curtea de Argeş, le-a dat o speranţă de încredere şi, în acelaşi timp,, le-a sugerat ideea că, dacă el urmase (probabil) traseul expus mai înainte, fiind destul de în siguranţă, atunci şi oştirea maghiară putea să se retragă pe acelaşi traseu, adică pe la Titeşti-Racoviţa Cozia-Râmnic.
- Va urma -

footer