Revista Art-emis
100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (4) PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Miercuri, 27 Aprilie 2016 21:09

General Ion DragalinaCampania din 1916 se sfârşise. Nu era sfârşitul prevăzut la începerea campaniei. Era dimpotrivă, un sfârşit trist, care sfâşia de durere inimile românilor. Mândra armată, care se avântase peste munţi, cu patru luni înainte , ca să elibereze pe fraţii robiţi, fusese nevoită să se retragă cu capul plecat şi cu inima sârgerândă, dând foc avutului ţării şi părăsindu-şi propria ţară în mâinile duşmanului. Rămăsese în urmă, în ţara părăsită, printre mormanele de ruină, 50.000 de morminte şi 80.000 de răniţi semn al eroismului şi al împrejurărilor tragice în care şi-au făcut datoria vitejii soldaţi români. După ocuparea Bucureştiului, a început agonia capitalei, autorităţile se retrag în Moldova, convoaiele sunt fără sfârşit. Dar sufletele se oţelesc, caracterele se întăresc prin lupta grea a vieţii. Ne-a trebuit lecţia aspră a înfrângerii, ca să învăţăm că avem şi datorii sfinte, care nu se pot plăti decât cu lumina inteligenţei, cu puterea glasului şi cu jertfa sângelui. O şcoală nouă se făcea pe nebăgate de seamă în timpul luptelor şi în mijlocul suferinţelor de tot felul ale dezastrului nostru militar. Rezultatul ei este spiritul cel nou ce va însufleţi naţiunea şi armata în timpul celei de-a doua părţi a războiului nostru. El ne va aduce reabilitarea şi izbânda. La începutul anului 1917, toată armata română care scăpase din dezastrul campaniei anului 1916 era în Moldova. Puterea ei de luptă era aproape anihilată. Dar cauza nu era pierdută. Încrezători în dreptatea sfintei cauze pentru care intrasem în lupta cea mare, încrezători în sprijinul marilor aliaţi, alături de care luptasem şi pentru care ne sacrificasem într-un ceas greu, trebuia să ducem lupta mai departe, până la îndeplinirea ţelurilor pentru care sângeram. În ianuarie, frontul româno-rus, închegat într-o linie unică, încingea pe la vest şi pe la sud, petecul de pământ care mai constituia Ţara Românească independentă. În această Moldovă, ştirbită şi ea în partea de sud-vest, se concentrase toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autorităţile, armata şi toţi cei care s-au retras din România ocupată. Iaşi, capitala Moldovei, devenise inima rezistenţei române. Toată activitatea guvernului, toate preocupările naţiunii, toată viaţa care pulsa agitată şi febrilă, în bătrânul oraş, erau îndreptate în acest timp de grea încercare spre un singur ţel: reorganizarea armatei, punerea din nou în stare de luptă a armatei noastre, de apărare întâi, de biruinţă în urmă.

Ca şi cum iarna grozavă, foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte şi de mijloace de transport, n-ar fi fost îndeajuns pentru ţara nenorocită şi pentru armata decimată, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, se abătu asupra Moldovei, epidemia tifosului exantematic. Celelalte lipsuri de tot felul, i-au înlesnit terenul. La porţile spitalelor, pe geruri cumplite, şiruri de bolnavi ce se târâseră singuri, ori fuseseră depuşi de căruţe şi sănii aşteptau ca moartea să rărească pe cei dinăuntru. În luna februarie 1917 pentru cele 5000 de paturi ale spitalelor din Iaşi, erau11.000 de bolnavi. În aceste condiţii au început să apară necazurile colaborării româno-ruse. Autorităţile militare ruse au început să se plângă guvernului român şi să-şi arate nemulţumirile lor. În cursul lunii ianuarie principele Carol, moştenitorul tronului, împreună cu primul ministru Brătianu, s-au dus la Petrograd, în scopul de a strânge legăturile între cele două ţări. La conferinţa interaliată, care se ţinea în acelaşi timp la Petrograd, prezenţa lui Brătianu la dezbateri a fost admisă cu mare greutate. Conferinţa nu decise nimic important pentru soarta României, iar de la ruşi ne-am ales cu multe promisiuni, dar şi cu multe pretenţii unele imposibil de acceptat. Paralel cu reorganizarea armatei, se desfăşura o muncă uriaşă pentru instrucţia ofiţerilor şi soldaţilor, pentru familiarizarea lor cu noile metode şi procedee de luptă, fruct al experienţei războiului mondial. Un rol important l-a avut în această privinţă misiunea militară franceză, care a fost şi ea completată. În vârtejul cumplit al războiului, Regele Ferdinand era la locul de frunte, cel mai în vază şi cel mai primejduit, iar Regina Maria cel mai adesea la căpătâiul răniţilor pentru a le alina durerea. Brătianu a constituit guvernul naţional. Guvernul Brătianu-Take Ionescu a fost guvernul refacerii armatei şi a rezistenţei victorioase din anul 1917. Întâmplările din afară erau de o importanţă cel puţin egală, cu cele din interiorul ţării. Două mari evenimente domină pe toate celelalte, revoluţia rusească şi intrarea Americii în război. Ele vor avea o înrâurire covârşitoare asupra mersului războiului. Guvernul german lasă liberă trecerea, prin teritoriul său, a revoluţionarului Lenin, însoţit de 30 de tovarăşi. Împreună cu Trotzki, sosit pe altă cale, cei doi protagonişti ai mişcării bolşevice vor împinge Rusia revoluţionară spre dictatura proletariatului. În aprilie 1917, Brătianu se deplasează din nou la Petrograd, unde constată că revoluţia rusă a adus alţi oameni la cârma ţării. Şi de această dată, primul ministru a constatat cu amărăciune progresele de pacifism şi de renunţare la luptă, fără a obţine ceva concret pentru soarta României.

Odată cu intrarea Americii în război au şi început diferite variante de încheiere a păcii, dar din nefericire pentru noi, toate variantele prevedeau sacrificarea României. Singura Franţa e de partea noastră şi nu acceptă aşa ceva, dimpotrivă se ridică în favoarea noastră şi arată care sunt obligaţiile aliaţilor faţă de România. Merită să arătăm propunerea Vienei pentru pace, care dorea să obţină din România, Muntenia şi toată Moldova până la Siret; Moldova până la Prut va fi a Rusiei; Dobrogea a Bulgariei; iar ceea ce mai rămânea să fie Noua Românie. În concluzie, România să fie împărţită între Austria, Rusia şi Bulgaria, iar ce mai rămânea să fie cât Monaco. Czernin, artizanul acestei împărţiri, declara peste tot în Europa, „România preţuieşte miliarde". Pentru a reuşi acest plan austriecii au început să-i corupă pe ruşi, după modelul Bucovina din 1775. Dar la orizont au început să apară şi zile senine. La 15 mai 1917 a venit în ţară Albert Thomas, ministrul muniţiilor din Franţa. Însoţit de Regele Ferdinand şi de generalul Berthelot în toate întâlnirile avute la guvern, parlament, unităţi militare ne-a încurajat, îmbărbătat şi ne-a asigurat de sprijinul Franţei, aducându-ne şi o garanţie de victorie. Peste câteva zile a sosit un alt oaspete ilustru, Vanderwelde, solul Belgiei mucenice. Ca şi oaspetele francez şi solul Belgiei în toate întâlnirile avute a arătat că belgienii au avut de ales între aurul ce i se oferea şi plumbii germanilor, dar Belgia a ales plumbii. La începutul lunii iunie a sosit la Iaşi o misiune americană în frunte cu generalul Hugo Scott. În şedinţa solemnă a Parlamentului, Scott a ţinut un discurs prin care ne-a asigurat de fraternitatea şi sprijinul Americii. Cu moralul ridicat, trupele defilează cu însufleţire şi cu bărbăţie. Lumea privea, admira şi plângea, erau lacrimi de bucurie, după atâta tristeţe şi jale. Erau zile de reîmprospătare a durerilor, de reînviere a mândriei şi a speranţelor. O lună mai târziu, o altă sărbătoare măreaţă la Iaşi, soseau cei dintâi voluntari bucovineni şi ardeleni. La 8 iunie 1917 două batalioane de voluntari perfect echipate şi instruite au sosit la Iaşi, fiind primiţi cu entuziasm de generalul Prezan. În Piaţa Unirii, în jurul statuii lui A.I.Cuza au ţinut cuvântări înflărcărate Bratianu, Iorga, Goga, Nistor şi s-a încins în jurul statuii Hora Unirii.

La sfârşitul lunii iunie, armata română renăscută ca pasărea Pheonix din propria ei cenuşă, era nerăbdătoare să reînceapă lupta. Poporul întreg aştepta plin de încredere, ceasul cel mare. Din păcate nu toate sufletele erau deopotrivă de oţelite. Neîncrederea în reuşită şi credinţa că am apucat pe un drum greşit şi primejdios pentru viitorul ţării se încuibase în sufletul colonelului Alex. Sturza, fiul lui Dimitrie Sturza şi ginerele lui Petre Carp. Crescut într-un mediu familial cu adânci sentimente germanofile, educat în armata germană, având funcţii mari de conducere în armata română, în ziua de 6 februarie 1917 a dezertat şi a trecut de partea inamicului. Actul de trădare l-a făcut împreună cu locotenentul Wachmann, fiul fostului director al Conservatorului de Muzică din Bucureşti. Complice le-a fost locotenent colonelul Crăiniceanu, fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru de război. Acesta a fost prins şi executat. Intenţia acestor trădători a fost ca şi trupele comandate de ei să treacă de partea inamicului, ceea ce nu le-a reuşit. Cu toate vicisitudinile politicii ruseşti, armata rusă de pe frontul român se întărea din ce în ce mai mult cu unităţi noi, iar armata română îşi realiza în mod lent, dar sigur, operaţiile ei de metamorfoză şi regenerare. În luna iunie 1917 a început pregătirea ofensivei româno-ruse de la Nămoloasa. În dimineaţa zilei de 20 iulie a început un puternic bombardament de artilerie, până în 25 iulie, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 220 de vagoane de proiectile. A fost cea mai mare pregătire de artilerie de pe frontul nostru. Când mai era un singur pas de făcut şi anume asaltul, trupele române au primit copiile telegramelor adresate de generalul Scerbacew, de oprire a luptei, soldatul revoluţionar rus nu mai voia să se bată. Astfel a fost înăbuşită mai înainte de a se naşte ofensiva Armatei I-a de la Nămoloasa. Reacţia comandamentului suprem român a fost promtă. Cu tot succesul obţinut de Armata a II-a în ofensiva de la Mărăşti continuarea operaţiilor militare pe frontul de la Nămoloasa nu mai este posibilă din cauza situaţiei generale de pe frontul rus.

Executată de o armată puternică, dispunând de avantajele iniţiativei şi lovind duşmanul prin surprindere, bătălia de la Mărăşti se anunţa sub cele mai frumoase auspicii şi făgăduia cele mai bune rezultate. Pregătirea de artilerie a început pe 22 iulie şi a ţinut până pe 24 iulie. La ora patru dimineaţa s-a declanşat un asalt furibund asupra liniilor germane. Satul Mărăşti formidabil fortificat şi transformat în întregime într-o redută inexpunabilă a trecut rapid în mâinile românilor apoi au căzut Dealul Poiana Încărcătoarea şi Dealul Momâia. Ziua de 24 iulie se încheia cu un bilanţ foarte mulţumitor. Frontul duşman fusese rupt şi străpuns pe o lărgime de 10 km, germanii fiind obligaţi să se retragă în dezordine. În plină înaintare victorioasă, Armata a II-a primeşte fatalul ordin de suspendare a operaţiilor din cauza situaţiei generale de pe frontul rus. Rareori, o armată victorioasă a primit o lovitură morală mai puternică decât cea primită de Armata a II-a. După şase luni de viaţă chinuită, susţinuţi numai de nădejdea zilei celei mari, care a şi sosit pentru a gusta bucuria izbândirii şi să fii deodată oprit de dezerţiunea aliatului rus, era cea mai grozavă amărăciuine pe care ne-o sortise desfăşurarea războiului nostru, atât de darnic în decepţii de tot felul. Totuşi, s-a revenit asupra ordinului, dându-i posibilitatea lui Averescu să poată executa urmărirea. În scurt timp românii au eliberat Soveja, Rucăreni, Dragoslavele, Negrileşti, centre străvechi ale Vrancei, iar după câteva zile ocupă dealul Baba Maria, satul Ţopeşti, valea Putnei, şi Bârseşti. Armata a II-a română repurtase o biruinţă strălucită. Frontul duşman fusese sfărâmat pe o lungime de 30 de km şi împins pe o adâncime de 20 km, iar 30 de localităţi fuseseră recucerite de români. Între timp înfrângerea ruşilor se transformase în dezastru, la 19 iulie 1917, frontul rus din Galiţia era rupt la Zloczow, iar peste cinci zile, la 24 iulie, ziua izbânzii de la Mărăşti, Tarnopolul cădea în condiţii care aruncau, pentru întâia oară, un văl de ruşine peste armata revoluţionară rusească. Armata rusă era în plină descompunere, puterea militară rusă se prăbuşea, unităţi militare întregi dezertau. În această situaţie, germanii plănuiesc cucerirea Moldovei. Marea ofensivă proiectată de germani avea să se desfăşoare în două bătălii: bătălia de la Mărăşeşti şi bătălia de la Oituz. În seara zilei de 5 august, Mackensen părăsea Bucureştiul ca să ia, personal conducerea bătăliei ce spera să-i dea Moldova şi Basarabia.

În noaptea de 5-6 august 1917 artileria germană începu un puternic bombardament asupra poziţiilor româneşti, după care asaltul germanilor a fost furibund. Forţele ruseşti erau spulberate, asistam la cel dintâi act de laşitate săvârşit de trupele ruseşti pe frontul român. Victoria germanilor părea iminentă. Alarmaţi de dezastrul de pe front, chiar în timpul luptelor unităţile româneşti au umplut golul lăsat de ruşi. Mareşalul Mackensen cuprindea cu privirea câmpul bătăliei şi-şi făcea iluzii că victoria nu-i putea scăpa, chiar în ziua de 6 august, dar când i-a văzut pe români cum luptă, în amurgul însângerat, gloriosul mareşal şi-a citit limpede apusul propriei sale faime de militar care nu cunoscuse până atunci înfrângerea. Bătălia de la Mărăşeşti a continuat până în ziua de 21 august şi s-a terminat cu victoria categorică a forţelor româneşti. De multe ori duşmanul a reuşit să străpungă liniile româneşti, dar de fiecare dată s-au lovit de eroismul soldaţilor români, au fost 61 de contraatacuri care au produs germanilor pierderi considerabile. În aceste zile crâncene de lupte, Mackensen şi-a găsit formula tactică, ce spera să-i aducă victoria, evitarea românilor şi atacarea ruşilor, dar de fiecare dată românii apăreau ca din pământ şi băgau groaza în germani. În multe situaţii soldaţii români atacaţi cu gaze, îşi leapădă bluzele, îşi azvârle căştile de metal, rămaşi în cămăşi cu mânecele suflecate, înegriţi de gaze şi cu capetele goale, ei de reped asupra duşmanului. Germanii surprinşi de neaşteptata apariţie fug îngroziţi crezând că sunt soldaţi africani.

Bătălia de la Mărăşeşti a fost, prin durata, proporţiile şi intensitatea ei, cea mai mare bătălie care s-a dat pe frontul românesc în decursul războiului mondial. Singura bătălie de pe Neajlov şi Argeş ar putea să-i fie comparată ca întindere de front şi ca număr de unităţi participante. Pentru noi, Românii, care am făurit victoria cu priceperea comandanţilor, cu vitejia şi sângele îmbelşugat vărsat al trupelor, Mărăşeştii vor rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război naţional. Biruinţa de la Mărăşeşti a stârnit admiraţia în rândul aliaţilor şi a avut un puternic ecou peste hotarele ţării. Numeroase personalităţi politice şi militare, ziare, posturi de radio, corespondenţi de război au subliniat eroismul ostaşilor români. Cu Mărăştii şi Mărăşeştii luam iarăşi loc, cu fruntea sus, în rândul prietenilor şi aliaţilor noştri. Ultima mare bătălie pentru cucerirea Moldovei de către germani, a fost cea de la Oituz. Ofensiva austro-germană a început în ziua de 8 august cu un bombardament violent asupra liniilor ocupate de ruşi. La începutul bătăliei s-a observat că aceasta lua un curs din ce în ce mai primejdios pentru noi, deoarece inamicul dispunea, aici de forţe covârşitoare, care întreceau cu mult puterea de rezistenţă a armatei noastre. De aceea Marele Cartier Român a hotărât regruparea forţelor noastre. Rând pe rând în atacurile de la Cireşoaia şi Coşna trupele române au ieşit victorioase, iar la 22 august 1917 s-a confirmat izbânda puterii de rezistenţă a soldaţilor români. Marele plan strategic al germanilor s-a prăbuşit în august 1917 în cel mai complet eşec. Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuia să opereze în Moldova, zăcea la pământ cu braţele sfărâmate. La Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, soldatul român a reuşit să zădărnicească marele plan strategic al duşmanului, a salvat Moldova de catastrofa invaziei şi a ocupaţiei inamice şi a adus o nouă consacrare gloriei armatei române, cu preţul sângelui vărsat pe câmpul de luptă.
- Va urma -

footer