Revista Art-emis
Posada de pe Valea Oltului (1) PDF Imprimare Email
Prof. George Voica & dr. Constantin Ioniţescu   
Duminică, 21 August 2016 16:38

Posada 1330Sunt locuri, în lume, în care ar tebui să intri cu pioşenie, călcând ca pe aburi de sânge, încă şi acuma fierbinţi; ca într-o cadedrală, unde ştii că, sub lespezi reci, de piatră, dorm cei atât de greu osteniţi de ţinerea-n mână a lancei, a scutului, sabiei, în aprige vâltori, pe câmpuri de bătălie, pentru viaţă ori pentru moarte! Unul dintre aceste locuri pe pământ românesc a fost, şi-o rămâne în veac, acea Posadă (cum a denumit-o Nicolae Iorga), unde neamul nostru şi-a pus temelia întâiului său descălecat de la Burebista încoace! Cum istoricii, ca şi noi, ca şi alţii, sunt oameni, nu un cor de vestale, e firesc să-şi împartă părerile referitoare la locul în care Carol Robert de Anjou a suferit cea mai cumplită rană a Coroanei Maghiare, care de-abia peste ani buni avea să se refacă. Pe deasupa, mai era şi umilinţa ce o înduraseră vrăjmaşii în cele 4 zile (9-12 nov. 1330), când însăşi viaţa trufaşului rege maghiar avea să fie pusă în peicol de moarte, încât regele a tebuit să-şi schimbe veşmintele cu ale confidentului său, spre a nu mai fi ţinta oştenilor lui Basarab I, pe care el, angevinul, îl numise, în 18 iunie 1325, „Basarab transalpinae, necredinciosul coroanei maghiare", „infidelus valahus", propunându-şi să-l „tragă de babă şi să-l scoată" din cea mai adâncă tainiţă! Trufia regelui maghiar a fost „umbrită" şi de un om de curte, de rang înalt, pe nume Ştefan, fiul lui Parabuh, cumanul (probabil comandantul, ori unul dintre comandanţii militari ai regelui), care l-a lăudat pe Basarb I, cu un scop, evident, şi anume: ştiindu-i firea pea mândră, să-l determine pe Carol Robert de Anjou să se angajeze înt-o luptă cu Basarab I, ca, în felul acesta, el, Ştefan - comandantul oştirii maghiare -, să devină voievodul Olteniei şi al Munteniei! Astfel, şi-ar fi împlinit visul ce l-au avut dintotdeauna cumanii, încă de când au venit în spaţiul vechii Dacii (sec. XI). Se vede, însă, că acest spaţiu atât de mult dorit de fiul cumanului Parabuh era locuit de mulţime de români/valahi/vlahi, avea o oaste (oastea ţării), administraţie bine aşezată, aşa încât ei, cumanii, şi-au găsit „refugiul" doar în Ungaria, în Moldova şi în E. Munteniei, dar nici aici prea multă vreme: arpoximativ 150 de ani! Totuşi, cumanul fiu al lui Parabuh a reuşit să „zgândăre" trufia regelui maghiar, care, se pare, nu ar fi avut intenţia de a porni spre „infidelul" Basarab I, aşa încât i-au trebuit 5 ani până să se decidă spre a-şi rândui armata şi a porni spre Timişoara-Tr. Severin-Depresiunea Tg. Jiu şi Tg. Cărbuneşti-Râmnicu Vâlcea-Curtea de Argeş.

Plecase în septembrie 1330, ci nu în primăvară ori în vară, fiind absolut convins că acea campanie militară îşi va face „treaba" foarte repede, prinzându-l pe „valah" şi aducându-l, în lanţuri, la Buda. Faptul că-şi pornise oştirea în septembrie 1330, spune clar că regele Carol Robert de Anjou nu era nici pe departe un bun strateg militar, ori, poate, fusese prost sfătuit. Basarab I, însă, aflând că regele însuşi pornise-nspre el, a găsit de cuviinţă să-i ceară „bună pace!", popunându-i mari despăgubiri: cca 1.500 kg. de argint; un tribut anual; restituirea Banatului de Severin; ba chiar şi un fiu (pe Nicolae Alexandru, poate), drept ostatic, numai să facă regele cale-ntoarsă; altmintei, de vor veni, „mai încoace (mai înspre Curtea de Argeş, n.n.), nu veţi scăpa de dânsele" (de primejdii, n.n.). Procedase întocmai ca Decebal, când îi scrisese Împăratului Traian acelaşi mesaj (cu caractere latine) pe o ciupercă imensă! Dacă lui Decebal nu i se împlinise „poorocirea" referitoare la pieirea romanilor, asemeni broaştelor, scufundându-se-n mlaştini, ori asemeni şoarecilor, ascunzându-se-n pământ, nu acelaşi lucru avea să i se întâmple lui Basarab I, „proorocirea" sa împlinindu-se cu vârf şi îndesat.

Ca să ajungi de la Turnu Severin la Curtea de Argeş, trebuia să traversezi Oltenia de nord, subcarpatică, dar niciun document (nici românesc, nici unguresc ori sârbesc) nu consemnează nimic despre eventualele „oprelişti" întâmpinate de oastea maghiară, ci doar că ajunseseră sub zidurile Curţii de Argeş! Şi, totuşi, traversaseră (dincolo de Olt) un „un spaţiu ostil", ce fusese dat focului, intenţionat, de Basarab I, spre a îngreuna înaintarea maghiară spre Argeş. Dar, revenind la traversarea Olteniei, să se fi făcut, oare, aşa, ca la o defilare de oştire pe sub un arc de triumf, pe sub stejarii de la Tr. Severin şi până la Râmnic, sub steaguri fluturânde în vânt, în duruit de tobe militare?! Dar unde erau Litovoi şi fratele său, Ioan, voievozii Olteniei, ori voievodul local, de Râmnic, Bogdan (aflat, probabil, sub regenţa mamei sale, D-na Anca), de n-au opus nicio rezistenţă regelui maghiar?! Nu cumva Carol Robert de Anjou se-nţelesese cu aceştia, făcându-le mari daruri de preţ (Doamnei Anca chiar o diademă/coroană medievală, de tip apusean, descoperită mai încoace, la Goranu - un cartier al Râmnicului!), spre a-l trăda pe cel din neamul lor, pe Basarab I (1310-1352), fiul lui Tihomir (1290-1310), care le era frate voievozilor olteni?! Aşadar, trădaseră?! Pe Doamna Anca, femeie slabă şi fricoasă, mai că am putea-o înţelege, dar pe ceilalţi doi, nicicum! Cât priveşte faptul că Doamna Anca şi fiul ei, Bogdan, au fost ctitorii Bisericii Episcopale a Râmnicului, în anii 1303-1304, pare adevărat, dacă ţinem seama că ei figurează pe trei pomelnice (şi-n ani diferiţi) ale Episcopiei Râmnicului şi Noului Severin, dar faptul că diadema de aur, de factură occidentală (mică în spaţiul otodox românesc medieval, ceea ce denotă că a fost lucrată în Apus), a fost descoperită aici, la Râmnic, nu la Cuhea (în Maramureş), ne determină să credem că acest voievod local, de Râmnic, pe nume Bogdan, nu poate fi acel Bogdan „transferat" de Carol Robert de Anjou în Maramureş, sub protecţie maghiară, pus la fruntariile de nord-est ale Coroanei maghiare, spre a o apăra de năvălirile tătarilor. Într-adevăr, hoardele pecenege, cumane, tătare şi ale uzilor pe-acolo îşi aveau poarta de intrare, îndreptându-se spe Oradea Mare-Budapesta-Viena-Roma! Spun unii istorici (printre ei, şi Denis Căprăroiu, mai ales) că acest Bogdan, voievod de Râmnic, este cel care a fost dus în Maramureş, iar de acolo, „vlahul" s-a dus în Moldova, întemeind-o. Dar, de-ar fi fost aşa, nu şi-ar fi luat, oare, Bogdan şi pe mama sa, Doamna Anca, în pribegie?! Să fi lăsat-o la Râmnic, unde a şi fost îngropată, poate chiar la Goranu, unde i s-a găsit coroana de tip occidental?! Ne cam îndoim de asta! Iar de ar fi murit mai înainte de 1330, n-ar fi fost îngropată, creştineşte, la ctitoria sa, adică la Sfânta Episcopie a Râmnicului?! De ce să fi fost îngopată la Goranu?! Se vede limpede că ceva nu se leagă! Vom vedea, însă, ceva mai tâziu, că aici, la Râmnic, s-a-ntâmplat, totuşi, un lucru care ar duce la explicaţia enigmei originii occidentale, unice în spaţiul românesc, a acelei diademe de aur, de tip apusean!

Să revenim, dar, la regele maghiar Carol Robert de Anjou şi la traversarea Olteniei subcarpatice. Oricine şi-ar pune întrebarea firească: de ce regele maghiar nu şi-a grăbit oştirea, trecând prin Sibiu şi ajungând prin Ţara Loviştei (Câineni-Boişoara-Titeşti-Perişani), în 2-3 zile, la Curtea de Argeş, şi de ce a ales o cale atât de lungă: de la Timişoara la Caransebeş-Tr. Severin-Depresiunea Tg. Jiu şi Tg. Cărbuneşti-Râmnic-Curtea de Ageş? Cum n-am întâlnit deloc un răspuns la această întrebare normală, va trebui să încercăm să explicăm de ce a bătut atâta cale regele maghiar, de vreme ce intenţia lui era de a ajunge cât mai repede la Curtea de Ageş, surpinzându-l pe Basarab I şi punându-l în lanţuri?! O explicaţie, la prima vedere, a fi aceea că ei, ungurii, ca oameni ai stepei, aveau oroare de munţi, de defilee, de prăpăstii şi locuri ascunse, care nu ofereau iscoadelor oştirii suficiente informaţii necesare.

Marile războaie au fost duse de unguri în câmp deschis, folosindu-şi foarte bine cavaleria. Dar poate că nu acesta ar fi fost marele impediment, ci, mai degrabă (după părerea noastră) s-ar putea să fie proasta relaţie ce-o aveau ungurii cu sibienii, fapt consemnat şi de Constantin Razachevici, de la care aflăm că în 1324 avusese loc un conflict sângeros înte cele două părţi, motivul fiind acela că sibienii, se pare, ar fi dorit să fie un fel de „republică autonomă", nesupusă deloc Coroanei Maghiare, dar nici ajutând-o pe aceasta cu cavalerie şi meşteşugite arme, de care maghiarii aveau atâta nevoie. Apoi, cea mai veche Cronică Sârbească - singura sursă, de altfel - este cea care a consemnat relaţia extrem de proastă dintre cele două părţi, încât nu doar că sibienii nu l-au ajutat deloc pe Carol Robert de Anjou, în bătălia de la Posada (1330), deşi ar fi putut s-o facă foate bine, ci, din contră, chiar atunci s-au răsculat împotriva regelui maghiar, colaborând, în schimb, foarte bine cu Basarab I. Aşa se explică de ce, după izbânda de la Posada, la doar 2 ani, Basarab I intră-n Sibiu fără să întâmpine nicio oprelişte. Ba, mai mult, se „lasă" incluşi în ceea ce cronicile noastre medievale numesc Amlaş, păstrându-şi, totuşi, autonomia de aşa-zisă „republică săsească". Acest fapt denotă limpede că, într-adevăr, Basarab I era un foarte bun diplomat, care a ştiut să se orienteze în spaţiul viitoarei Ţări Româneşti, care (după cum ştim) a cuprins şi Sibiul, şi zona Amlaşului (tot ţinutul de la V. se Sibiu; inclusiv Haţegul) şi Ţara Făgăraşului, încât suntem absolut convinşi că sibienii doreau, mai degrabă, să fie „sub" români decât sub unguri, fiindcă tot comerţul lor se făcea pe rutele: Sibiu-Braşov-Brăila şi Sibiu-Râmnicu Vâlcea-Calafat. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, mai de folos le erau românii decât ungurii!

Astfel se explică de ce, după dezastrul oştirii maghiare, de la Posada, retragerea acesteia ar fi fost imposibilă către Sibiu, singura ieşire din „mreajă"/„vârşă" (cum spune „Cronica pictată de la Viena") fiind înspre sud. Se vede clar că ungurii nu puteau să se retragă spre ţara lor decât tot pe unde veniseră, căci, de ar fi fost să se retragă pe la Braşov, prin pasul Rucăr-Bran, ori prin Teleajen, pe Dâmboviţa (unde spun unii istorici că ar fi fost oraşul Gherghiţa, care - conform istoricului polonez Maciej Strykowski (1547-1582) - ar fi fost la două zile de mers până la Sibiu), oricum tot prin Sibiu ar fi fost nevoiţi să treacă, spre a se duce la Timişoara, iar de acolo, la Buda. Aşa că, nici vobă de o Posadă în zona montană a Dâmboviţei! De ce s-ar fi dus ungurii de la Curtea de Argeş (care e doar la aprox. 30 de km. de Rmâmnicu-Vâlcea) tocmai în Dâmboviţa, când mai uşor le-ar fi fost să se retragă pe aceeaşi rută pe care veniseră?! Se vede, însă, că Maciej Strykowski n-a reţinut prea bine numele localităţilor, iar acest lucru e explicabil, fiindcă în acele vremi (1575) nu ar fi stat nimeni să-şi noteze undeva toate localităţile pe care el le-a traversat, întorcându-se din Turcia în Polonia. El spune, însă, ceva foarte important, şi anume că de la Gherghiţa până la Sibiu erau două zile de mers. Dacă Gherghiţa (despre care vorbeşte polonezul) ar fi fost în Dâmboviţa, ori chiar în pasul Rucăr-Bran, ar fi fost imposibil de ajuns la Sibiu în doar 2 zile, trecând, desigur, prin Braşov, când de aici, din Racoviţa (judeţul Vâlcea), şi astăzi poţi merge (cum, de altfel, mergeau până la sfârşitul secolului trecut) cu căruţa chiar în mai puţin de două zile! Iată, însă, ce zice polonezul M. Strykowski: „Pe acel loc unde a fost bătălia (de la Posada, n.n.), muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi". Aşadar, „dincolo de munţi". E logic că „dincolo de munţi", de la Racoviţa, la două zile de drum de mers cu trăsura (cu popasurile de rigoare; cu schimbarea cailor de poştă!) e, în mod sigur, Sibiul. De-ar fi fost dincolo de Rucăr, era Branul; de-ar fi fost dincolo de Posada dâmboviţeană (cum zice Nicolae Iorga), ar fi fost Braşovul, aşa încât, logic vorbind, Posada nu poate fi localizată decât aici, la Racoviţa; mai precis, în satul Copăceni, punctul Dealul Mlăcii, şi vom explica de ce.
- Va urma -

footer