Revista Art-emis
100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (3) PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Duminică, 24 Aprilie 2016 20:13

Primul Război Mondial în România, art-emisConcomitent cu luptele de la Câmpulung, grupul generalului Staabs ataca trecătoarea Predealului şi drumurile vecine cu ea. Aici s-au dat lupte sângeroase, Predealul a fost ras de pe faţa pământului, au fost transformate în ruine gara din Predeal, vila lui Brătianu - primul ministru al ţării, „principalul vinovat pentru intrarea României în război împotriva austroungarilor şi germanilor". Doi ani mai târziu însă, bărbatul de stat român declara: „Am avut o casă şi, alături de ea, o frontieră. S-a prăpădit casa, dar s-a dus şi frontiera!" Timp de zece zile, de la 13 până la 23 octombrie, cu tot potopul distrugător, revărsat din gurile monstruoaselor mortiere, Predelul n-a putut fi luat. Soldaţii români au luptat ca nişte viteji zile de-a rândul, cu faţa întoarsă spre Ardeal. În perioada 15-20 octombrie, germanii au încercat străpungerea în trecătorile Bratocea şi Buzău, dar bariera de piatră şi de fier, pe care o opuneau românii în munţii lor, era intactă. Falkenhayn întoarse ochii mai spre dreapta, pe valea Oltului. Comandantul grupului care apăra valea Oltului era generalul Praporgescu, un soldat de elită, cu frumoase însuşiri sufleteşti şi profesionale. O mare nenorocire s-a întâmplat în ziua de 13 octrombrie, când generalul Praporgescu făcea o inspecţie pe înălţimea Coţi, apoi pe valea Câineni căzu din întâmplare un obuz lângă grupul ofiţerilor şi lovi mortal pe general. Comanda grupului de la Olt a fost încredinţată generalului Petala. În ziua de 16 octombrie inamicul începe ofensiva împotriva frontului român. S-au dat lupte grele pe Pietrosul şi Veveriţa, în Valea Topologului până în 21 octombrie. Încercarea grupului Krafft de a forţa trecerea pe la Olt se terminase şi ea cu un eşec pentru vrăjmaşi. Podul de la Câineni a fost aruncat în aer şi şoseaua s-a stricat în cursul luptelor. Străpungerea pe drumul cel mai scurt nu-i reuşise inamicului, el va încerca acum pe drumul cel mai lung, în sectorul Jiului, apărat de Armata I-a. În locul generalului Culcer, comanda Armatei I-a a fost încredinţată generalului Dragalina. În ziua de 25 octombrie generalul Dragalina pleacă pe front pentru a-i îmbărbăta pe soldaţi. O patrulă inamică s-a apropiat de maşina generalului şi a deschis focul, generalul fiind lovit la braţ. Evacuat, pansat şi operat prea târziu, el moare în spitalul din Palatul Regal din Bucureşti în ziua de 9 noiembrie 1916. Era după generalul Praporgescu al doilea general căzut pe câmpul de onoare. Luptele din Valea Jiului s-au încheiat în ziua de 27 octombrie cu victoria românilor. Biruinţa de la Jiu a hotărât pe moment, nu numai soarta unei bătălii şi a unui oraş, ci soarta războiului şi a ţării.

Bătălia de la Jiu este, după cea de la Oituz, a doua mare victorie pe care Românii au câştigat-o împotriva puternicului duşman. Înfrângerea de la Jiu încheie şirul celei dintâi sforţări făcute de vrăjmaş pentru a pune mâna pe trecători. Ofensiva începută de Falkenhayn şi de Arz la 11 octombrie, se sfârşeşte la 28 octombrie cu un fiasco total. Cu o experienţă în plus Falkenhayn se pregătea pentru a doua bătălie a trecătorilor. La 10 noiembrie a început a doua bătălie de la Oituz. Luptele au continuat până la 18 noiembrie 1916, dar izbânda a fost de partea românilor. În sectorul Bratocea-Buzău luptele s-au dat în perioada 31 octombrie - 9 noiembrie, dar inamicul nu a reuşit să străpungă frontul român. La 10 noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Concomitent inamicul atacă pe Valea Prahovei din 26 octombrie până la sfârşitul lunii noiembrie fără a reuşi să străpungă frontul român. La 10 noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Trupele române se retrag înspre Târgovişte, iar inamicul întră în ziua de 29 noiembrie în Câmpulungul evacuat de români. Timp de 45 de zile, un inamic puternic, bine înarmat şi special echipat, s-a epuizat în sforţări sterile, fără să reuşească a sparge zidul de stâncă pe care i-l opuneau piepturile româneşti. În timpul aceasta, grupul Krafft se întărise considerabil prin ajutoarele sosite, pe când frontul român care se întindea pe o suprafaţă foarte mare, se subţiase mult. Sprijinit pe această superioritate de efective, dispunând de trupe excelente ca alpinii bavarezi şi austrieci, perfect pregătite pentru războiul în munţi, cu o artilerie formidabilă, primind şi automobile blindate şi mortiere de calibru mare, Krafft reîncepe a doua ofensivă din Valea Oltului în 24 octombrie. Cu toată rezistenţa eroică a trupelor române, la sfârşitul lunii noiembrie Valea Oltului a ajuns în mâna germanilor. Au trecut două luni din ziua în care Falkenhayn pornise bătălia de la Sibiu, care trebuia să-i deschidă îndată pasul Turnul Roşu şi drumul Oltului. I-au trebuit însă două luni de lupte grele, pentru ca soldaţii Kaiserului german să poată trece în toată voia pe vechiul drum străbătut de atâtea armate cotropitoare. Oltul, care de-a lungul veacurilor a răsfrânt în apele sale, rând pe rând, aquilele romane, panaşele ungurilor, iataganele turceşti, iar acum oglindea coiful cu ţepuşe ale germanului, loveşte mai năvalnic „zidul vechi al mănăstirii" Cozia şi povesteşte umbrei sfinte istoria tristă a neamului care-şi pregăteşte înălţarea prin jertfă şi durere. După mai bine de cinci veacuri, treceau din nou pe Valea Oltului soldaţi din neamul acelora, care luptaseră ca tovarăşi de arme, alături de oştenii români. Cavalerii lui Frederic de Zolern, îmbrăcaţi în armuri şi cu crucea pe piept, veniseră la 1396, într-un avânt de jertfire, să apere creştinătatea, la Nicopole, alături de floarea nobilimii franceze şi de oştenii lui Mircea, împotriva semilunei ce se înălţa cotropitoare. Iată că în 1916, acum o sută de ani, mirosind pradă bogată, veneau lacomi să sugrume pe strănepoţii foştilor lor camarazi de arme, care îşi apărau ţara şi neamul. Vremea schimbă sufletele popoarelor, ca şi pe ale indivizilor.

Intrând în străvechea capitală a celor dintâi Basarabi comandantul german, din ordinul Kaizerului, a depus o coroană pe mormântul Regelui Carol, în catedrala din Curtea de Argeş. Trei zile mai târziu, avangardele grupului Krafft intrau în Piteşti. Comandamentul german pregătea concomitent cu luptele de pe Olt o nouă ofensivă în stil mare, cu o metodă şi minuţiozitate catacteristic germană pe Valea Jiului. Comanda întregului grup, cu un total de peste 80.000 de militari, cea mai impozantă forţă care operase până acum pe frontul carpatic, a fost încredinţată generalului Kühne. Concentrarea formidabilei armate a lui Kühne se făcuse cu atâta discreţie, încât ai noştri au fost luaţi prin surprindere. În ziua de 11 noiembrie, un uragan de foc s-a dezlănţuit din gurile a peste 250 de tunuri, de toate calibrele, asupra poziţiilor româneşti. Cu asemenea forţe Falkenhayn reuşise să rupă linia frontului român, şi să străpungă Valea Jiului. În situaţia critică în care se aflau românii, au conceput bătălia de la Târgu Jiu din 16-17 noiembrie. Desfăşurată în condiţii de totală inferioritate, am fost învinşi, iar puhoiul german înainta pe teritoriul Olteniei, la 21 noiembrie inamicul ocupa Craiova. Pământul Olteniei, ţinutul românismului celui mai vechi, mai curat şi mai mândru, obârşia energiilor româneşti, primea cel dintâi insulta copitelor cailor năvălitorului. Catastrofa României începuse. La Jiu se produsese spărtura, iar la Olt, zăgazul abia se mai ţinea. În această situaţie România a solicitat ajutor de la aliaţi. Aceştia au promis multe, dar în realitate ajutorul rus se lăsa aşteptat. Brătianu, cu multă amărăciune, exprima reprezentantului rus urmările fatale ale inacţiunii trupelor ruse. Zece corpuri de armată ruseşti stăteau cu arma la picior, fără a interveni în lupte. Ideea rusească a triumfat, ei solicitau sacrificarea teritoriului românesc în interesul desfăşurărilor strategice viitoare, necesitate de operaţiile războiului european. Armata română va trebui să apuce pe drumul calvarului său. La 23 noiembrie inamicul a ocupat oraşul Caracal apoi oraşele Râmnicu Vâlcea, Slatina, iar pe 27 noiembrie linia Oltului căzuse, invazia duşmană îşi urma cursul, nestânjenită de niciun obstacol serios.

Unul din cele mai impresionante acte ale tragediei române a avut loc dincolo de Olt, unde odiseea grupului de la Cerna a rămas în istorie. Acest grup dând dovadă de un eroism demn de subliniat, şi-a făcut datoria apărând oraşul Turnu Severin, învingându-i pe unguri şi pe austrieci. Rămas izolat, fiind înconjurat din toate părţile de duşmani, a ajuns un detaşament „fantomă", şi-a început aventura retragerii printre inamic pentru a face joncţiunea cu trupele române, sfârşind cu capitularea. Ideea atacării simultane a României din două direcţii, dinspre nord, peste Carpaţi şi dinspre sud, peste Dunăre, era ideea iniţială şi fundamentală a planului strategic german. Planul fusese elaborat de Marele Cartier German, după bătălia de la Braşov, din 8 octombrie. Erau cele două lame ale unei foarfece, care se apropiau, retezând bucata dinapoia lor. În dimineaţa zilei de 23 noiembrie, pe o ceaţă foarte densă, ce acoperea fluviul şi malurile, germanii au început trecerea Dunării. Primele subunităţi au trecut neobservate în bărci, realizând un cap de pod provizoriu, iar a doua zi a fost construit podul de pontoane între Şistov şi Zimnicea, pe care au trecut coloane nesfârşite, în sunetele muzicilor şi sub ochii mareşalului Mackensen. Germani, honvezi unguri, bosniaci, turci, bulgari se revărsau ca un puhoi cotropitor asupra satelor şi ogoarelor româneşti. Invazia duşmană năpădea acum ţara din trei părţi. Cercul de foc al puternicului duşman se srângea din ce în ce împrejurul armatei române epuizate. Ea trebuia să lupte în acelaşi timp în munţi cu faţa spre nord, la Olt cu faţa spre vest şi acum şi la Dunăre cu faţa spre sud, ceea ce era imposibil. Din acelaşi loc, pe unde acuma se ridica sabia ameninţătoare a duşmanului, cu aproape 40 de ani în urmă se ridicase un glas tremurător: „Vino în ajutor, treci Dunărea pe unde vrei, în ce condiţii vrei; turcii ne prăpădesc; cauza creştinătăţii e pierdută!" Era vocea marelui duce Nicolae, generaslissimul armatelor ruseşti, încolţite de Osman Paşa la Plevna, ameninţate să fie aruncate în Dunăre; el implora de la domnitorul Carol al României mâna de ajutor salvatoare. Românii luptaseră, ruşii au fost salvaţi, Bulgaria a fost eliberată şi... Basarabia furată! Mai târziu cu 39 de ani, prin acelaşi loc, hoarda cotropitoare în care lucesc, pline de ură, privirile robului eliberat cot la cot, cu călăul lui de ieri, păşeşte pe pământul românesc. Dar de astă dată glasul României sună în deşert. Marele aliat îşi avea socotelile lui misterioase. Ajutorul lui vine târziu, slab, şovăielnic. Eram singuri în ceasul primejdiei grele.

Inamicul înainta pe teritoriul României pe mai multe direcţii. După Zimnicea au fost ocupate Alexandria, Drăgăneşti, Vedea, iar în 27 noiembrie a fost ocupat oraşul Giurgiu. Bulgarii s-au comportat în Giurgiu ca nişte barbari, s-au năpustit asupra caselor şi avutului locuitorilor, magazinele şi casele au fost jefuite, apoi a venit rândul uşilor, ferestrelor şi a tot ce se putea demonta, toate acestea fiind transportate în Bulgaria. Cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, bulgarii au bombardat cu sălbăticie oraşul transformându-l în ruine. Ceea ce mai rămăsese de pe urma bombardării, a fost transformat în cenuşă de pe urma incendierii de către bulgari. Giurgiul era complet distrus datorită banditismului bulgăresc. Situaţia României apărea disperată. Trei luni după declararea războiului sfânt pentru eliberarea fraţilor lor oprimaţi, românii se găseau pe propriul teritoriu invadat şi dinaintea duşmanului puternic şi neîndurător, setos de răzbunare şi lacom după pradă. Românii nu mai puteau opune decât trupe în retragere, decimate, obosite şi cu moralul scăzut, plecând capul în faţa fatalităţii inexorabile. Comandamentul armatei române a hotărât să nu considere războiul ca pierdut, ci să încerce o supremă sforţare pentru înfrângerea inamicului şi salvarea Bucureştilor. Marea bătălie pentru apărarea Bucureştilor se va da, de-a lungul liniei Argeşului, în plină câmpie; acţiunile cele mai importante vor avea loc în ţinutul dintre Argeş şi afluentul său Neajlovul. Este bătălia de pe Argeş şi Neajlov, zisă şi bătălia pentru Bucureşti. Conducerea operaţiunilor marii bătălii a fost încredinţată generalului Constantin Prezan. De soarta bătăliei care începe în ziua de 29 noiembrie, depindea soarta neamului.

Inamicul dispunea de forţe redutabile. Cele trei armate, Krafft, Kühne şi Kosch la care se adăugau şi alte grupuri, divizii şi brigăzi, au trecut în subordinea mareşalului Mackensen, devenit comandant al tuturor forţelor duşmane. Românii din nou au cerut ajutor de la aliaţi. Francezii se alătură şi ei românilor şi solicită ruşilor să intervină, dar degeaba. În faţa puhoiului inamic, românii fără ajutorul promis au luptat eroic la Călugăreni, lângă Neajlov şi pe Argeş, dar în cele din urmă au fost impresuraţi din toate părţile de către inamic, fiind nevoiţi să se retragă. Este greu de explicat motivele care făceau pe ruşi să lase pe români să fie învinşi, lăsându-i singuri în toate luptele din Muntenia. Bătălia de pe Neajlov şi Argeş a fost cea mai mare bătălie care s-a dat în prima perioadă a războiului nostru, fiind considerată printre marile lupte date în cursul Primului Război Mondial. În această mare bătălie a trebuit să ţinem piept, în câmp deschis, armatelor a patru ţări: Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria, superioare nouă ca număr şi ca putere militară, comandate de doi iluştri mareşali Mackensen şi Falkenhayn pe care îi avea cea mai puternică şi mai bine organizată dintre armatele europene.

Se cuvine cea mai vrednică cinstire eroilor care au luptat şi căzut pe Neajlov şi pe Argeş. Din pământul, îngrăşat cu trupurile şi cu sângele lor, avea să crească floarea recunoştinţei unui popor liber şi unit. Înfrângerile suferite de armata română se explică şi prin faptul că Germania a mutat pe frontul român centrul de greutate al războiului. Pe frontul român, duşmanul a concentrat în noiembrie 1916, 40 de divizii şi 6 brigăzi din toate punctele de vedere superioare nouă, la care se adaugă inacţiunea ruşilor. Aşa se explică de ce la 6 decembrie a căzut Bucureştiul, iar la 12 decembrie, Wilhelm II a lansat, în numele Puterilor Centrale, celebrul manifest de pace, redactat pe un ton arogant. Germanii au dat războiului cu România o importanţă vitală, prada era bogată şi uşoară, românii fiind azvârliţi aproape necugetat în ghiarele hrăpăreţe ale celui mai redutabil dintre duşmani. În tot timpul campaniei din 1916, Rusia a fost de rea credinţă. La Curtea din Petrograd dominau sentimentele germanofile şi intenţia de a pregăti o pace separată cu Germania. Pretextul care să justifice această trădare faţă de cauza comună a aliaţilor, trebuia să fie dezastrul militar al românilor, care să nu atingă direct Rusia. Marele Cartier Român, care s-a mutat la Buzău, a decis retragerea generală a armatei române în Moldova. Retragerea armatei române, după bătălia de pe Neajlov şi Argeş, constituie episodul cel mai dureros din întreaga campanie a anului 1916. Condiţiile în care s-a efectuat retragerea au fost deosebit de tragice şi suferinţele impuse armatei au fost aproape supraomeneşti. Retragerea a costat mai multe victime decât cele trei luni de lupte ce au precedat-o. După retragere, la cererea aliaţilor s-a decis distrugerea tuturor instalaţiilor industriei petrolifere din Prahova şi din judeţele vecine. Magaziile şi hambarele încărcate cu grânele strânse cu sudoarea ţăranului se prefac în mormane de tăciuni şi cenuşă, se aruncă în aer arsenalele, pulberării şi depozite militare. Se prăbuşesc măreţele poduri de peste ape, ridicate cu atâta trudă şi cheltuială, se nimiceşte tot avutul ţării, în urmă rămâne pustiu şi jale.

Inamicul a hărţuit în permanenţă armata română. În zilele de 8-11 decembrie a avut loc bătălia de pe Cricov, în care generalul Averescu a ţinut piept invadatorilor pentru a se crea condiţii favorabile executării retragerii. Ultima mare bătălie din perioada retragerii a avut loc la Râmnicu Sărat în prioada 22-27 decembrie. Prin victoria de la Râmnicu Sărat s-au putut retrage românii spre nord, iar ruşii se deplasau spre sud. La 14 decembrie, ruşii au început retragerea de pe frontul dobrogean, urmăriţi îndeaproape de bulgari, iar Delta Dunării se găsea într-o situaţie deosebit de gravă. La 22 decembrie a început bătălia de la Caşin, în aceeaşi zi cu bătălia de la Râmnicu Sărat, şi a ţinut până la 31 decembrie. În cele 10 zile de lupte violente, date de ambele părţi cu mari pierderi şi cu mari suferinţe, pe ploi torenţiale, viscole şi zăpezi, într-o regiune dintre cele mai grele de străbătut, frontul român fusese împins în partea de sud a Vrancei. Inamicul încerca să cadă în spatele şi în flancul poziţiilor româno-ruse de la Focşani şi Siret. Bătălia de la Caşin a continuat mai departe, dar ca un sector al marii bătălii de la Focşani şi Siret. După luptele de la Focşani, Siret şi Pralea, înaltul comandament german al trupelor din România a dat ordinul de intrare în poziţiile de defensivă. Repaosul, atât de indispensabil pentru amândouă părţile, începe la mijlocul lunii ianuarie.
- Va urma -

footer