Revista Art-emis
100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (5) PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Miercuri, 04 Mai 2016 22:15

Primul Război MondialO încetare definitivă a ofensivei pe frontul român a început să intre în socotelile comandamentului german. Această eventualitate era supărătoare şi jignitoare, ofensiva pentru curerirea Moldovei prea tare trâmbiţată, pentru ca renunţarea, venită după sângeroasele bătălii date, să nu echivaleze pentru toată lumea cu mărturisirea umilitoare a înfrângerii. De aceea comandamentul german se decise să facă o nouă şi ultimă încercare. În bătăliile de la Ireşti, Varniţa, Dealul Porcului, Muncelu, Cireşoaia, armata germană a făcut ultimele sforţări de care mai era capabilă pentru ocuparea Moldovei. Învinsă şi epuizată ea trebuia să încheie operaţiunile războinice pe frontul Moldovei şi să renunţe la orice ofensivă. În ziua de 3 septembrie a murit eroina Ecaterina Todoroiu, când trei gloanţe pe fruntea fecioarei de la Jiu au aşezat cununa nemuririi. Panteonul eroilor războiului nostru ar fi fost sumbru fără această floare gingaşă, răsărită în vâltoarea bătăliilor, spre a fi smulsă de suflarea vijelioasă a celei din urmă încăierări. Campania română din 1917 a ţinut 50 de zile, începuse la 22 iulie în bombardamentul năpraznic de la Nămoloasa şi Mărăşti şi s-a sfârşit la Cireşoaia. Din punct de vedere strategic, campania din 1917 a fost o dublă victorie a românilor. Ea a avut două etape, una ofensivă la început, când iniţiativa a fost de partea noastră şi una defensivă la urmă, când a trebuit să parăm lovitura inamicului. Cu aceasta s-a încheiat definitiv campania română din 1917. De partea noastră, ruşii nu voiau să mai lupte, iar românii singuri nu erau aşa de puternici, încât să poată întreprinde acţiuni ofensive cu perspective mari. La începutul lunii septembrie 1917, împăratul Wilhelm II a venit în teritoriul ocupat pentru a vizita frontul român. El a trecut pe la Curtea de Argeş, pentru a depune o coroană pe mormântul Regelui Carol, a vizitat terenurile peroliere de la Câmpina şi a fost primit la Cernavodă de ţarul Ferdinand al Bulgariei, pe un pământ pe care Ţarul l-a numit bulgăresc . Apoi a vizitat frontul din Moldova. De pe înălţimea Măgurii Odobeştilor, Kaizerul a ascultat explicaţiile înfrângerilor suferite, făcute de comandanţii săi. Mareşalul Mackensen era stânjenit când privirile împăratului au fost pironite pe zidul de netrecut de către maşina de război germană şi simţea cum cariera sa glorioasă se încheie aici. El va rămâne în postul lipsit de primejdie şi glorie, de comandant al armatei de ocupaţie din România.

Poziţia geografică a României şi combinaţiile politico-strategice ale războiului legaseră soarta ţării de Rusia. Ochii conducătorilor politici şi militari ai României, urmăreau cu o nelinişte din ce în ce mai crescândă procesul de descompunere ce se petrecea în armata rusească, ce se precipita tot mai neindoios spre desnodământul fatal. Germanii, conştienţi de avantajul pe care-l puteau trage de pe urma celor ce se petreceau la adversarii lor, au organizat în modul cel mai dibaci şi mai activ un serviciu de propagandă, menit să distrugă şi umbra de disciplină ce mai rămăsese în trupele ruse, spre a le împinge la părăsirea frontului şi la trădare. Deja marile unităţi ruse au început să încheie cu germanii înţelegeri scrise, în care şi-au luat angajamentul să nu mai lupte. La 7 noiembrie 1917 a izbucnit în Petrograd revoluţia bolşevică iar în mai puţin de o săptămână, Kerenski se recunoaşte înfrânt şi fuge. La 3 decembrie, Şcerbacew comunică mareşalului Mackensen propunerea de a intra în tratative pentru încheierea unui armistiţiu. Această hotărâre o împărtăşi şi comandanţilor de armate ruse şi Marelui Cartier Român. Brătianu arată personal, lui Clemenceau, într-un memoriu situaţia dramatică în care se găseşte ţara şi-i cere ca să aibă toată încrederea în România şi intenţiile ei. Prim ministrul francez mărturiseşte că „Soarta României îi smulge lacrimi". La 4 decembrie 1917 s-a ţinut la Iaşi un consiliu de miniştri, prezidat de Regele Ferdinand, la care au asistat: Principele Carol, şeful Marelui Stat Major, cei doi comandanţi de armate şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare. Consiliul a hotărât că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să ia parte şi ea la tratative, spre a încheia un armistiţiu cu caracter pur militar, excluzând orice consideraţiuni politice pe durata cât va ţine armistiţiul cu ruşii. La 7 decembrie au început la Focşani tratativele. Delegaţia română era condusă de generalul Lupescu subşeful Marelui Cartier General Român, însoţit de 11 ofiţeri, şi era independentă de delegaţia ruşilor. Armistiţiul s-a încheiat la 9 decembrie. Armistiţiul de la Focşani era o crudă lovitură pe care o primea naţiunea şi armata română, deoarece am fost trădaţi de aliatul nostru. Revoluţia rusă admisese împărţirea Rusiei vechi în state naţionale federalizate, ceea ce a dat naştere la ucrainizarea frontului român. Statul şi armata română erau un pericol care trebuia înlăturat din calea revoluţiei ruseşti. Agenţii bolşevici au început o propagandă aprinsă pentru schimbarea regimului politic din România.

Încă din luna septembrie 1916 sub ameninţarea invaziei teritoriului român, guvernul ţării, la îndemnul aliaţilor, a mutat la Iaşi sediul si avutul Băncii Naţionale. În luna decembrie, situaţia militară fiind gravă, România a fost sfătuită să-şi mute Tezaurul Băncii Naţionale la Moscova. Tezaurul consta din suma de 314.580.456 lei în aur şi giuvaerurile Reginei României evaluate la 7.000.000 lei aur. În iulie 1917, gravitatea situaţiei militare în timpul primei etape a bătăliilor de la Mărăşeşti, a silit guvernul român să trimită în Rusia şi restul valorilor din Moldova care aparţineau statului, unor instituţii şi particularilor în valoare de un 1.600.000.000 lei, aparţinând Băncii Naţionale. Dezagregarea armatei ruse şi transformarea ei în cete prădalnice au umplut paharul amărăciunilor ce înduram de la ruşi, astfel că încet, încet din aliat ne vor deveni duşman. În incidentul de la Socola, când ruşii au instalat baterii de tunuri îndreptate asupra Iaşilor, l-au obligat pe Brătianu să intervină şi să-i dezarmeze pe ruşi. Take Ionescu şi-a dat demisia din guvern. Situaţii grave de dezertare a unităţilor militare ruseşti au fost consemnate la Galaţi, Paşcani, Spătăreşti, Mihăileni, încât am ajuns în stare de război cu Rusia bolşevică. La sfârşitul lunii ianuarie 1918 nu mai exista armată rusească în Moldova. La 13 ianuarie 1918, bolşevicii l-au arestat pe Diamandi, ministrul ţării la Petrograd, chiar în localul legaţiei române, şi-l închid împreună cu întreg personalul legaţiei în fortăreaţa Petropavlowsk, Bastilia rusească. La 26 ianuarie 1918, în urma intervenţiei trupelor române în Basarabia, guvernul soviectic rus rupe relaţiile cu România. Iar Trotzki declară că: Tezaurul în aur al României care se găseşte la Moscova, nu va mai putea fi obţinut de „oligarhia română". Consiliul comisarilor şi-a asigurat răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis în mâinile poporului român. Generalul Şcerbacew este declarat duşmanul poporului şi pus în afara legii.

Declaraţia de război a Rusiei către România era incontestabil un eveniment de o excepţională gravitate. Aveam în sudul Rusiei parlamentari, înalţi magistraţi, funcţionari, ofiţeri superiori, gărzi militare, refugiaţi ardeleni şi un mare număr de familii şi persoane particulare. În unele oraşe funcţionau şcoli româneşti cu profesori din ţară. Pentru salvarea românilor din Rusia, încep tratativele între guvernul român şi autorităţile ruse. În martie 1917 s-a încheiat cu bine odiseea românilor din Rusia, victime ale răzbunării lui Racowski. Războiul mondial şi marea revoluţie rusă au pus problema Basarabiei, în mod brusc, printre cele ce trebuiau să capete o grabnică dezlegare. Armata rusă din Galiţia până la Marea Neagră cuprindea o însemnată proporţie de moldoveni basarabeni, 200.000 de militari, care au fost puternic influenţaţi de fraţii lor din dreapta Prutului de-a lungul luptelor. Aici soldaţii moldoveni basarabeni căpătaseră conştiinţa importanţei Neamului Românesc. În Kiev, studenţimea moldovenească basarabeană a venit în contact cu prizonierii ardeleni şi bucovineni, adunaţi aici pentru a se constitui în legiuni române. Această întâlnire a fost hotărâtoare pentru viaţa românească din Basarabia. Astfel războiul a pregătit sufleteşte Unirea Basarabiei cu România. În afara mişcării de pe fronturile militare şi de la Kiev, o mişcare mult mai importantă a început la Chişinău. Pentru a smulge de fapt Basarabia din statul rus, trebuia creat un organ independent de administraţie a Basarabiei autonome. Aşa s-a născut ideea convocării Marelui Congres Ostăşesc. Acest congres, ce a avut loc în perioada 2-9 noiembrie 1917, a fost evenimentul cel mai mare şi mai hotărâtor pentru soarta Basarabiei. Într-o atmosferă înălţătoare în prezenţa comisarului gubernial, Vladimir Christi, congresul a proclamat Autonomia politică şi teritorială a Basarabiei. Congresul s-a transformat într-o sărbătoare a unităţii Neamului Românesc de pretutindeni. Ardelenii au desfăşurat în sala congresului steagurile lor tricolore, pe care era scris: „Trăiască România Mare", „Trăiască Neamul Românesc" şi au cântat în entuziasmul lor la congres, „Trăiască Regele", „La arme" şi alte imnuri patriotice. Congresul a hotărât convocarea Sfatului Ţării, adunarea naţională aleasă a Basarabiei, adevărata şi legitima reprezentantă a suveranităţii naţionale. La 4 decembrie 1917, s-a săvârşit evenimentul epocal al deschiderii Sfatului Ţării. În catedrală s-a oficiat pentru prima dată serviciul divin în Limba Română. A fost sfinţit cel dintâi Steag Naţional sub faldurile căruia a defilat primul regiment moldovenesc. În localul Liceului Nr. 3 s-au deschis lucrările „Sfatului Ţării" salutat cu accentele imnului „Deşteaptă-te române". Preşedinte al Sfatului Ţării a fost ales Ion Inculeţ. În cuvântarea sa Onisifor Ghibu a avut prima viziune a marii sărbători a Unirii întregului Neam Românesc, la Alba Iulia.

Zece zile după constituirea Sfatului Ţării, Adunarea proclamă în memorabila zi de 15 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească. Preşedinte al republicii a fost ales Ion Inculeţ. Proclamarea autonomiei şi republicii era în acelaşi timp cu încheierea armistiţiului pe frontul român. Moldova şi Basarabia erau înecate de valurile cetelor de soldaţi desmăţaţi, care au părăsit frontul şi porniseră acasă, jefuind şi devastând tot ce întâlneau în cale. Bandele înarmate străbăteau ţara, dând foc la proprietăţi, asasinând şi răspândind teroarea. Tânăra republică moldovenească nu putea face faţă singură unor asemenea mari greutăţi. În ianuarie 1918 guvernul basarabian solicită guvernului român să-i pună la îndemână ajutorul militar de care avea nevoie. Cererea a fost îndreptată prin intermediarul Şcerbacew, iar ministrul de război al României a dat ordin ca detaşamentele de ardeleni din Kiev să fie puse la dispoziţia Sfatului Ţării. În acest timp însă anarhia luase proporţii foarte grave. În această situaţie Marele Cartier Român, la 20 ianuarie trimite două divizii de infanterie şi două de cavalerie care trec Prutul şi reinstaurează ordinea în Basarabia. La 2 martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării compusă din Inculeţ, Halippa şi Ciugurean, vine la Iaşi ca să ia contact cu noul guvern Marghiloman. În discuţiile avute cu primul ministru român, delegaţii basarabeni se declară pentru înfăptuirea imediată a unirii. Au fost consultaţi şi reprezentanţii puterilor aliate, iar pentru înfăptuirea imediată a unirii s-au pronunţat Franţa, Anglia, America, iar Italia a dat un răspuns evaziv. Ziua de 27 martie / 9 aprilie 1918 a fost pentru Basarabia ziua dreptăţii celei mari. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 a fost reparată. Moldova, frântă în două, s-a reîntregit. Pământul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, rupt de la sânul Ţării Mamă şi robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup.

Sfârşitul anului 1916 înregistrase înfrângerea României şi cotropirea teritoriului ei, rezultând două Românii, petecul de pământ din Moldova şi România ocupată. Cel dintâi efect pentru România ocupată a fost ruperea completă a legăturilor de orice fel cu lumea. Nu a mai fost poştă, telegraf, cale ferată, presă, în schimb invazia germanilor, austroungurilor, bulgarilor au adus teroarea, crime, foametea, hoţii, nelegiuiri, nedreptăţi de orice natură. Populaţiei i se cereau alimente, bunuri, bani, iar dacă nu le dădeau invadatorilor erau executaţi. Pentru pretext de spionaj au fost executaţi copii şi oameni nevinovaţi. Intelectualii au fost arestaţi şi ţinuţi ostatici, propaganda germană a apărut în şcoli pentru a arăta care sunt beneficiile ţării sub robia germană. Ţara a fost exploatată crunt din punct de vedere economic, a fost un jaf total, duşmanii au procedat la stoarcerea bogăţiilor până la secarea izvoarelor. Românii au ajuns robi şi nu mai dispuneau de nimic din avutul lor. În politica dusă în România ocupată au excelat Petre Carp şi Alexandru Marghiloman, care au dus o politică de urzeli; apropiat de germani a fost şi Constantin Stere; iar Titu Maiorescu a fost mai moderat, de altfel el a murit în vara anului 1917. România nu fusese înfrântă de duşman. Ea-i ţinuse piept cu bărbăţie şi-l făcuse să muşte ţărâna neputincios, în faţa barierei de piepturi şi baionete ce păzea Moldova. Revoluţia şi defecţiunea rusească o aruncase însă cu mâinile legate la picioarele adversarului. Neînfrântă, dar fără nicio şansă, România trebuia să înceapă din nou suişul calvarului său. Armistiţiul a fost cea dintâi etapă, iar noi ne găseam singuri, izolaţi în faţa Puterilor Centrale. Un mare ziar francez scria: „România a rămas ca o insulă de onoare în acest ocean de noroi".

Puterile Centrale au început tratativele păcii separate de la Brest-Litowsk. Pentru aceste tratative au inventat Ucraina, cu care Austro-Ungaria încheie pacea la 9 februarie 1918. Rusia, lipsită de putinţa oricărei rezistenţe semnează pacea impusă de germani, cea mai ruşinoasă pe care a acceptat-o vreodată o ţară mare şi puternică. Imediat după semnarea păcii, Puterile Centrale au socotit că e momentul cel mai farovabil de a încolţi România şi îi trimit o somaţie de a încheia pacea. În această situaţie gravă, la 8 februarie 1918 Brătianu şi-a depus mandatul, iar şeful noului guvern a devenit generalul Averescu, fostul comandant al Armatei a II-a. Brătianu a ţinut să îi dea sfatul „să nu-şi lase sabia în anticameră pentru asemenea negocieri". La 18 februarie 1918 a avut loc în castelul Ştirbei, de la Buftea întrevederea dintre Averescu şi Mackensen. La 27 februarie în gara Răcăciuni, are loc loc întâlnirea Regelui Ferdinand cu Czernin. România trădată şi părăsită, trebuia să cedeze Dobrogea bulgarilor, să accepte rectificări de frontieră în munţi în favoarea Austro-Ungariei şi să accepte concesiuni economice.

Pe 2 martie 1918 are loc Consiliul de Coroană, Averescu demisionează, iar din cauza discuţiilor lungi, apoi aceleaşi discuţii şi în consiliul de miniştri, s-a depăşit ora 12, când expira termenul utimatului. Puterile Centrale denunţă armistiţiul şi mai cer trei condiţii noi: demobilizarea imediată a opt divizii, transportul trupelor austro-germane prin Moldova şi Basarabia spre Ukraina, repatrierea ofiţerilor din misiunile aliate. Termenul fixat de duşmani pentru ultimatum era 5 martie, ora 12 noaptea. În ziua de 3 martie a avut loc al doilea Consiliu de Coroană. Noile condiţii au mărit deprimarea sufletească a participanţilor, care au propus ca a doua zi să se ţină al treilea Consiliu de Coroană, la care să participe si generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu. În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că altă cale de salvare a fiinţei României nu există. Demisia guvernului Averescu a fost respinsă, iar pasul cel greu fusese definitiv hotărât. La 5 martie, la Focşani a fost semnat protocolul de prelungire a armistiţiului. În cele din urmă guvernul Averescu a demisionat. Cu sprijinul contelui Czernin, la 19 martie 1918, Marghiloman, cunoscut ca germanofil, a devenit prim-ministrul României dezastrului. El trebuia să încheie pacea umilitoare care consfinţea scoaterea României din rândurile ţărilor independente. Era o misiune de sacrificiu pe care şi-o lua Marghiloman, legată de o grea răspundere în faţa istoriei. La 22 martie 1918 tratativele au reînceput la Palatul Cotroceni, în sala devenită istorică, în care se ţinuse Consiliul de Coroană de la 27 august 1916. Delegaţiile însărcinate cu tratativele păcii erau prezidate: pentru România de primul ministru Marghiloman; pentru Germania de ministrul de externe von Kühlmann; pentru Austro-Ungaria de ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria de primul ministru Radoslavoff şi pentru Turcia de marele vizir Talaat Paşa. Discuţiile au avut loc în patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică. Pe tot timpul discuţiilor duşmanii au dat dovadă de brutalitate şi agresivitate. În timp ce se purtau discuţiile pentru semnarea acestui tratat de pace, la Chişinău, în ziua de 27 martie 1918, Sfatul Ţării declara Unirea Basarabiei pe vecie cu Mama sa România.

La 7 mai 1918 la Palatul Cotroceni s-a semnat odioasa pace împusă României de Puterile Centrale, sub numele de „Pacea de la Bucureşti 1918". Pacea criminală ne-a adus robia politică şi economică, pierderea munţilor, răpirea Dobrogei şi trebuia să plătim pagube de război care întreceau de câteva ori posibilităţile noastre. Regimul de cenzură impus în ţară impunea tăcerea românilor, dar străinătatea a arătat dezastrul nostru naţional, fiind profund mişcată de sacrificarea României. Pacea de la Bucureşti a arătat în chipul cel mai luminos şi limpede ţărilor Antantei la ce se puteau aştepta în cazul unei victorii a Germaniei şi în felul acesta a devenit cea mai puternică propagandă în favoarea continuării luptei până la cea din urmă resursă de putere, pentru câştigarea războiului. Ţara rănită avea să atingă cele mai adânci prăpăstii ale dezastrului său naţional. Deprimarea sufletească ce a cuprins naţiunea română a făcut şi victime, care n-au avut posibilitatea să vadă cu ochii denodământul războiului. Printre cei care au pierit atunci îi putem aminti pe Delavrancea, Coşbuc, Xenopol, Diamandi, Nicolae Filipescu, doctorul Istrati şi mulţi alţii care n-au văzut împlinit idealul românilor. Naţiunea română era în doliu. În străinătate se desfăşura o puternică propagandă de sprijinire a României şi împotriva tratatului de pace cu Puterile Centrale. La Paris în iunie 1918 sub preşedinţia lui Take Ionescu a luat fiinţă Consiliul Naţional Român, ce avea ca vicepreşedinţi pe Vasile Lucaci, Octavian Goga, Dr. C. Angelescu, Ion The. Florescu, care a avut un rol important şi prin care s-a văzut solidaritatea aliaţilor, în mod deosebit a Franţei. Aceeaşi propagandă de simpatie faţă de România a avut loc şi în Italia, Anglia şi în America.

România urmărea cu răsuflarea tăiată de emoţie, desfăşurarea evenimentelor de pe teatrul francez al războiului. În primăvara şi vara anului 1918 toate operaţiile militare au consemnat superioritatea ţărilor Antantei. Austria, Bulgaria şi Turcia erau sleite de puteri, fiind la caputul sforţărilor. Singura Germania mai făcea faţă. Războiul ajunsese la cotitura lui cea mare. Aliaţii obţin victorie după victorie pe toate fronturile. Cancelariile din Berlin şi Viena pândesc o ocazie favorabilă pentru a oferi pacea, mai înainte ca desfăşurarea războiului să le pună în faţa dezastrului inevitabil. Deodată catastrofa se produce în Balcani. Armata de la Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta războiului se hotăra în Balcani. Victoria generalului Franchet era decisivă pentru soarta Bulgariei şi Turciei. Peste câteva zile ţarul Ferdinand de Coburg abdica în favoarea fiului său Boris şi fugea peste graniţă însoţit de Radoslavoff şi alţi complici cu care urzise politica lui criminală. Turcia era condamnată să iasă la rândul ei din război şi din alianţă şi să capituleze, ceea ce s-a întâmplat în octombrie 1918.
- Va urma -

footer