Revista Art-emis
100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (6) PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Duminică, 08 Mai 2016 21:50

ww1Înfrângerea Bulgariei şi scoaterea ei din luptă descoperea complet flancul imperiilor centrale dinspre sud şi deschidea poartă largă invaziei aliaţilor. Îngrijorate, guvernele şi marile cartiere ale Puterilor Centrale caută să-şi acopere flancul sudic descoperit. Comandantul trupelor germane din România începe să fie chinuit de mari îngrijorări. Reintrarea în luptă a armatei române, odată cu apariţia armatelor aliate la Dunăre, era o eventualitate care avea multe posibilităţi de realizare. În Bucureşti au loc manifestaţii în care mulţimea înaintează în aclamaţii pentru aliaţi şi strigăte de ură împotriva germanilor. La 6 noiembrie 1918 Regele a cerut demisia guvernului Marghiloman. Noul guvern se formează sub preşedinţia generalului Coandă. La 10 noiembrie Regele Ferdinand I ordona mobilizarea armatei, decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. În aceeaşi zi guvernul trimite un ultimatum care conţinea şi declaraţia de război a României împotriva Germaniei, iar în aceeaşi seară a început retragerea germanilor. Armata lui Berthelot începe să se concentreze pe Dunăre, intre Rusciuc şi Şistov. Pe urmele germanilor care se retrag înaintează francezii. În ziua de 12 noiembrie, Berthelot primeşte şi transmite ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă. La 1 decembrie cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii. Teritoriul României era eliberat. Marşul armatelor germane e întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Soldaţii unguri încep să se enerveze şi să se bolşevizeze.

La 1 Decembrie 1918, Regele reintra în capitala ţării în fruntea armatei sale eroice. În fruntea cortegiului era Regele, având lângă el pe Regina Maria şi pe generalul Berthelot toţi călări. După cei trei făuritori ai victoriei, venea oastea, regimentele de la Mărăşti, de la Mărăşeşti, de la Oituz şi de la Cireşoaia. Apoi, unităţi din armatele aliate ale Franţei, Angliei, Americii, reprezentanţi ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie în marele război. A fost o zi de mari şi covârşitoare emoţii, aşa cum nu le este dat să trăiască decât popoarelor care-şi cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferinţe. Visul rău trecuse, el ţinuse doi ani. Deşteptarea venise, era aşa cum nu îndrăzneam s-o dorim în cele mai cutezătoare plăsmuiri ale minţilor noastre. Pe timpul trecerii cortegiului triumfal, lumea cu flori şi steaguri tricolore, aplauda şi plângea, dar gândul, mergând mai iute, ţintea mai departe... În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare, prin voinţa naţiunii române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului Românesc. Odată cu încheierea războiului mondial, s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar. Desnădăjduită Austria se reîntorce la încercările de compromisuri lăuntrice în problema naţionalităţilor. La 17 octombrie 1918 Viena anunţă că doreşte un stat federativ şi lansează manifestul „Către popoarele mele credincioase", dar toate popoarele monarhiei resping această din urmă zvâcnire. În schema acestui manifest, românii din Ardeal aveau aceeaşi soartă ca şi mai înainte, adică sub robia ungurilor, nefiind recunoscuţi ca o naţiune liberă şi independentă. Bulgaria şi Turcia erau la pământ, Austria se prăbuşea iar Germania era îngenunchiată şi cuprinsă de spasmele ultimelor zvârcoliri. Singură, Ungaria, cuprinsă de o frenezie naţională fără margini, se legăna în nişte iluzii ce atingeau inconştienţa. La 18 octombrie 1918, răsuna glasul deputatului român A.Voida Voievod la Budapesta, că naţiunea română reclamă pentru ea dreptul să hotărască singură despre soarta ei şi aşezarea ei printre celelalte naţiuni libere. Şi pe când de la Baltica până la Adriatica, revoluţia se întindea topind armatele uiriaşe, prăbuşind aşezări politice ce păreau eterne şi acoperind sub sfărâmăturile lor dinastii milenare, la Budapesta se petreceau două fapte simbolice. Tisza, incarnaţia politicii şoviniste maghiare, omul care contribuise mai mult decat oricare altul la prăbuşirea ţării sale prin patriotismul pătimaş, orb şi intolerant pe care-l profesa, cădea asasinat de soldaţi, plătind cu viaţa vina de a fi fost unul din autorii marelui război şi ai nenorocirii patriei sale. Mitropolitul român Vasile Mangra, omul care-şi vânduse neamul pentru cârja mitropolitană, aşa cum Iuda îşi vânduse Domnul pentru un pumn de arginţi, îşi punea singur capăt vieţii.

Pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state naţionale. În timpul războiului Bucovina a trecut rând pe rând sub dominaţia ruşilor şi a austriecilor. La 8 noiembrie 1918 armata română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se lipea iar de trupul ţării mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei sub preşedenţia lui Iancu Flondor a hotărât cu o majoritate zdrobitoare „unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României". Cu inima din ce în ce mai plină de bucurie urmăreau românii din Ardeal desfăşurarea evenimentelor. Vaida Voievod a expus în parlamentul maghiar dorinţa românilor. La Arad ia fiinţă Consiliul Naţional Român, este recunoscut de guvernul de la Budapesta ca singurul îndreptăţit să vorbească în numele tuturor românilor. La Budapesta în noaptea de 31 octombrie - 1 noiembrie a fost dezlănţuită revoluţia maghiară, care s-a răspândint ca fulgerul pe tot cuprinsul ţării. Nebunia distrugerii s-a întins ca o molimă ucigătoare. Ca o reacţie împotriva tulburărilor, românii, sub impulsul Consiliului Naţional, au început să constituie consilii şi gărzi naţionale, care să susţină ordinea şi siguranţa publică şi să apere averea şi locuitorii. În centrele mai mari s-au organizat „sfaturi naţionale comitatense", în legătura directă cu Consiliul Naţional din Arad. După mai multe tentative ale Budapestei de a-şi menţine puterea şi asupra Ardealului, poporul maghiar începe să-şi dea seama cât de imens şi de ireparabil este dezastrul şi e cuprins de o furie fără margini. Ungurii se întrec în atrocităţi înspăimântătoare împotriva românilor. La Budapesta este chemat Racowski, duşmanul de moarte al românilor, pentru a le da o mână de ajutor. Dar peste crestele Carpaţilor, soldaţii României se avântă din nou în scumpul Ardeal, pentru ca să sigileze de astădată pentru totdeauna, unirea tuturor românilor într-o singură Ţară.

Multimilenara cetate a Albei Iulia fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, 1 Decembrie 1918. Aici la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Şelimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, iar la 28 februarie 1785 pe acelaşi platou al cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia, Cloşca şi Crişan, au fost închişi, judecaţi şi au suferit supliciul frângerii cu roata, pentru că au avut curajul să ceară o viaţă mai bună pentru Neamul Românesc. Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Au venit 1228 dedelegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti. Adunarea Naţională a decretat unirea românilor şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Potrivit cu textul proclamaţiei de la Alba Iulia, s-a constituit ca reprezentanţă a Marii Adunări, Sfatul Naţiunii Române, compus din 150 de membri, aleşi de adunare, care va fi parlamentul provizoriu al Ardealului, până la unirea definitivă. Ca organ executiv a fost ales un Consiliu Dirigent, al cărui preşedinte e ales Iuliu Maniu şi avea sediul la Sibiu. În primele zile ale lunii decembrie guvernul prezidat de generalul Coandă, demisionează spre a face loc primului guvern al României Mari, condus de Ion I.C. Brătianu, în care iau parte şi şapte miniştri din Ardeal, Basarabia şi Bucovina. Războiul României încă nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele, pentru doborârea definitivă a vechilor duşmani şi pentru consilidarea Marii Uniri de la Alba Iulia. Niciun popor nu a simţit mai crud lovitura soartei ca ungurii. Din înălţimea trufiei şi a încrederii celei mai oarbe, poporul maghiar a fost azvârlit în adâncul celei mai mari catastrofe naţionale. Măcelurile în masă, la care începuseră să se dedea gărzile ungureşti asupra românilor din Ardeal, erau semnele prevestitoare ale unor vremuri furtunoase. În adâncul conştiinţei tuturora era convingerea că procesul milenar dintre români şi unguri va trebui să fie rezolvat definitiv cu sabia. Ardealul şi-a întors ochii spre Ţara Mamă şi a solicitat ajutorul. La 25 noiembrie 1918, trupele unei divizii române au ocupat Târgu Mureş. Ajunşi la linia râului Mureş, românii au trebuit să se oprească. În cursul unor tratative cu generalul Franchet şi cu sprijinul generalului Berthelot, am obţinut permisiunea să trecem Mureşul, spre a ocupa regiunea Cluj-Gherla-Dej. Între timp Marele Cartier Român putea să trimită şi alte divizii, care au ocupat regiunea Sibiu-Orăştie-Deva-Petroşani. Alte unităţi militare au rămas în zona Braşov. Unităţile române erau primite peste tot cu nespusă dragoste. Ungurii disperaţi de pierderea Transilvaniei, deveneau tot mai agresivi, producându-se numeroase conflicte armate. În această situaţie generalul Berthelot a permis românilor să ocupe regiunea Sighet-Baia-Mare-Zalău. La 22 ianuarie 1919, trupele române au ocupat tot teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de aliaţi. Furia ungurilor împotriva românilor creşte din zi în zi. Recâştigarea Ardealului este acum obiectivul principal al sforţărilor lor. Atrocităţile săvârşite de unguri în Bihor, Arad şi în alte localităţi, crimele, jafurile, bătăile, execuţii în masă au devenit insuportabile, iar la 28 februarie 1919 Consiliul Militar aliat a fost de acord cu cererile românilor şi a admis mutarea liniei de demarcaţie spre vest, în zona Satu Mare-Oradea-Arad. Budapesta nu acceptă hotărârea aliaţilor, iar la 21 martie 1919 începe revoluţia comunistă în Ungaria. În fruntea guvernului bolşevic erau Bela Kun şi Garbai, care anunţă o alianţă cu guvernul sovietic din Moscova, precum şi intenţia de a duce ostilităţi militare împotriva României, pentru a-i smulge Ardealul. Ungaria a căzut pradă anarhiei bolşevice. Tratativele purtate de aliaţi cu Bela Kun n-au ajuns la niciun rezultat. Situaţia Ardeaulului devenea tot mai gravă, iar guvernul român s-a văzut nevoit să ia el însuşi măsurile necesare.

Războiul româno-maghiar începuse. Ofensiva trupelor romane a început pe 16 aprilie 1919 cu bătălia din Munţii Apuseni. La 18 aprilie, prima parte a ofensivei noastre era terminată. Frontul unguresc era spart. Pentru prima dată armata română a avut ocazia să se lupte şi să învingă duşmanul şi opresorul secular al Neamului Românesc. Pentru sufletul românesc, chinuit şi apăsat, era cea mai strălucită satisfacţie. Trupele române comandate de generalii Moşoiu şi Mărdărescu au intrat victorioşi în Oradea, Satu Mare, Carei şi Salonta, iar soldaţii strigau „Mergem la Budapesta". Cea mai puternică unitate a inamicului era divizia de secui, dar în ziua de 29 aprilie a fost învinsă definitiv şi a capitulat. În ziua de 1 mai 1919 tot malul stâng al Tisei era în mâinile armatei române, ungurii fuseseră aruncaţi pe malul drept. Ofesniva armatei române ţinuse 15 zile. Sabia românească dezlegase în două săptămâni ceea ce diplomaţia europeană nu reuşise timp de câteva luni. La 2 mai Bela Kun s-a recunoscut învins, a propus pacea, declarând că „recunoaşte fără nicio rezervă toate pretenţiile teritoriale ale românilor". Guvernul român n-a luat în seamă propunerea de pace, deoarece nu putea trata cu un guvern de aventurieri. Intervenţia armatei române în Ungaria i-a supărat pe aliaţi, care nu cunoşteau adevărata situaţie în care se afla Budapesta. La 21 iulie 1919 trupele române au început şi ocuparea părţii răsăritene a Banatului, ocupat vremelnic de sârbi.

Încrezător în forţele sale după succesul expediţiei militare împotriva Cehoslovaciei, Bela Kun pregăteşte o mare ofensivă împotriva românilor, cu toate eforturile aliaţilor de a-l demobiliza şi dezarma. La 17 iulie 1919 ungurii au început atacul împotriva românilor, în bătălia de pe Tisa, cu o puternică pegătire de artilerie. Unităţile ungureşti, conduse de revoluţionari, lipsiţi de calităţile necesare unor buni comandanţi, au fost învinse definitiv de români, pe 26 iulie. Ungurii se retrag în dezordine, aruncând în aer podul de peste Tisa. Cu prăbuşirea podului de peste Tisa de la Szolnok, se prăbuşeşte definitiv şi îndrăzneaţa încercare a ungurilor de a ne răpune. Armata română repurtase o biruinţă strălucită şi binemeritată în campania din Ungaria. Întreg mecanismul armatei române a funcţionat de minune, experienţa războiului şi-a spus cuvântul. Regele Ferdinand şi seful Marelui Cartier General Român, generalul Prezan, prezenţi pe teatrul de operaţii au decorat pe militarii viteji şi victorioşi în lupte şi au primit defilarea trupelor române victorioase în bătălia de pe Tisa, care constituie una din etapele epocale ale milenarului proces dintre români şi unguri. Comandantul trupelor române din Transilvania a dat ordin în ziua de 29 iulie de a trece peste Tisa şi să-şi continue marşul spre Budapesta. Armata română şi-a continuat marşul prin pusta maghiară, iar în 4 august 1919 românii intrau triumfal în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. Bela Kun abia a reuşit să fugă cu un tren special la Viena. Populaţia din Budapesta asistă resemnată la defilarea trupelor române victorioase. Aceasta era încoronarea strădaniilor noastre, ce consfinţea Marea Unire de la Alba Iulia. Deasupra Parlamentului şovinismului unguresc fluturau falnic culorile naţionale ale Steagului Românesc, iar în mod curios, opinca românească şi-a făcut şi ea apariţia. Budapesta, locul unde s-au pus la cale atâtea urzeli pentru nimicirea Neamului Românesc, a fost cucerită de armata românească. La 16 noiembrie 1919 autorităţile militare române de ocupaţie au predat Budapesta comisiei interaliate şi trupele române au părăsit oraşul în linişte şi ordine. Războiul româno-maghiar, actul final cu care s-a încheiat participarea României în Primul Război Mondial a fost încoronat de cel mai strălucit succes.

Conferinţa Păcii s-a deschis la Paris, la 18 ianuarie 1919. Cu toate că liniştea nu se stabilise peste toată întinderea uriaşului câmp de război, duşmanul cel mai de seamă fusese doborât. Războiul mondial putea fi considerat ca sfârşit, iar soli de pace soseau în capitala lumii ca să înceapă marea şi spinoasa lucrare. Clemenceau a fost proclamat preşedinte al conferinţei, după propunerea lui Wilson. Era un binemeritat omagiu care se aducea Franţei eroice şi energicului ei prim-ministru, părintele biruinţei. Un consiliu de zece a fost instituit ca autoritate oficială supremă a conferinţei. El era compus din câte doi reprezentanţi, în general primul ministru şi ministrul de externe, al celor cinci mari puteri: Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, Italia si Japonia. Au fost în total 58 de comisii compuse, pe lângă plenipotenţialii şi şefii departamentelor ministeriale în legătura cu specialitatea grupului. Din consiliul de zece au luat naştere Consiliul Suprem şi Consiliul celor patru: Clemenceau, Wilson, Lloyd George şi Orlando, care şi-au însuşit puteri dictatoriale. Din acest moment şi-au făcut apariţia nedreptăţile şi jignirile deoarece statele participante au fost împărţite în puteri mari, cu interese nelimitate şi în puteri mici, cu interese limitate. Rolul statelor mici a fost aproape anihilat, soarta lor urmând a fi soluţionată de puterile mari. România făcea parte din rândul statelor mici şi avea două griji mari, suferinţele războiului nu erau terminate şi un al doilea calvar o aştepta, acela al tratatului de pace. Reprezentanţii principali ai României la Conferinţa Păcii, au fost primul ministru Ion. I.C. Brătianu şi ministrul plenipotenţiar N. Mişu. Pe lângă aceştia s-au mai adăugat Vaida Voievod, Victor Antonescu şi Diamandi.

Hotarele promise României au suferit ştirbiri simţitoare şi foarte păgubitoare intereselor şi viitorului Neamului Românesc. Take Ionescu sosise la Paris în ultimele luni ale războiului şi intrase în contact cu fruntaşii politici europeni, dar nu avea o situaţie oficială ca să poată lua decizii. Intransigenţa şi mândria cu care Brătianu susţinea drepturile românilor şi refuzul său de a intra pe calea concesiunilor şi compromisurilor, a provocat o stare de tensiune între Brătianu şi membri Consiliului Suprem. Existau obiecţii ale României în ce priveşte graniţa de vest cu Ungaria, problema Banatului, graniţa de nord a Bucovinei şi solicitam, recunoaşerea Unirii Basarabiei cu România. Ungaria la rândul ei făcea presiuni foarte mari şi n-a recunoscut graniţa cu România. La 4 iunie 1920 s-a pronunţat unul din marile verdicte ale istoriei. La Trianon, în Versailles s-a semnat tratatul de pace între Ungaria şi Puterile aliate şi asociate. Din partea României, au semnat tratatul dr. Ioan Cantacuzino, ministrul de stat şi Nicolae Titulescu, fost ministru. Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violenţă şi pe nedreptate, se desfiinţase şi de drept cum se prăbişise mai înainte de fapt.

La 10 august 1920 s-a semnat la Seves un tratat special încheiat între marile puteri: Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia pe de o parte şi Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia pe de altă parte, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state. Tratatul pentru recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România s-a semnat la 28 octombrie 1920 la Paris de delegaţii Angliei, Franţei, Italia şi Japoniei, deoparte, şi ai României, de altă parte. Sacrificiul de sânge al României în Primul Război Mondial a fost de 220.000 militari, reprezentând 3 la sută din populaţia ţării, 250.000 morţi din rândul populaţiei civile, la care se adaugă încă 50.000 numărul morţilor neînregistraţi de statisticile oficiale ajungandu-se la impresionanta cifră de 520.000 de vieţi jertfite, pierderi suferite în marele război din 1916-1919. În ce priveşte daunele de război, României nu i s-a făcut dreptate prin acordul de la Spa, semnat la 16 iulie 1920. România a suferit pagube considerabile prin Pacea de la Bucureşti şi a rămas cu datorii uriaşe contractate de stat pentru achiziţionarea de armament şi materiale de război la care se adaugă distrugerile de război din ţară evaluate la peste 31 de miliarde lei aur. La toate acestea se adaugă şi pierderea Tezaurului trimis la Moscova.

Unitatea Naţională a Românilor, rod al unei lungi evoluţii istorice, pregătită cu tot ce a fost mai curat în sufletul românesc, săvârşită cu jertfa celei mai bune părţi a acestui neam, este astăzi comoara noastră cea mai de preţ, care este stropită cu sânge şi sfinţită cu lacrimi. Dreptatea lui Dumnezeu a fost înfăptuită. Acum, la împlinirea a 100 de ani de când înaintaşii noştri au făcut acest enorm sacrificiu de sânge, şi un efort supraomenesc de realizare a României Mari, pentru ca generaţiile viitoare să aibă libertate şi un trai mai fericit, se impune să le arătăm o recunoştinţă veşnică şi să le cinstim memoria aşa cum se cuvine. Au fost ridicate zeci şi sute de monumente istorice în localităţile unde au avut loc lupte încrâncenate, unde soldaţii români au dat dovadă de curaj şi eroism, unde şi-au pierdut viaţa pentru apărarea pământului sfânt al Ţării. Lipseşte monumentul cel mai dorit, încă din anul 1919, în capitala de suflet al Neamului Românesc, Alba Iulia, care să glorifice Unitatea Naţională a Românilor şi care la Centerarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 2018 să întâmpine pe toţi românii din Ţară şi de pretutindeni cu prisosul de recunoştinţă a generaţiei de astăzi. Toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru realizarea României Mari sunt adevărate modele pentru generaţia actuală şi generaţiile viitoare. Istoria României trebuie să arate adevărul şi să prezine cu obiectivitate măreţele realizări ale înaintaşilor noştri, iar noi să fim feriţi de a repeta greşelile. Suntem datori să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a demonstra că merităm din plin toată moştenirea primită după Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă, Unirea Bucovinei cu România şi Marea Unire de la Alba Iulia, prin care a fost înfăptuită România Mare. Trebuie să răspundem cu curaj, fermitate şi în mod hotărât tuturor provocărilor ce vin atât din interiorul ţării, dar şi celor care vin din exterior. Constatăm cu tristeţe că multe simboluri naţionale suferă modificări de neacceptat, pe care cu siguranţă le vom regreta mai târziu. În această privinţă, de mare importanţă este îndreptarea erorii făcute în urmă cu aproape o sută de ani, referitoare la faptul că românii din Transilvania nu sunt reprezentaţi pe stema Ţării, şi care constituie un lucru deosebit de grav.

footer