Revista Art-emis
Un destin, o misiune: Mareşalul Ion Antonescu şi lupta pentru Basarabia (3) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Corneliu Ciucanu   
Joi, 21 Iulie 2016 11:36

Biblioteca B.P.Haşdeu, ChişinăuAdversitatea lui N. Titulescu faţă de Germania, afişată zgomotos după 1933, echilibristica politică şi economică utilizată de Bucureşti după debarcarea lui N. Titulescu şi în special din perioada monarhiei autoritare, când Carol al II-lea devenise principalul factor de decizie al politicii externe, au creat neîncredere şi antipatie la Berlin. În replică, politica duplicitară a regelui faţă de Germania a fost taxată indirect de catre Hitler prin „dezinteresul" - termen stipulat la punctul 3 din Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentropp-Molotov - privind Basarabia lasată pradă imperialismului sovietic. Totodată, aceeaşi politică duplicitară a fost „rasplătită" şi direct prin odiosul Arbitraj de la Viena, care a permis Ungariei ocuparea părţii de nord-vest a Transilvaniei şi pierderea Cadrilaterului în favoarea Bulgariei. Tragedia anului 1940 a consemnat falimentul regimului autoritar şi a determinat abdicarea regelui Carol al II-lea, considerat principalul vinovat de dezastrul ţării. Pierderile teritoriale au impus invariabil, ca unică soluţie de suprevieţuire de statului, intrarea ţării pe orbita Reich-ului, dar în condiţii cu mult mai drastice, comparativ cu perioada precedentă, în care germanii erau realmente interesaţi de prietenia României. Situaţia era dezastroasă. Ţara fusese mutilată teritorial iar societate românească demobilizată de proporţiile dezastrului, de neîncredere şi incertitudini. Armată română era inhibată de hotărârile capitularde luate de Consiliile de Coroană şi de către rege, dezonorată, deopotrivă, de retragerea pripită din teritoriile abandonate. Astfel, comunitatea românească traumatizată de realităţile prăbuşirii oferea generalului Ion Antonescu, şeful statului român, argumente şi instrumente de negociere incomparabil mai slabe faţă de anii 1936-1939 când, printr-o atitudine elastică şi echilibrată de apropiere politico-economică faţă de Germania s-ar fi evitat, poate, tragedia anului 1940. Protagoniştii politicii de apropierea dispăruseră, însă. Corneliu Codreanu fusese asasinat iar Mişcarea Legionară reprimată cu o violenţă extremă. Octavian Goga era decedat din cauze naturale sau, după cum s-a spus în epocă, otrăvit. Alţi oameni politici erau consideraţi nereprezentativi, fără partid puternic şi fără anvergură politică (Gh. Brătianu, ing. Ion Gigurtu), sau realmente inutilizabili (A. C. Cuza, un bătrân trecut de 80 de ani). În septembrie 1940, Carol al II-lea a propus lui M. Manoilescu să formeze un guvern de dreapta, care să acţioneze ca un paratrăsnet în faţă pretenţiilor germane, însă fostul ministru de Externe, a refuzat, considerându-se consumat şi compromis politic prin rolul ingrat distribuit de rege; acela de semnatar al Dictatului de la Viena.

Lipsa oamenilor politici cu şanse reale de a negocia cu Berlinul adâncea agonia regimului carlist şi dovedeau, încă odată, erorile săvârşite şi incapacitatea regelui de a rezolva criza. Varianta Antonescu a fost sugerată regelui de W. Fabricius, reprezentantul Germaniei la Bucureşti şi de Valer Pop, însă a fost agreată de Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu, aflaţi în relaţie directă cu Antonescu. Dezorientat de manifestările ostile ale opiniei publice, Carol a II-lea l-a eliberat pe generalul Antonescu, reţinut cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia. În ţară se crease o stare insurecţională în care un rol dominant îl avea Mişcarea Legionară, singura forţă organizată, disciplinată şi capabilă de reacţie. Puciul declanşat de Horia Sima la 3 septembrie 1940 (Bucureşti, Braşov, Constanţa) a grăbit investirea cu puteri depline, cerută de generalul Antonescu pentru a pune capăt haosului şi a „reprima pe legionari". Renunţarea la prerogativele regale a oferit, în fapt, lui Ion Antonescu instrumentele necesare pentru a forţa abdicarea lui Carol al II-lea[53]. De altfel, în discuţiile generalului Antonescu privind participarea ţărăniştilor şi liberalilor la un guvern de uniune naţională, abdicarea regelui era condiţia principală impusă de liderii celor două partide. Trebuie menţionat, însă, că întreaga carieră militară şi atitudine politică a generalului Antonescu nu-l recomanda ca „om al Germaniei", ci din contră. Profesionalismul ofiţerului de stat major şi îndârjirea dovedite împotriva trupelor germane în Războiul de Întregire, când a ocupat şefia Biroului de Operaţiuni de pe lângă Marele Cartier General[54], postul de ataşat militar la Paris, Londra şi Bruxelles dar mai cu seamă, reacţiile şi declaraţiile sale lansate în diverse ocazii şi discuţii cu oamenii politici ai vremii, îl catalogau pe generalul Antonescu drept un ofiţer cu simpatii filo-anglo-franceze de nezdruncinat[55]. Şi totuşi aceste sentimente au fost lesne depăşite de Ion Antonescu, omul de stat care, ţinând cont de realităţile geopolitice, a semnat Pactul tripartit în noiembrie 1940, devenind al treilea om al Axei[56] şi în nici un caz „aliatul uitat al lui Hitler"[57]. Totodată trebuie consemnat că Antonescu la aceea dată nu avea altă soluţie onorabilă de a menţine şi salva ceea ce se mai putea salva din statul român. În definitiv, alianţa cu Germania era inevitabilă, fiind o consecinţă firească a dominaţiei germane în sud-estul european şi o reacţie de legitimă apărare faţă de comunism şi agresivitatea sovietică. Cu atât mai mult se impune recunoaşterea meritelor oamenilor politici care, în anii precedenţi, intuiseră supremaţia germană pe continent şi se pronunţaseră pentru o apropiere de Germania.

Mareşalul Antonescu, pericolul comunist şi lupta pentru Basarabia

Biografia lui Ion Antonescu dezvăluie o simbioză perfectă între spiritul ostăşesc şi vocaţia omului politic. Ca militar şi apoi ca lider politic – din 1940 – Antonescu a fost omul de acţiune şi concepţie care, în diverse funcţii şi pe parcursul unor misiuni, a depăşit de cele mai multe ori statutul de funcţionar, de om aflat sub comandă. El nu s-a mărginit să lanseze doar expertize de cabinet ci a operat şi recomandat soluţii de ordin strategic, argumentate doctrinar, dovedind o adâncă înţelegere asupra unor fenomene ostile existenţei statului român. A intuit pericolul comunist şi l-a catalogat drept continuator ideologic al politicilor expansioniste seculare coordonate de Moscova. Dacă Rusia ţarista opera cu ideile pan-ortodoxiste şi pan- slaviste, Rusia bolşevică acţiona în registru ideologic, utilizând formula „revoluţiei continue" şi a sloganului „Proletari din toate ţările, uniţi-vă". Într-un amplu răspuns acordat chestionarului lansat de Al. Brătescu-Voineşti în 1943, Mareşalul Antonescu dovedea o profundă înţelegere a comunismului: „Cârmuirea proletariatului, instaurată într-o ţară mare (U.R.S.S.) a răsturnat domnia unor tirani şi a instaurat pe aceea a altora. Cine poate afirma că proletariatul, care a sângerat pentru a se elibera de tiranie, are astăzi libertatea de a-şi spune cuvântul şi de a decide în alt fel decât avea, unul singur, de soarta lui? Democraţia, pentru a pune mâna pe putere şi pentru a se menţine, a recurs la demagogie, demagogia a dus [în URSS] la anarhie şi anarhia la cea mai groaznică tiranie"[58]. Prin această declaraţia din 1943 nu înseamnă că Mareşalul Antonescu realizase doar în acel moment nocivitatea comunismului. Acţiunile periculoase ale bolşevismului fusese cu mult timp în urmă decriptate şi denunţate de Ion Antonescu, întrucât manifestase atitudini anticomuniste încă din 1917, odată cu izbucnirea revoluţiei bolşevice. Mlitar de excepţie, exigent cu sine şi cu ceilalţi, Ion Antonescu a dovedit mari calităţi de ofiţer de stat-major. În perioada Războiului de Întregire, ca şef al Secţiei Operaţii din cadrul Marelui Cartier General Român, locotenent-colonelul Antonescu a contribuit la lichidarea focarelor comuniste din România, organizând ample acţiuni de dezarmare a soldaţilor ruşi bolşevizaţi şi trimiterea lor peste Nistru[59]. Şi tot el, în decembrie 1917, a conceput un material cu titlul „Constatări şi aprecieri asupra situaţiei actuale a Armatei şi Ţării Româneşti", în care erau menţionate ipotezele şi repoziţionarea României în contextul războiului mondial. Erau anticipate momente deosebit de grave pentru soarta ţării şi a armatei române - pace separată cu Puterile Centrale, capitulare, dispersarea forţelor armate ori replierea peste Prut, sau peste Nistru, continuarea pîna la capăt a rezistenţei armate -, la care Antonescu emitea soluţii strategice adecvate, luând în calcul dezintegrarea armatei ruse aliate şi bulversarea climatului social şi politic din Imperiul ţarist, sub impulsul revoluţiei bolşevice.

În contextul constituirii Sfatului Ţării şi proclamării Republicii Democratice Moldoveneşti, în decembrie 1917, a terorii instaurate de bandele bolşevice care prădau şi comiteau asasinate, Consiliul Directorilor de la Chişinău a trimis două delegaţii la Iaşi pentru a cere guvernului român şi reprezentanţilor Antantei ajutor militar în vederea restabilirii ordinii. Astfel, la 2 ianuarie 1918, tot locotenentul-colonel Ion Antonescu a elaborat „Studiul referitor la trimiterea de trupe în Basarabia"[60], care urmărea lichidarea „bandelor roşii" şi normalizarea situaţiei între Prut şi Nistru. Înlăturarea presiunii exercitate de Front-Otdel, care declanşase acţiuni de represiune politică împotriva membrilor Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor Generali, a făcut posibilă desfăşurarea liberă a şedinţei memorabile din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului Ţării, votarea şi adoptare Hotărârii de Unire a Basarabiei cu România. După momentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, victoria revoluţiei bolşevice din Ungaria şi instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor (Sovietelor), în martie 1919 a creat o atmosferă încordată între Ungaria şi România. Regimul comunist Kun Béla (ministru de Externe) a protestat împotriva „ocupării" Transilvaniei şi ameninţa cu represalii combinate din partea Ungariei şi Rusiei Sovietice. În urma ofensivei trupelor ungare care au forţat Tisa, locotenent-colonelul Antonescu a întocmit planul de respingere a atacului unguresc, trecerea armatei române peste Tisa, înaintarea în teritoriul inamic, pe direcţii şi etape de marş, şi - nu în ultimul rând - memorabila ocupare a Budapestei. Aceste repere operative din biografia ofiţerului de stat major explică anticomunismul asumat şi manifestat de Ion Antonescu, omul de stat.

După Războiul de Întregire, Ion Antonescu a reprezentat România cu cinste şi profesionalism desăvârşit la Paris, Londra şi Bruxelles ca ataşat militar. A deţinut mai multe funcţii de răspundere în organigrama armatei române: comandant al Centrului de instrucţie al Cavaleriei din Sibiu, comandant al Şcolii Superioare de Război, secretar general al Ministerului Apărării Naţionale, iar în perioada 1933-1934 a fost şef al Marelui Stat Major. În cabinetul condus de Octavian Goga (28 decembrie 1937-1o februarie 1938), generalul Antonescu a fost numit ministrul Apărării Naţionale, poziţie păstrată şi în primul guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea[61].
În contextul lansării notelor ultimative din iunie 1940, generalul Antonescu s-a înfăţişat regelui Carol al II-lea şi s-a opus vehement retagerii fără lupta armatei române din Basarabia şi din Nordul Bucovinei., iar la 1 iulie 1940 a adresat o scrisoare regelui unde era atacată în termeni duri politica de abandon a teritoriului naţional şi erau menţionate erorile regimului carlist. Aceeaşi temă a greşelilor săvârşite de Carol al II-lea, dar mai ales marea eroare a retragerii din Basarabiei fără a opune rezistenţă a fost reluată de Ion Antonescu pe parcursul anilor în care devenise conducătorul statului român[62], dar şi în cursul procesului ce i-a fost inscenat de autorităţile comuniste manevrate de ocupantul sovietic. Tot în acest cadru, amintim Memoriul prezentat „Tribunalului Poporului" la 16 mai 1946, în care Mareşalul preciza că „în iunie 1941 a fost o acţiune (atacarea U.R.S.S.) care se încadra şi era urmare a agresiunilor pe care le suferise (din partea sovieticilor) poporul român"[63]. De asemenea, lui Grigore Gafencu, ministrul plenipotenţiar la Moscova în iunie 1941, în timpul unei întrevederi cu V. M. Molotov ce avea drept scop restituirea documentelor de acreditare, i s-a reproşat de către şeful Ministerului de Externe al URSS intrarea armatei române în Basarabia şi asocierea României la „atacul banditesc"al Germaniei împotriva U.R.S.S.. Grigore Gafencu a explicat cu demnitatea că „ prin ultimatumul brutal din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vehea Moldovă despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre [...], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Atunci am căutat sprijin în altă parte [...] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat unei asemenea Românii, chezăşia de siguranţă şi de pace, a fost dată din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia"[64].

Prin urmare, implicarea României în Al Doilea Război Mondial prin intrarea armatei române în Basarabia la 22 iunie 1941 era răspunsul firesc la agresiunea sovietică din vara anului precedent. Era o replică normală şi corectă a statului român, lansată împotriva unui act samavolnic făptuit de Uniunea Sovietică, era o decizie politică, militară şi, deopotrivă, un gest de reparaţie istorică. Războiul nostru în Răsărit, de la 22 iunie 1941 până la 23 august 1944 a fost unul drept pentru eliminarea comunismului şi eliberarea provinciilor istorice ale Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, teritorii răpite în urmă cu un an. A fost dorit de întreaga suflare românească, gândit şi aşteptat în mintea şi sufletului tuturor românilor şi chiar preconizat imediat după drama românească din iunie 1940[65]. În acest sens apelăm la nimeni altul decât inegalabilul istoric Nicolae Iorga, apostolul rezistenţei din anii Războiului de Întregire şi al rezistenţei cu orice chip şi cu orice sacrificiu în faţa agresiunii sovietice, opinie susţinută de Profesor în cele două Consilii de Coroană din iunie 1940. În contextul ocupării Basarabiei, N. Iorga a adăugat două paragrafe simbolice[66] la micro-siteza publicată cu ani în urmă şi intitulată Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei[67]. Istoricul semnala că Uniunea Sovietică anexase prin forţă „un teritoriu naţional şi de drept naţional" care „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil"[68]... Iar acest „prilej favorabil" s-a dovedit a fi 22 iunie 1941. Sursa Secretele istoriei
- Va urma -

------------------------------------------
[53]Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei. Contribuţii, mărturii, documente, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2003, p. 85; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 3, Cele trei dictaturi, Bucureşti, Editura RAO, 2002, p. 348 şi urm.;
[54]Pentru activitatea militară a lui Ion Antonescu din perioada primului război mondial, vezi Valeriu Fl. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Ion Antonescu şi Războiul de Reîntregire a Neamului, ediţia a II-a revăzută, Focşani, Editura Pallas, 2006,, passim; V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu, Plata şi răsplata istoriei: Mareşalul Ion Antonescu, militar şi diplomat, (1914-1940), Iaşi, Institutul European, 1994, p. 79-80;Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, ediţia I, Iaşi, Editura Tipo-Moldova, 2012, p. 42.
[55]Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Bucureşti, Editura Adevărul, 1993, p. 137; Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, CristianSandache, op. cit. p. 374; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, p. 37; idem, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 362-354.
[56]Gh. Barbul, MémorialAntonesco. Le III-e homme de l′Axe, I, Paris, Edition de la Couronne, 1950, p. 186-187; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, p. 40-41.
[57]Expresia îi aparţine istoricului britanic Dennis Deletant (Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescuşi regimul său, 1940-1944, traducere Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008). Totuşi, pe parcursul a 20 de întrevederi dintre Hitler şi Antonescu, Mareşalul a dovedit curaj şiprezenţă de spirit în abordările sale, nefiind nicidecum un „aliat" docil al Führerului, ci mai degrabă un interlocutor incomod în discuţiile cu tematică militară ce priveau Frontul de Răsărit. După cum relatează chiar ministrul de Externe, M. Sturdza, un contestatar vehement al regimului Antonescu, Mareşalul era bine documentat, elocvent în expunerea, dar mai ales consecvent în a reclama lui Hitler nedreptatea produsă României prin Arbitrajul de la Viena ( vezi Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2005, p. 241, ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010). Pentru amploarea relaţiilor româno-germane între 1940-1944 vezi mai cu seamă, mai cu seamă, Andreas Hillgruber, op. cit., passim; AlesandruDuţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000; Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
[58]Apud Mareşalul Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I, ediţie Gh. Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1992, p. 13.
[59]Valeriu Florin Dobrinescu, Gh. Nicolescu, op. cit., p. 173 şi urm.
[60]Ibidem, p. 173-175.
[61]Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şiguvernanţi, 1916-1938, Bucureşti, Editura Silex, 1996, p. 129.
[62]La 1 octombrie 1940, Ion Antonescu era convins că dacă în iunie 1940 factorii decidenţi de la Bucureşti se hotărau să respingă notele ultimative sovietice, armata română s-ar fi luptat cu cea mai mare vitejie (Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 262).
[63]Marcel D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, 2, Bucureşti, 1995, 167.
[64]Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, 230-231.
[65]Pericolul bolşevismului rusesc şi crimele comise de sovietici în Basarabia şi Bucovina de Nord au fost pe larg prezentate într-o serie de cărţi apărute după declanşarea Războiului din Răsărit: Colonel V. Nădejde, Primejdia moscovită şi misiunea poporului român, Bacău, Tip. Lumina, 1941; D. Pădure, Basarabia şi Bucovina de Sus sub noua stăpânire. Noiembrie 1940, f. l., f. a.; idem, Sub călcâiul comunist. Pagini de crud adevăr, Bucureşti, 1941; I. Vişoianu, Gh. Nicola, URSS 1917-1941. O pată de întuneric în istoria civilizaţiei, Bucureşti, Socec et Co., 1941; Maior d. Stancov, Acţiunea subversivă sovietică. Propaganda, alarmismul, defetismul. Constatări şiînvăţăminte. Bucureşti, 1941.
[66]Vezi Victor Crăciun, Nicolae Iorga despre Basarabia şi Bucovina. Proiectpentru o viitoare carte, Bucureşti, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, 2006, p. 10-12
[67]Vezi Nicolae Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul", 1940, 78p;
[68]Ibidem, p. 78

footer