Revista Art-emis
România în cel de-Al Doilea Război Mondial PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Petre Turlea, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 27 Iulie 2016 21:21

Petre Turlea-Evrei si romani în secolul XXProbleme controversate prezentate în volumul „Evrei şi români în secolul XX"

Raporturile dintre români şi evrei în secolul XX au fost foasrte complexe. Volumul „Evrei şi români în secolul XX", vol.II nu-şi propune să fie o monografie, să le trateze în ansamblu şi amîănunţit. Nu-şi propune nici să fie o istorie a evreilor din România. Şi, de asemenea, nu-şi propune să dea răspuns la toate întrebările. Bineînţeles, nu are nici pretenţia că va oferi ultimul cuvănt, adevărul deplin, de necontestat, asupra temei respective, dar subiectivismul deformator al prezentării istorice se va încerca să fie redus la minimum. Tema tratată a stârnit, încă de la începutul secolului XX,un larg interes, pe marginea ei apărând foarte multe articole, studii, volume. Cele mai multe, însă, sunt criticabile, fie pentru că folosesc selectiv sursele, în funcţie de tezele preconcewpute a căror justeţe încearcă să o demonstreze, pie pentru că ajung la concluzii pe care o cercetare istorică sewrioasă le infirmă. Se constată, de asemenea, abuzul adoptării ca sursă de bază a celui mai subiectiv dintre izvoarele istorice, memoriile, multe fiind amintiri scrise de 50-60 de ani de la evenimentele narate. Foarte bogata biografie dă imprersia greşită a epuizării subiectului. Dar, în realitate, multe surse arhivistice sunt, în continuare, nevalorificate. Deşi accesul la ele este, în cele mai multe cazuri, permis. Aşadar, tratarea raporturilor dintre români şi evrei în secolul XX într-o nouă carte este oportună din două motive: datorită necesarei încercări de a se înlătura sau măcar limita subiectivismul exagerat al unei părţi din lucrările pe această temă publicate până acum şi datorită la fel de necesarei aduceri la lumină a cît mai multor documente inedite de arhivă.

Majoritar, bibliografias temei cuprinde opere ale unor autori evrei. Dintre ei, foarte puţini sunt istorici, aşadar, cunoscători ai felului cum trebuie prezentat ştiinţific un subiect istoric, şi, cei mai mulţi, cu expuneri partizane excesive. De menţionat faptul că privirea critică trebuie îndreptată şi spre documentele istorice de epocă, mai ales cele de emanaţie privată. Şi în multe din acestea se întâlneşte fenomenul prezentării trunchiate a faptelor, pentru a fi pe placul autorităţilor momentului. Un singur exemplu: Preşedintele Oficiului Judeţean cernăuţi al Evreilor, pendinte de Centrala Evreilor din România, dr. Plitter Otto, înainta Centralei un raport de activitate pe perioada 15 martie - 15 septembrie 1942, incluzînd şi o prezentare mai largă a situaţiei evreilor din Cernăuţi. „În ziua în care năvăleşte armata bolşevică în Cernăuţi, 28 iunie 1940 - se scria în raport -, este data când se termină buna viaţă tradiţională şi iudaică a populaţiei evreieşti. Este începutul unei campanii de prigonire în contra a tot ce simte evreieşte. [...] Această campanie îşi găseşte apoteoza în ziua în care autorităţile bolşevice încep cu deportarea a mii şi mii de evrei. [...] Evreii din cernăuţi, un element prin excelenţă buzghez, sunt în ochii conducătorilor bolşevici un element ce nu se încadrează în concepţia lor de viaţă, în sistemul lor de stat şi în concepţia lor comunistă; deci,un element potrivnic sistemului şi vrednic de a fi ştirbit". A urmat naţionalizarea proprietăţilor rurale şi urbane, a industriei şi comerţului – ceea ce i-a lovit puternic pe evrei. „A doua zi după venirea bolşevismului, populaţia evreiască din Cernăuţi este deposedată de tot ce a agonisit". Primul lot de evrei deportaţi în Rusia – la 13 iulie 1940, 3.000 de persoane; apoi se ajunge la 10.000. „Iată situaţia când trupele glorioase ale Armatei Române reocupă, pe 5 iulie 1941, oraşul nostru [...]. Nu este familie evreiască să nu fi suferit sub teroarea bolşevică". Dar, dr. Plitter Otto nu menţionează şi deportările evreilor făcute de administraţia românească în 1941 şi 1942. La adresa acestor autorităţi are numai cuvinte de laudă[1]. Este evident că raportul respectiv trunchează realitatea.

Autorii români ai unor lucrări privind relaţiile dintre români şi evrei în secolul XX sunt doar câţiva. Şi aici înregistrându-se opere ale unor nespecialişti, cu acelaşi efect negativ; accentul pe memorialistică, eludarea unor surse (uneori evident intenţionată), concluzii forţate. Fenomenul reţinerii istoricilor români în abordarea temei este înregistrat şi de către autorul unor volume de referinţă ale istoriografiei evreieşti, Carol iancu. După Al Doilea Război Mondial - scrie acesta în prefaţa uneia dintre cărţile sale - cu excepţia lui constantin C. Giurescu, istoriografia românească nu s-a referit şţi la evrei; iar după 1989, istoricilor români le e teamă să dicute problema, acum excepţia reprezentând-o aceia care au burse Sörös[2]. Carol iancu nu spune, însă, de ce există această reţinere. Raportul numeric dintre autorii evrei şi cei români, net defavorabil, se datorează suspiciunii de antisemitism aruncată facil asupra oricărui român care cercetează tema respectivă. Şi atunci, cei mai mulţi o ocolesc.

Acuza de antisemitism a fost aruncată uşor asupra multor personalităţi din varii domenii ale civilzaţiei româneşti. Uneori era îndreptăţită, dar este de neadmis faptul că se încearcă şi ştergerea operei ştiinţifice a celor în cauză. Apare ca evidentă dorinţa de a crea imaginea unui curent major, chiar dominant, antisemit în România. Cazul cel mai cunoscut al încercării anulării valorii ştiinţifice a operei unui savant cu vederi antisemite este acela al doctorului Nicolae paulescu, inventatoruzl insulinei, căruia i se blochează o recunoaştere internaşţională. Tendinţa de exagerare a antisemitismului din România este încununatî într-o operă pseudoştiinţifică, având concluzii comandate, operă a unei Comisii Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România, intitulată „Raport final" - deci, fără drept la replică. Aici, printre marii antisemiţi din România, încriminat pe două pagini, este şi Nicolae Iorga[3].

Fenomenul suspiciunii la adresa istoricilor români care cercetează probleme raporturilor dintre români şi evrei ajunge până la blocarea accesului la unele surse documentare. L-am întâ'lnit şi în cazul documentării pentru volumul de faţă. Am solicitat la Arhiva C.N.S.A.S., xeroxarea a 400 de file din documentele perioadei celui de-Al Doilea Război Mondial; după patru luni de aşteptare am întrebat ce se întâmplă de nu primesc copiile xeroxate respective, şi o doamnă mi-a răspuns cu voce răstită: „Ştim noi că studiaţi problema Holocaustului!". După şase luni am renunţat să mai aştept. Documentele respective, evident, ar fi îmbogăţit cartea de faţă. Interesant este faptul că pe multe din dosarele conţinând documentele solşicitate se găseşte menţiunea „Materiale trimise la Muzeul Holocaustulu, Washington". Aşadar, ceea ce se admisese pentru cercetătorii evrei, nu s-a admios pentru un cercetător român. Mai mult, constatându-se că în urma refuzului xeroxării, am început să transcriu de mână documentele, s-au invocat greutăţi tehnice pentru a nu-mi mai fi aduse dosarele. Este evident că Arhiva .C.N.S.A.S. s-a transformat într-o instituţie care a reintrodus cenzura înb România, ca în perioada comunistă. Din fericire, cenzura nu se practică şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), care acoperă în mare parte şi documentaţia existentă la A.C.N.S.A.S. De aceea am a mulţumi arhiviştilor de la ANIC cxa şi celor de la A.M.A.E. şi a-i exprima revolta faţă de metodele primitive de cenzură practicate de către unii funcţionari mărunţi şi necivilizaţi ai A.C.N.S.A.S.

Aşadar, am constatat că dacă nu ocoleşti tema relaţiilor dintre români şi evrei, şi se crede că ai putea ajunge la concluzii contrare celor ale istoricilor evrei, uneori eşti boicotat. Alteori se practică boicotul fără ştirea arhiviştilor. Cu toată bunăvoinţa acestora, la ANIC nu am putut cerceta un dosar foarte important; a fost făcut dispărut din arhivă. Cel care a luat dosarul nu a avut, însă, şi prevederea de a-lşterge din inventar. În cadrul acestuia - Fondul P.C.M. (300), dosarul 1237/1943 - este sintetizat conţinutul: „Memoriul Comunităţii Israelite din bucureşti şi proiect privind autorizaţia pentru organizarea pe tărâm cultural, economic şi social a cetăţenilor români de origine etnică evreiască. Memoriul Comitetului Executiv al Congresului Mondial Evreiesc relativ la numărul populaţiei evreieşti din România. Note din presa română şi străină. Extrase din coduri de legi privind problema evreiască din România. Studii ale Secţiei de Studii şi informaţii a Ministeruluzi pentru Minorităţi privind situaţia evreilor din România în raport cu Tratatul pentru Minirităţi Naţionale". În dreptul consemnării din inventar apare menţiunea „Lipsă" şi alt înscris: „Nu aparţine fondului. La ministerul Minorităţilor?". Al doilea text este tăiat cu creionul. Concluzia este evidentă: dosarul, cu foarte multe materiale extrem de importante, a existat, a fost arhivat, consemnat rezumativ şi a dispărut. Uneori se ajunge, în urma unor presiuni subterane, la retragerea din librării sau chiar din tipografii, a volumelor cu conţinut neconform tezelor istoriografiei evreieşti. Cazul cel mai cunoscut: volumul de documente „Situaţia evreilor din România. I. 1939-1941, partea întâi, coordonată de lt. Col. Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, având ca autori nume importante din istoriografia românească - Ion Alexandrescu, Ion Calafeteanu, Nicolae Ciobanu, Florica Dobre, Irina Ghiţu, Aurelian Miriţă, Alexandru Oşca, Petre Otu, Gheorghe pintilie, Maria Covaci, Ion Neacşu. Fundaţia Culturală Română a patronat tipărirea şi tot ea a hotărât topirea tirajului. Ordinul a fost dat de Augustin Buzura, preşedintele fundaţiei, la cererea adjunctului său, Zigu Ornea (Orenstein)[4].

Uneori, acuza de antisemitism, de legionarism etc., este aruncată la adresa unor cărţi înainte ca autorul acuzei să fi citit cartea. Astfel, un domn, Radu Ioanid - care se crede istoric şi i-a făcut şi pe alţii să creadă acest neadevăr -, pe 17 octombrie 2009, la câteva zile de la lansarea, la Fundaţia Europeană „Nicolae titulescu" din bucureşti, a volumului semnat de Petre Ţurlea, „Ion Antonescu între extrema dreaptă şi extrema stângă", Editura semne, 2009, a lansat pe Internet un atac violent (Ev. Zilei. Ro): „Sunt oameni care ac propagandă legionară (subl. n.) chiar în clădiri care aparţin unor autorităţi centrale sau locale. Vă dau doar un exemplu. Pe 9 octombrie (2009), chiar de ziua Holocaustului în România, s-a lansat la bucureşti o xcarte despre Ion Antonescu, semnată de Petre Ţurlea, un cunoscut negaţionist. Au vorbit la acea lansare dan berindei, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, sprijinind această lucrare". Deci, o carte „de propagandă legionară"; cartea respectivă este de critică aspră la adresa legionarilor! Prin urmare, pseudoistoricul infatuat Radu Ioanid, director al Muzeului Holocaustului din Washington, a decretat sentinţa de desfiinţare a cărţii, înainte de a o citi! Doar faptul că un român aborda o temă considerată a fi rezervată istoricilor evrei îl înfuriase şi-i alungase orice urmă de probitate ştiinţifică; însă cel mai probabil, nu o avusese vreodată.

Cu excepţia celor care îmbrăţişează pe deplin tezele istoriografiei evreieşti, de obicei bursierii Sörös, toţi ceilalţi istorici români care abordează problema evreiască sunt etichetaţi nedrept şi adesea jignitor, sunt blamaţi. De cele mai multe astfel de eticheta a „beneficiat" profesorul Gheorghe Buzatu. De remarcat şi o anumită influenţă asupra istoriografiei relaţiilor dintre români şi evrei în secoluul al XX-lea, din partea a două tendinţe greşite, existente la nivelul opiniei publice din România. La acea parte a opiniei publice, reprezentată de lumea evreiască, aceea care consideră că orice critică la adresa unui evreu - pe teme ca rapacitatea economică, încălcarea de legi, mistificarea adevărului etc. - este greşită, critica fiind interpretată ca antisemitism; şi, mai nou, forţarea eludării oricăror aspecte negative dibn activitatea unor personalităţi evreieşti - toţi evreii sunt buni sau măcar au intenţii bune, chiar şi un personaj malefic precum Ana Pauker. De cealaltă parte, în mentalitatea unor români, actele reprobabile ale unor israeliţi, ca persoane izolate sau în grup sunt privite generalizant, ca acte ale întregii evreimi, ceea ce poate duce la învinovăţire colectivă, evident greşită. Şi aici există tendinţa de a eluda aspectele negative ale unor personalităţi, de data aceaste, româneşti, în planul raporturilor dintre români şi evrei. Aşadar, este de subliniat încă o dată oportunitatea publicării volumului de faţă, cxare aduce, de multe ori, un nou punct de vedere asupra diferitelor aspecte ale problemei tratate, bazat pe documente inedite de arhivă, pe analiza presei româneşti şi evreieşti.

Sub titlul „Români şi evrei în secolul XX" sunt trei volume: I. „Români şi evrei 1900-1938"; II. „Români şi evrei 1938-1944"; III. „Români şi evrei 1944-2000". Cele trei volume sunt deja finalizate, dar din raţiuni editoriale, publicarea se va face pe rând. Volumul de faţă a fost realizat în cadrul planului de cercetare ştiinţifică al facultăţii de Istorie din universitatea Creştină „Dimitrie cantemnir", Bucureşti. Apariţia a fost fosibilă datorită sponsorizării acordată cu cea mai mare bunăvoinţă de către domnul Mihai nicolae, conducătorul firmei Stefadina; este atreia mea carte pe care o susţine astfel, într-o vreme bântuită de un mercantilism feroce – ceea ce înobilează şi mai mult gestul. I se cuvin mulţumiri. De asemenea, se cuvin mulţumiri, pentru unele observaţii sau pentru indicarea unor surse, mai multor specialişti în Istoria contemporană a Românilor: dr. Alin Spânu, dr. horia dumitrescu şi prof univ. Corvin lupu. Este al cincilea volum pe care Editura Semne mi-l publică, după „Ion Antonescu între extrema stângă şi extrema dreaptă" (2009), „Carol al II-lea şi Camarila Regală" (2010), „Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu" (2011), „Carol al II-lea ţi Iuliu Maniu" (2013). Ca urmare, am a-i mulţumi conducătorului editurii, domnul Ştefan Dulu şi totodată, celui care s-a îngrijit de tehnoredactare, domnului Adrian Stanciu.

Notă: Textul face parte din prezentarea volumului în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.
-----------------------------------
[1] ANCNSAS, Dosar 011379, f.295-304
[2] Carol Iancu, Evreii din Romănia (1866-1919). De la excludere la emancipare, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1996, p.3
[3] Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România, Raport final, Bucureşti, Ed. Polirom, 2004, p.28-29.
[4] Paul Goma, Săptămâna Roşie, 28 iunie-3 iulie 1940, sau basarabia şi evreii, ed. A VI-a, bacău, Edit. Vicovia, 2009, p.441-445. În finalul prezentării pe care o face topirii volumului „Situaţia Evreilor din România 1939-1941, Paul goma menţionează: „Aflu că Augustin Buzura, distrugător al unui volum de documente privind crimele evreilor din Romînia a primit diploma de Doctor honoris Causa al universităţii din Ierusalim. Eu nu m-aş fi lăsat dezonorat să fiu recompensat de către evrei, oameni ai Cărţii, pentru că am distrus această Carte. Să fiu sărbătorit de către neromâni pentru că i-am furat, i-am trădat, i-am vândut pe românii lipsiţi de hârtii, distrugându-şi cărţile? Nici evreii nu s-au dovedit a fi mai breji: honorând-causa distrugerea unei cărţi, au dovedit: 1. Nu (mai) sunt oameni ai Cărţii; 2. Au confirmat că ei, evreii din România cu adevărat protestaseră în 1944; că în adevăr ceruserăpăstrarea tăcerii asupra crimelor lor, pentru a nu fi ştirbită Perfecta Minciună Etnică a « Holocaustului românesc », fabricată la Tel Aviv şi Washington. Cât despre Doctorul (Honoris Causa) Augustin Buzura... – chiar să nu fi observat nimeni că acea diplomă i-a fost acordată postum?". În 2003, volumul „Situaţia Evreilor din România" a fost republicat prin strădania lui Ion Coja. Acesta, într-o Notă explicativă, considera topirea primei ediţii ca o „fărădelege", dovedind „reaua credinţă [...], grija nefericită de a ascunde adevărul". Şi Indică drept autori „reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din România".

footer