Revista Art-emis
Un destin, o misiune: Mareşalul Ion Antonescu şi lupta pentru Basarabia (1) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Corneliu Ciucanu   
Duminică, 03 Iulie 2016 15:51

Mareşal Ion AntonescuLider incontestabil al unui război cu profund caracter naţional, întrucât cel de al doilea război al României a urmărit Reîntregirea ţării, după cum campania eroică din anii 1916-1919 a urmărit Întregirea ei, Mareşalul Ion Antonescu a rămas în conştiinţa românească prin faimosul îndemn „Români vă ordon: Treceţi Prutul"[1]. Acest „Ordin de zi către Armată" lansat în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 a marcat unul din momentele astrale ale devenirii româneşti, alături de alte zile faste, precum 24 ianuarie 1959, 9 şi 10 mai 1877, 1 decembrie 1918[2]. Totodată, campania României în Est, declanşată de Antonescu şi purtată de armata română pentru eliberarea pământurilor româneşti anexate de sovietici în urma notelor ultimative din iunie 1940, a fost susţinută şi încurajată – cel puţin până la Nistru - de toţi românii, de partidele politice şi de rege, mai puţin de comuniştii stipendiaţi de Moscova[3]... Prin urmare, Ion Antonescu a rămas un memoria naţională un erou şi nicidecum un „criminal de război"după cum, din raţiuni propagandistice şi ideologice, a fost etichetat. În fapt, chiar această „anatemă" lansată de Tribunalul Poporului, fără bază juridică şi cu atât mai puţin istorică, ascunde în mod clar pe adevăraţii criminali care au contestat implicarea armatei române pe Frontul de Răsărit şi care au contribuit substanţial, în fapt, la comunizarea şi, din 1948, la stalinizarea României. Nu este momentul să insistăm în amănunt asupra împrejurărilor şi condiţiilor în care România a intrat în conflictul mondial împotriva U.R.S.S. şi alături de Germania, însă anumite aspecte şi motivaţii semnificative se impun a fi reconsiderate pentru a lămuri contextul complex al unei astfel de iniţiative. Cert este că România anului 1940 era total izolată pe plan extern, fapt care a încurajat Uniuniea Sovietică să pună în aplicare articolul 3 din Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Indubitabil, tragedia României Mari din vara anului 1940 a fost o consecinţă nefastă a Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, însă această concluzie - unanim acceptată, de altfel, de comunitatea istoricilor - nu exclude necesitatea unei reevaluări a principalelor ipoteze reliefate de realităţile europene din anii '30 şi a responsabilităţii factorilor decidenţi din politica externă şi internă a României interbelice.

Comunismul - factor de destabilizare a statului naţional-unitar român

Cominternul şi Partidul Comunist din România; P.C.d.R. şi adop¬tarea tezei „autodeterminării până la despărţirea de stat"; România între ostilitatea Uniunii Sovietice, agresi¬vitatea Germaniei naziste şi neputinţa Franţei; Noi ipoteze de politică externă formulate de mediile politice de dreapta şi reacţia factorilor decidenţi; Anul 1940 şi tragedia României Mari; Soluţia unui guvern Ion Antonescu şi premisele revanşei. Reîntregirea tuturor provinciilor româneşti în cadrul statului naţional-unitar prin Hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia şi adoptarea celor două reforme (agrară şi electorală) au generat noi realităţi de ordin teritorial, demografic şi economic[4]. Totodată, reformele au produs modificări semnificative în dinamica jocului politic, prin accesul în viaţa publică a unor categorii sociale ignorate până atunci[5]. Războiul de Întregire, Unirea şi reformele şi-au pus fundamental amprenta asupra mentalului colectiv[6], con¬figurând o atmosferă pozitivă şi declanşând un real optimism, vizibil la nivelul tuturor sectoarelor de activitate ale societăţii româneşti[7]. Remarca lui Lucian Blaga că „se puneau temeliile unui alt timp"[8] dezvăluia, pe lângă entuziasmul începuturilor unui nou ev aflat sub semnul împlinirii idealului naţional, ritmul alert al reevaluării şi redefinirii noului proiect de ţară, preocupare asumată de elita intelectuală şi politică românească. Asociaţia pentru studiul şi reformă socială, fondată la 1918 în timpul refugiului de la Iaşi de Dimitrie Gusti, Vasile Pârvan şi Virgil Madgearu, transformată la 1921 în „Institutul Social Român", dovedea seriozitatea şi amploarea dezbaterilor privind noua fiziono¬mie a României Mari[9]. Totodată, trebuie subliniat interesul altor categorii socio-profesionale şi, în general, al opiniei publice pentru noul profil şi pentru obiectivele majore ale societăţii româneşti. Reveniţi la vatră, cei care au dus greul războiului şi cu precădere generaţia tânără au căutat formule originale politico-ideologice şi spirituale care să consolideze statul naţional, să cultive şi să capaciteze opinia publică pentru a răspunde noilor provocări geopolitice şi ideologice sesizabile în relaţiile internaţionale, dar mai cu seamă, pentru a contracara o serie de pericole ce se manifestau pe plan intern şi care ameninţau dăinuirea României Mari[10].

Rusia Sovietică reprezenta un perpetuu factor de instabilitate, promo¬vând o politică agresivă pe plan intern, pentru lichidarea „duşmanului de clasă" şi a „contrarevoluţiei alb-gardiste", dar şi pe plan extern împotriva ţărilor vecine[11]. „Exportul de revoluţie" instrumentat şi subvenţionat de Comintern - după cum au dovedit-o pe deplin instaurarea regimului Béla Kun, grevele, agitaţiile, tentativele de „preluare a puterii de către proletariat" – releva vulnerabilitatea ţărilor din zona Europei centrale şi de sud-est. Rapor¬tu¬rile României cu Rusia sovietică erau practic inexistente ca urmare a se-chestrării abuzive a tezaurului românesc depozitat temporar la Moscova în timpul războiului şi a nerecunoaşterii de către oficialităţile sovietice a unirii Basarabiei cu Ţara, prin actul legitim de la 27 martie 1918[12]. Aceste două litigii nu şi-au găsit rezolvare pe tot parcursul perioadei interbelice, dar nici mai târziu, cu tot efortul factorilor de decizie de la Bucureşti şi al diplomaţiei române. Operaţiunile subversive organizate de agenţii Moscovei pe teritoriul românesc, au reînviat rusofobia tradiţională, completată contextual cu antico¬mu¬nismul. Teama de dezordine, bolşevism şi iredentism a indus abrupt per¬cep¬ţia - verificată într-o anumită măsură - că, prin adoptarea ideologiei comuniste, elemente din cadrul minorităţilor naţionale sunt insensibile, chiar ostile, faţă de aspiraţiile generale româneşti. Faptul că liderii reprezentativi ai puterii sovietice (Lenin, Troţki, Zinoviev, Kamenev, Radek, Dzjerjinski, Jdanov, Kaganovici, Kossior, Jagoda, Beria) coordonau acţiunile clandestine şi teroriste ale Internaţionalei a III-a, exemplul tulburărilor, grevelor şi insu¬recţiilor proletare iniţiate de Rosa Luxemburg, Karl Liebnecht, Paul Lévi, Max Hoelz la Berlin, de Bélla Kun la Budapesta, Eugen Levin la München au întărit sentimentul de neîncredere al societăţii româneşti faţă de acţiunile „progresiste" ale liderilor socialişti şi comunişti, în mare parte minoritari[13]. Totodată, românii nu puteau uita clipele de groază trăite în aprilie-mai 1917, când în Iaşi avuseseră loc manifestaţii şi dezordini ale soldaţilor ruşi bolşe¬vizaţi, când, eliberat din închisoare, Cristian Racovski ameninţa cu declan¬şa¬rea revoluţiei, cu arestarea regelui, a guvernului şi desfiinţarea parlamentului[14].

Rapoartele Siguranţei Generale indicau strânse contacte între socialiştii români (Max Wexler, dr. Ghelerter, dr. Rodion-Abraham Steurman, Isidor Florian, Alfred Hefter) şi soldaţii ruşi bolşevizaţi. Ideea de conspiraţie prinde contur după fuga lui Cristian Racovski şi Mihail Gheorghiu-Bujor la Odessa, unde au constituit structuri bolşevice ale căror acţiuni se corelau perfect cu de¬mersurile antiromâneşti ale Moscovei[15]. În acel context, autorităţile române au anihilat chiar un complot al bolşevicului Simion Roşal, care intenţiona să asasineze familia regală română[16], iar la insistenţele generalului Şcerbaceev şi ale generalului Berthelot, după şedinţa memorabilă a guvernului I.I.C. Brătianu din noaptea de 8-9/21-22 decembrie 1917, armata română a început dezarma¬rea trupelor ruseşti, neutralizarea focarelor bolşevice şi evacuarea acestora peste Prut[17]. Agresiunea comunismului în România a continuat cu aceeaşi intensitate şi în anul 1919 cînd, odată cu instalarea regimului Béla Kun, a existat un plan de joncţiune între armatele ungare şi cele ruseşti şi un proiect militar comun contra statului român[18]. După sfârşitul războiului, în decembrie 1920, opinia publică românească a fost cutremurată de atentatul de la Senat, organizat de teroristul-comunist Max Goldstein[19], pentru ca în anii următori autorităţile să înregistreze tot mai multe diversiuni antiromâneşti organizate de Moscova şi Comintern, care au întărit sentimentul că elemente din cadrul unor minorităţi erau neloiale statului român. Sursa : Secretele istoriei[20].
- Va urma –
---------------------------------------
[1] Gh. Buzatu, Gh Buzatu, , Horia Dumitrescu (coord.), 22 iunie 1941. România şi Războiul Mondial, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2011, p. 11.
[2] Ibidem, p. 9.
[3] Ibidem, p. 11.
[4] Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Bucureşti, Editura Enci¬clopedică, 2003, p. 31 şi urm.; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, Editura Paideia, 1999, pp. 17-32; Keith Hitchins, România 1866 – 1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 330 şi urm;Enciclopedia României, vol. I, Statul, (capitolul II, Populaţia României), editori D. Gusti, C. Orghidan, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 133 şi urm.; Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. X, Bucureşti, 1939, p. 448 şi urm.; Dimitrie Drăghicescu, Evoluţia ideilor liberale, Bucureşti, 1921, p. 3; Simion Mehedinţi, George Vâlsan, România, Bucureşti, 1929, pp. 5-8, 21-40, 208-211, 304; Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor. Principiile, evoluţia şi elementele naţionalităţii, ediţie Constantin Schifirneţ, Bucureşti, 1996, passim; idem, România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, Bucureşti, 1936, p. 157, 184;Ion Simionescu, Ţara noastră. Natură. Oameni. Muncă, Bucureşti, 1938; Istoria Românilor, vol. VIII, p. 31 şi urm.; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 17 şi urm.; Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza" – Iaşi, 2001, p. 37 şi urm. (capitolul Noul cadru naţional. Pămîntul românesc şi locuitorii lui); idem, România interbelică. Unificare şi evoluţie economică, Iaşi, CasaEditorială Demiurg, 2015, p. 45 şi urm.;Ion Agrigoroaiei, Dumitru D. Rusu, Istoria românilor. Epoca contemporană, Chişinău-Galaţi, 1992, pp. 14-16; Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1940, vol. II, Agricultura, Bucureşti, Editura Academiei, 1996, p. 176 şi urm.; Ioan Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza" – Iaşi, 2010, pp. 31-33; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009, p. 71 şi urm.
[5] Vezi capitolul Mersul reformelor agrară şi electorală, în Ion Agrigoroaiei, op.cit., pp. 77-123.
[6] Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 17 şi urm. Istoricul Ioan Scurtu precizează că „mentalul colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali: unirea, războiul şi reformele, care au impus o trăire intensă, o largă participare a populaţiei".
[7] Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, pp. 56-76.
[8] Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor. Poeme. Proză, Chişinău, 1993, p. 255.
[9] Dimitrie Gusti, Pagini alese, texte şi note de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Bucureşti, 1965, p. 33; Ion Agrigoroaiei, România intrebelică. Unificare şievoluţie econo¬mică, p. 64 şi urm.; idem, Marea Unire - obiectiv fundamental împlinit şi începutul unei noi pe¬rioada istorice, în Gh. Platon V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a în¬făp¬tuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Iaşi, 1993, pp. 311-312.; Ion Agrigoroaiei (coord.), România interbelică în paradigmă europeană, Iaşi, Editura Univer¬sităţii „Al. I. Cuza" Iaşi, 2005, p. 108 şi urm.
[10] Ideologie şi structuri comuniste în România 1917-1918, Studiu introductiv de Florian Tănăsescu, Bucureşti, Institutul pentru Studiul Totalitarismului, 1995, pp. 95-109; Marin C. Stănescu, op. cit.,passim Octavian Goga, Mustul care fierbe, ediţie Teodor Vârgolici, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 38 şi urm.
[11] Armata Roşie sub comanda generalului Tuhacevski a atacat Polonia în ianuarie 1919, iar în timpul Congresului de constituire a Internaţionalei a III-a, trupele bolşevice se aflau în plină ofensivă. Armata poloneză a suferit iniţial câteva înfrângeri dar condusă de mareşalul Pilsudski,fost general ţarist, şi-a luat în curând revanşa. În alianţă cu hatmanul cazac Petliura, unul dintre liderii autonomiştilor ucraineni, în 2 mai 1920, armata poloneză intră în Kiev, iar la 14 august 1920, mareşalul Pilsudski a înfrânt Armata Roşie.
[12] La solicitarea expresă a Sfatului Ţării din Basarabia şi a unor oficialităţi civile şi militare străine îngrijorate de instabilitatea şi abuzurile bolşevicilor în Basarabia, trupele române con¬duse de generalul Ernest Broşteanu au intrat în Basarabia pentru a restabili ordinea (Alexandru V. Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Bucureşti, Editura Militară, 2000, p. 100 şi urm.). Consiliului Comisarilor Poporului din Petrograd a anunţat la radio decizia încetării „relaţiilor diplomatice cu România". Guvernul bolşevic reţinea samavolnic tezaurul nostru aflat la Moscova, declarându-l „intangibil pentru oligarhia română" (Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România, 1917-1918. Documente, antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica Pompilia Moisuc, Chişinău, Editura Universitas, 1995; Ioan Ciupercă, România în faţa recu¬noaşterii unităţii naţionale. Repere, Iaşi, Universităţii „Al. I. Cuza" – Iaşi, 1996, p. 35-36; Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Bucureşti, Editura Enciclo¬pe¬dică, 1996, p. 19-36).
[13] Despre originea etnică a liderilor de la Kremlin şi ai Cominternului, vezi B. Lazitch, M. Drackovici, Lenin and the Comintern, Stanford, 1972; L. Tökes, Béla Kun and Hungarian Soviet Republic, New York, 1967; Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului 1919-1943. Eşecul unei speranţe, Bucureşti, 1993, p. 22 şi urm.; Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică şi România (1919-1944), passim.
[14] Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Chişinău, Editura Universitas, 1991, pp. 271-272; I. G. Duca, Amintiri politice, München, Colecţia „Memorii şi mărturii", Ion Dumitru-Verlag, 1981. p. 183; Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre. Memorii, (I), ediţie Nedic Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială „Gândirea", 1991, pp. 144-145; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. 2, Bucureşti, Editura Albatros, 1993, pp. 141-142, 191-192, 201-204; Ideologie şi structuri comuniste în România 1917-1918, vol. I, pp. 221-226.
[15] Ideologie şi structuri comuniste în România, vol I,pp. 91-109, 217-226, 254-259, 293-297, 357-358, 404-497, 428-430, 445; Florin Şandru, Cominternul şi comuniştii români. O sinteză a Prefecturii Poliţiei Capitalei, 1941, (partea a III-a), în „Arhivele Totalitarismului", anul XIX, nr.70-71, 12/2011, pp. 167-169.
[16] Florin Şandru, op. cit., p. 185; Constantin Argetoianu, op. cit., vol. IV, partea a V-a, p. 64. În noiembrie 1917, Lenin a trimis un comando format din 80 de persoane şi condus de Simion Grigorievici Roşal (scris şi Roschal sau Rochal), fostul comandant al fortăreţei Kronstad, cu misiunea de a-l asasina pe regele Ferdinand şi pe generalul Şcerbaceev, coman¬dantul trupelor ruseşti de pe frontul românesc. Planul bolşevic urmărea instaurarea unei republici sovietice la Iaşi. Siguranţa română a arestat pe complotişti, iar Roşal şi alţi cinci bolşevici au fost executaţi.
[17] I. G. Duca, op. cit., pp. 36-43.
[18] Francisc Conte, Christian Racowski (1873-1941), vol. I, Paris, 1975, p. 240 şi urm.
[19] „Arhivele Totalitarismului", an II, nr. 1-2/1994, pp. 115-128; Ideologie şi structuri comuniste în România, vol. III, 1 ianuarie 1920 – 3 februarie 1921, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2001, pp. 294-298; Dumitru Şandru, Ordonanţa definitivă a procesului comuniştilor din 1922: un document incriminatoriu, în Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Istorie şi societate, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 257; Florin Şandru, op. cit., p. 171.
[20] https://mazarini.wordpress.com/2016/06/14/materialele-conferintei-antonescu-maresalul-ion-antonescu-si-lupta-pentru-basarabia-31-mai-2016/

footer