Revista Art-emis
Drum către Zalmoxis (VII) PDF Imprimare Email
Iftimie Nesfantu   
Duminică, 01 Mai 2011 15:34
dr Nesfantu IftimieStrăvechea Dacie - „Grădina Maicii Domnului"

- Domnule doctor Napoleon Săvescu, societatea creată de dumneavoastră în Statele Unite - Dacia Revival International Society - pune în scenă un adevărat program interdisciplinar de re-considerare a istoriei noastre străvechi, antrenând în acţiunile desfăşurate cercetători cu cele mai diverse preocupări, aducând sub aceeaşi idee – „în acelaşi camion "! - oameni cu preocupări dintre cele mai diverse. Care a fost punctul de plecare al acestui demers?
- Dle Iftimie Nesfântu, am reţinut din lecturile mele o vorbă de duh spusă - scrisă undeva - de Alexander von Humboldt: „capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturităţii sale". Ideea aceasta a fost o provocare şi pentru mine...
- „Dar când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost", cum scria Mihai Eminescu, credeţi că putem descifra istoria unui neam cu o vechime multimilenară aşa cum este neamul românesc.? Ce şanse aveţi să duceţi la capăt această lucrare?

„Dar când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost"

- Este şi motivul pentru care n-am pornit la drum de unul singur, motivul pentru care am înfiinţat această societate, adunând sub stindardul aceloraşi idei oameni care doresc să cunoască trecutul aşa cum a fost, care doresc s dezvolte cercetări - de arheologie, de lingvistică, etnografie, antropologie şi aşa mai departe. Un congres cum este şi cel lansat de noi poate să polarizeze preocupări, permite oamenilor să se întâlnească, să schimbe idei, să se confrunte cu argumente, cu dovezi... Căci sunt dovezi, sunt descoperiri importante numai că nu întotdeauna oamenii ştiu despre ele.Din păcate, cum şi dumneavoastră cunoaşteţi, au existat şi mai există o serie de istorici şi de arheologi, nume cu rezonanţă în spaţiul intelectual românesc, care susţin cu îndărătnicie idei privind originea latină a poporului român, mergând până acolo încât, în ultimele două secole, au reuşit să creeze şi să sedimenteze în conştiinţe o falsă istorie... Şi dacă o să cercetaţi argumentele lor o să descoperiţi cu surprindere că se bazează pe minciuni şi ignoranţă, pe o logică morbidă, de-a dreptul criminală; cum altfel am putea înţelege afirmaţii precum acelea ce prezintă românii ca pe un popor de bastarzi, rezultatul unor ruşinoase încrucişări între localnicele dace şi soldaţi romani aduşi din mai toate colţurile Imperiului... De asta noi vom repeta cu fiecare prilej informaţii cunoscute deja de istorici, şi de români şi de străini: Dacia a fost ultimul stat cucerit de legiunile romane şi primul părăsit apoi de aceleaşi legiuni de mercenari; după o ocupaţie parţială - reţineţi că doar 14 la sută din teritoriu a fost sub stăpânire romană, care a durat doar 165 de ani! - e greu de crezut că populaţiile ocupate au început să vorbească limba latină. Reamintesc: Malta a stat sub ocupaţie romană vreme de 1.088 de ani, Grecia - 641 de ani, Anglia 450 de ani, Egipt - 425 de ani, Palestina - 325 de ani. Astăzi, în nici una dintre aceste ţări nu se vorbeşte latina.

Cum să-l vând pe tata?

dacii 7Ca reporter, preocupat mai ales de comorile ascunse prin locuri retrase – de acel spaţiu magic, numit de unii gânditori „România profundă", dar rareori cunoscut – am văzut multe. Cu timpul, am început să fac legături cu cele trăite la mine acasă, în Schitul voievodului Dragoş. Izolate de „binefacerile" civilizaţiei, scutite de prezenţa celor dornici de căpătuială, comunităţile rurale au elaborat în timp proceduri psihoterapeutice absolut incredibile, ce ar face să pălească pretinsele cuceriri vestice. Ritualurile de înmormântare de pildă, atât de cunoscute şi totuşi neînţelese, ajutau pe cei din comunitate să se împace cu ideea morţii, să găsească resurse pentru a trăi, legându-se şi mai mult de natură, de semeni. Descoperisem, încă de prin 1993, sate aşezate, comunităţi puternice, unde, în ciuda interdicţiilor religioase, morţii continuau să fie îngropaţi în grădina casei. Deşi fenomenul era răspândit şi în sate risipite pe munte, şi deopotrivă în sate adunate, de la şes, nu am găsit publicate cercetări pe această temă. Am avut însă parte de incredibile surprize. La Almaş Sălişte, în judeţul Hunedoara, sat ce părea reînviat de pe columnă, unde fiecare casă avea în grădină, sub pruni, pe bunii şi străbunii ei, întrebasem un urmaş al dacilor, de vreo 80 de ani:
- Nu-mi vindeţi şi mie o bucată de pământ?
Bătrânul m-a privit lung, cu o expresie pe care cuvintele n-ar putea să o încapă:
- Cum să-l vând pe tata?

N-am să uit niciodată acel moment, sentimentul de ruşine care m-a cuprins; în ignoranţa mea îl insultasem pe cel căruia îi eram oaspete. Senin şi de bună credinţă, bătrânul mi-a întors palma:
- Nu trebuie să vă ruşinaţi, aţi crescut la oraş. Noi am trăit aici cu ale noastre, am cunoscut lumea aşa cum ne-au lăsat-o bunii şi străbunii ce odihnesc sub pruni. Noi suntem una cu pământul, căci pământul ne ţine şi ne hrăneşte, suntem una cu animalele de lângă casă, şi dacă un animal moare îl ducem şi pe el, acolo, lângă morminţi. Şi dimineaţa grăim cu ei, şi mergem apoi la lucru. Noi suntem una cu soarele şi apa, căci ne hrănim c u soare şi cu apă. Suntem una şi cu cei ce se odihnesc şi cu cei vii. Dacă noi nu ne ducem - şi când a spus asta am ştiut că prin „noi" înţelege deopotrivă şi oamenii, şi animalele, şi pomii – atunci nici iarba nu creşte. Suntem una cu lumea, domnule. Cum să ne învingă alţii?! N-am mai spus bătrânului că am crescut la ţară, eram convins că ştia. Într-o singură clipă însă, înţelesesem ce n-am înţeles toată viaţa. Comunităţile izolate păstraseră întipărite în cutume străvechi, ca o engramă, lumea dacilor. Dacia nu murise şi nu fusese cucerită niciodată. Este aici, sub ochii noştri, vie, plină de mistere precum stupii de miere, în „Grădina Maicii Domnului".

 Contribuţii la tezaurul lumii

- Dle dr Napoleon Săvescu, ce mesaj doriţi să transmiteţi oamenilor, celor care vă urmăresc, prin atari iniţiative?
- Cum fiecare ţară este mândră cu ce a lăsat şi lasă urmaşilor, cred că şi noi avem datoria să sădim sentimentele de respect pentru strămoşii noştri, pentru istoria noastră...
- Şi totuşi, există oameni care vorbesc despre ruşinea de a fi român...
- Sunt oameni care nu-şi cunosc istoria, care nu au respect pentru cei din care se trag; dacă cineva din sfera culturii s-ar preocupa mai mult să arate contribuţiile valoroase pe care noi le-am adus în tezaurul lumii, poate că ar fi altfel, poate că cei care vorbesc despre ruşinea de a fi român ar fi ceva mai atenţi cu ceea ce spun... Ca să descoperi roata, plugul, căruţa, ca să intri în istoria universală cu cea mai veche scriere cunoscută - cum sunt plăcuţele de la Tărtăria - asta dovedeşte că putem fi mândri cu strămoşii noştri...
- Aţi fost dezamăgit vreodată venind în România?
- Din lucruri minore... lucrurile majore, niciodată...
- Cum percep emigranţii români din Statele Unite ideea dv. privind originea dacică a limbii române?
- Mai mult decât pozitiv. Sunt mândri că au o istorie aşa de frumoasă şi de veche, sunt mândri că se pot prezenta în faţa celorlalte naţiuni aşa de frumos şi cu demnitate, şi sunt mândri cu faptul în sine, că se trag dintr-un popor aşa de formidabil...
- Vă consideraţi un formator de opinie sau un factor de coeziune pentru românii din diaspora?
- Mai degrabă un factor de coeziune; ideile pot aduna oamenii, iar atunci când ei vorbesc aceeaşi limbă, când se trag din strămoşi comuni, când se revendică de la aceeaşi istorie parcă sunt şi mai apropiaţi unii de ceilalţi... Nu de mult am primit o scrisoare de la un român care trăieşte în Geneva.
Îmi scria: "Eu sunt plecat de peste 20 de ani din România, am devenit un om de afaceri puternic, am o fabrică de computere, dar de câte ori eram întrebat de unde sunt, plecam capul în jos, şi spuneam, în cele din urmă, aşa, mai încet, că sunt român şi că am fugit din România... Mi-era ruşine de asta. Acum, după ce v-am citit istoria, ridic capul şi spun, cu mândrie: „Sunt român, sunt urmaşul dacilor liberi."

Căsătorit de două ori

- În ce an v-aţi căsătorit? Începe să râdă, surprins de întrebare, şi-mi răspunde apoi:
- Am fost căsătorit de două ori; dv. de cât timp sunteţi căsătorit?
- Din '75, răspund eu. Aveţi copii?
- Da.
- Câţi?
- Am doi copii, un băiat şi o fată, Ady şi Nancy, de 19 şi de 26 de ani.
- Le-aţi pus nume dacice, cumva? întreabă, cu răutate, un coleg jurnalist, urcat în acelaşi camion.
dr Napoleon Savescu- Se numesc Săvescu, şi vorbesc româneşte, răspunde, calm, doctorul...
- Împărtăşesc şi ei pasiunea dv. pentru istorie?
- Băiatul meu, da. Chiar a venit la Orăştie într-o perioadă când cei din Republica Moldova nu au putut să vină, făceam atunci o prezentare a cărţii mele la Orăştie...
- Ei ar dori să trăiască în România?
- Fata mea a venit prima oară în România anul trecut, în 1999, şi s-a dus atunci la mare; când s-a întors, am întrebat-o cum i s-a părut. Mi-a spus: Este frumos şi este curat?" "Ce ţi s-a părut aşa de curat?" am întrebat eu. "N-am văzut nici un negru, n-am văzut nici un arab, nici unul venit din Asia mică..."
- Cum a fost confruntarea dv. cu o altă cultură, cu cea americană?
- Fiecare ţară are şi cultura ei, trebuie să o înţelegi şi trăind acolo trebuie să te adaptezi... Românii sunt oameni foarte maleabili, se pot adapta uşor la orice condiţii. Istoria veche pe care o duc în spate îi ajută să fie maleabili, buni şi condescendenţi...
- V-a ajutat profesia de medic?
- Foarte mult, sigur...
- În afară de medicină şi de istorie aţi avut şi o altă pasiune?
- Am avut foarte multe; mi-a plăcut de exemplu să pictez; atât office-ul cât şi casa mea sunt pline cu tablouri de-ale mele; mi-a plăcut să călătoresc, şi am fost în stare să-mi împlinesc visul...

Cei cu origine „nesănătoasă" însănătoşesc istoria

- Vreo întâmplare nefericită pentru dv.?
- Probabil , în copilărie, în tinereţe; mi-am adus aminte că am fost unul dintre acei copii care aveau dosare cu origine nesănătoasă şi asta m-a afectat pentru un timp în viaţă..
- Cât de "nesănătoasă" era originea dv.?
- Destul de "nesănătoasă"...
- Adică...?! Vă rog, un răspuns explicit...
- Tatăl meu a fost ofiţer în armata regală, a fost şef la Apărarea Antiaeriană a Bucureştiului, colonelul Vintilă Săvescu, a fost trimis şi pe la canal, a şi scăpat şi de acolo...
- Când aţi descoperit că aveaţi o tinichea atârnată de coadă?
- De atunci, din clasa a IV-a, când ne spuneau profesorii: "Cei dintre voi cu origine nesănătoasă ieşiţi afară din clasă, ceilalţi să rămână la pregătirea pentru treaptă". Eram citat, eram ridicat în picioare, şi trebuia să părăsesc clasa... Mai greu a fost când a trebuit să mă duc la liceu, în clasa a VII-a, a VIII-a, acolo erau admişi dintre cei cu origine nesănătoasă, cu dosar, doar un mic procent - opt sau zece la sută din locuri... Nu a fost uşor să trăieşti sentimentul că faci parte dintr-un grup nedorit... La facultate a fost acelaşi lucru; fiind născut în 1946, pe 24 iunie, am prins ultimul an când se intra la facultate pe bază de dosar, aşa că la 18 ani, am mers la armată în timp ce colegii mei de aceeaşi vârstă deveniseră studenţi... footer