Revista Art-emis
Un destin, o misiune: Mareşalul Ion Antonescu şi lupta pentru Basarabia (5) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Corneliu Ciucanu   
Duminică, 31 Iulie 2016 21:14

Ion AntonescuParticiparea armatei române la Războiul din Răsărit a avut şi o altă dimensiune surprinsă şi subliniată cu acurateţe în chiar ziua de 22 iunie 1941[69]. El a fost definit şi proclamat drept Sfânt, fiind declanşat cu scopul reintrării în drepturile noastre istorice, naţionale, pentru lichidarea comunismului internaţionalist şi ateu, dar şi pentru apărarea credinţei creştine, care reprezenta şi reprezintă predicatul ontologic-spiritual fundamental al civilizaţiei româneşti şi europene. În binecunoscutul Ordin către Armată din 22 iunie 1941, generalul Antonescu reuşea să împletească în mod strălucit tematica naţională şi creştină, dincolo de arta propagandei şi manipulării pe care o reclamă obsesiv diverşi analişti, contestatari ai lui Antonescu. În primul rând trebuie remarcat că îndemnul lui Antonescu adresat armatei române se plia pe o stare de spirit şi răspundea unei aşteptări unanime din societatea românească: „V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri..A sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti"[70]. În condiţiile concrete ale timpului şi în consonanţă cu limbajul tipic al epocii, discursul lui Ion Antonescu evoca figurile marilor voievozi şi sublinia clar obiectivele războiului: pentru neam, pentru cruce şi pentru zdrobirea comunismului: „Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii cu jertfa lor. Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci strajă dreptăţii şi zid de cetate creştină. [...] Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pământul veşniciei nostre, cu gândul la Dumnezeu. Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminelor batjocorite de păgânii cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea"[71]. Cele două documente istorice difuzate la 22 iunie 1941 (Ordinului de zi către Armata Română şi Proclamaţia către Ţară).

Un alt aspect la care trebuie reflectat cu deosebită seriozitate îl constituie percepţia şi convingerile asumate şi declarate de Antonescu în raport cu locul, rolul şi ponderea factorului rusesc în adoptarea unor decizii politico-militare. Gândind la trăinicia şi dăinuirea României, Mareşalul Antonescu nu putea ignora rolul perturbator al Rusiei evidenţiat încă de la începutul secolului al XVIII-lea. Vecinătatea Rusiei şi imperialismul camuflat sub diverse forme contura pe deplin blestemul geopolitic al României[72]. În acest cadru reamintim că regretatul istoric Gh. Buzatu a afirmat, nu o dată şi pe bună dreptate, că noi, românii, „suntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu", demonstrând în scrierile sale că mareşalul Antonescu era pe deplin conştient de pericolul rusesc[73]. Intervievat de ziaristul italian Lamberto Sorentino de la „Il Tempo", mareşalul Antonescu a recunoscut că „Eu lupt cu Rusia, care este inamicul mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba. Rusia vrea Constantinopolul, încă din timpul Ecaterinei a II-a, ieşirea la mările calde, şi noi reprezentăm piedica principală în realizarea unei asemenea aspiraţii"[74]. Întrebat de către ziaristul italian despre ponderea comunismului în acest proiect secular al Rusiei, şeful statului român a răspuns cu unui bun cunoscător al istoriei Rusiei, evocând cu precizie diferenţa între obiectivul permanent şi metodele conjuncturale: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România"[75]. De asemenea, în concepţia lui Ion Antonescu, popoarele europene şi în primul rând românii („latinii de la Dunăre") au fost sub presiunea şi ameninţarea slavă. De altfel, cu prilejul unei întâlniri cu Poklewski-Koziel, fostul ministru al Rusiei ţariste la Bucureşti, stabilit în României după izbucnirea revoluţiei bolşevice, jurnalistul Ion Joldea Rădulescu l-a chestionat pe fostul diplomat cu privire la pericolul comunismului moscovit. În opinia fostului reprezentant al ţarului Nicolae al II-lea „Nu bolşevismul constituie primejdia morală care ne pândeşte, ci Rusia, Rusia pur şi simplu"[76]. Permanenţa factorului rusesc şi pericolul slav au fost alte teme predilecte ale discursului politic antonescian, în contextul în care s-a sesizat că imperialismului rus din secolele XVIII-XIX este suplinit cu succes, în secolul XX, de cel sovietic, că expansionismul Kremlinului a utilizat iniţial biserica pravoslavnică, după cum cel sovietic foloseşte ideologia comunistă[77].

În încheierea demersului nostru, întru lămurirea exactă a acţiunii întreprinse de Ion Antonescu la 22 iunie 1941, este necesară şi, deopotrivă, binevenită rememorarea momentelor dramatice trăite de Mareşal în contextul procesului nedrept instrumentat de noua putere comunistă de la Bucureşti. Emanaţie a ocupantului sovietic, „Tribunalul Poporului" a lansat o serie de acuzaţii privitoare la caracterul „premeditat" al ofensivei de la 22 iunie 1941, la planificarea „crimei" de „agresiune" împotriva U.R.S.S., la trecerea Nistrului, la „înfeudarea" economică faţă de Germania nazistă. Răspunsurile Mareşalului Antonescu au destrămat punctual toate alegaţiile răuvoitoare ale acuzatorilor publici şi ale preşedintelui „Tribunalului Poporului", nimeni altul decât Alexandru Voitinovici[78]. Victimă a sentinţei odioase emise de acelaşi „Tribunal al Poporului", Mareşalul a cerut să fie „condamnat la moarte", refuzând orice eventuală „graţiere"... Şi totuşi, cu câteve zeci de minute înainte de trecerea la cele veşnice, cu prilejul ultimei lor discuţii, la Penitenciarul Jilava,a mărturisit cu obidă mamei sale adevăratul motiv al urii cu care fusese acuzat şi diabolizat de reprezentanţii puterii sovietice... A comuniştilor „fără de Neam şi Dumnezeu" care, în urmă cu un an (1945) preluaseră frâiele guvernării după intervenţia forţă a lui A. I. Vîşinschi şi răsturnarea de la putere a generalul Rădescu. În faţa mamei sale, Antonescu a punctat realist şi a evocat magistral adevăratul motiv al execuţiei... Astfel, Istoria a înregistrat o declaraţie cu valoare testamentară, o recunoaştere şi, totodată, un îndemn rostit din străfundurile ethosului românesc. Un strigăt de luptă pornit din lăuntrul fiinţei sale către adâncurile conştiinţei româneşti, către cei de ieri, pentru cei de azi, dar mai cu seamă, pentru cei de mâine: „Dacă e să mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel"!
------------------------------------------------

[69] Mihai Antonescu, Războiul Sfânt. Cuvânt către Români rostit la Radio în ziua de 22 iunie 1941, Bucureşti, 1941, 19p.
[70] Vezi Ordinul către Armată, în Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului, p. 20.
[71] Ibidem.
[72] Petre Mihail Mihăilescu, România în cale imperialismui rus. Rusia, România şi Marea Neagră, Bucureşti, 1944, passim.; general Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice, 22 iunie 1941-23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides 1998, passim.
[73] Gh. Buzatu, DeclaraţiaMareşalului Ion Antonescu din 26 ianuarie 1943 – un veritabil testament politic pentru cauza României mari, în , Gh. Buzatu, coordonator Bătălia pentru Basarabia 1941-1944, p, 161-177.
[74] Ibidem, p. 175.
[75] Ibidem.
[76] Ibidem, 167.
[77] Ibidem, p. 243.
[78] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului, p. 19 şi urm.

footer