Revista Art-emis
100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (2) PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Miercuri, 20 Aprilie 2016 13:02

Primul Razboi Mondial-2Trecând pe picior de război, în noaptea de 27-28 August 1916, armata noastră a mobilizat 833.758 militari, comandaţi de aproape 18.000 ofiţeri, şi era alcătuită din 378 batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Cifra oamenilor chemaţi sub drapel şi acelora aflaţi la dispoziţia armatei, era de 1.083.000 de oameni, reprezentând aproximativ 15% din populaţia ţării. Cu mult mai grea se prezenta problema înzestrării armatei cu armament. Alianţa noastră din 1883 cu Puterile Centrale prevedea ca tot materialul de război să se aducă din Austria şi din Germania. Eram deficitari la artilerie, mitraliere şi armament de infanterie. Doctrina nostră militară era stabilită de puterile cu care aveam un tratat de alianţă, iar inamicul nostru probabil era Rusia şi nu ne era permis să avem trupe de vânători de munte şi nici armament pentru aceste trupe, ceea ce ne punea în inferioritate, având în vedere operaţiile noastre militare din munţi. Odată cu declaraţia războiului, Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul Berthelot. Înconjurat de un corp pe ofiţeri de elită şi de tehnicieni, el era chemat să aducă, atât în organizarea serviciilor armatei cât şi în instrucţia trupelor, acel spirit francez atât de necesar în războiul modern. Din cauza formei geografice curioase a României, frontul ocupa de-a lungul Carpaţilor de la Dorna la Vârciorova, apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până aproape de Turtucaia, şi în sfârşit de-a lungul frontierei dobrogene de la Turtucaia până la Marea Neagră, o lungime de 1200 kilometri. Era cel mai lung front din Europa, mai lung chiar decât frontul rusesc, care de la Baltica până la Dorna, n-avea decât 1100 de km. Şi acesta era un dezavantaj întrucât însemna dispersarea forţelor şi dădea posibilitatea inamicului să-şi concentreze forţele şi să ne atace în punctele noastre mai slabe. Din numeroasele variante strategice ale Marelui Stat Major, cea aleasă în mod definitiv, ca fiind corespunzătoare cu situaţia politică şi militară a ţării, a fost denumită „Ipoteza Z". Războiul nostru era un război naţional pentru eliberarea fraţilor, cea dintâi mişcare pe care trebuia să o facă armata română era trecerea Carpaţilor. Pe frontul de sud, de la Calafat până la Marea Neagră, era Armata a III-a, a cărei comandă se încredinţase generalului M. Aslan. Frontul ofensiv carpatic, era servit de armatele I, II şi IV. Armata I-a, sub comanda generalului I. Culcer, se întindea de la Calafat până la izvoarele Argeşului. Armata a II-a, sub comanda generalului Al. Averescu, ocupa frontul de la izvoarele Argeşului până în regiunea Vrancei. Armata a IV-a sau de Nord, sub comanda generalului Constantin Prezan, ocupa Carpaţii Moldovei, făcând în regiunea Dornei, joncţiunea cu frontul rusesc.

Regele Ferdinand avea comanda supremă a armatei române în război. Ca şef al Marelui Stat Major figura generalul A. Zottu, dar o boală grea l-a împiedicat pe acesta să ia parte la conducerea operaţiilor militare, care au fost concepute şi conduse de către generalul D. Iliescu. Când declaraţia noastră de război sosi pe neaşteptate în seara zilei de 27 august 1916, ea produse o emoţie considerabilă la cartierele generale ale armatelor duşmane. În noaptea de 14/27-15/28 august 1916 trupele române au atacat frontiera austroungară. Zidul de temniţă, care închidea o jumătate a Neamului Românesc, era dărâmat. Prin văile, pe unde, cu 18 veacuri în urmă, trecuseră legionarii împăratului Traian pentru a cuceri Dacia, prin aceleaşi văi pe unde, cu trei veacuri în urmă, trecuseră steagurile oastei marelui voievod Mihai Viteazul, ca să unească pe toţi fiii aceluiaşi neam sub acelaşi spectru, pe aceleaşi căi trecea acum oştirea Regelui Ferdinand pentru a înfăptui pentru vecie ceea ce Traian orânduise, iar Mihai înfăptuise numai o clipă. Pătrunderea în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Rezistenţa opusă de trupele austroungare a fost înfrântă cu repeziciune, trupele române înaintau impetuos spre ţelurile fixate. După numai două zile de la începerea războiului trupele române intrau în Braşov, pe Valea Jiului ocupau oraşul Petroşani, au ocupat Târgul Secuiesc, iar după trei zile de război erau în faţa Sibiului şi a Orşovei. Coloanele române înaintau într-o înălţare sufletească, uşoară de înţeles. Era ziua triumfului, răzbunarea suferinţelor milenare. Trupele duşmane, care încercau să se opună înaintării trupelor române, erau cele ce constituiseră Armata I austroungară, comandată de generalul Arz von Straussemberg. Zilnic Arz primea întăriri atât austroungare cât şi germane, iar conducerea trupelor duşmane din Ardeal a trecut în mâna germanilor. Trupele duşmane se reorganizează constituindu-se grupul de Nord-Est, sub comanda generalului prusian von Morgen şi grupul de Sud comandat de generalul prusian V.Staabs. După o lună de la intrarea României în război, campania din Ardeal intra într-o fază nouă. Forţele celor trei armate române trebuiau concentrate, legate una de alta şi aduse în Valea Mureşului. Înaintarea se făcea cu încetineală, de când armatele fuseseră împuţinate, prin trimiterea de ajutoare în Dobrogea şi la Dunăre. În această situaţie generalul Falkenhayn, fostul şef al statului major german, sosi la 19 septembrie la Deva luând comanda frontului din Ardeal. Falkenhayn decise să-şi concentreze toate forţele disponibile într-un singur sector şi să atace grupul românesc de acolo. Grupul român odată distrus, forţele duşmane se vor îndrepta imediat spre grupurile vecine, spre a le pregăti aceeaşi soartă. Noul comandament german luase hotărârea definitivă, el va începe contraofensiva, atacând grupul român de la Sibiu. Germanii au conceput bătălia de la Sibiu ca o luptă de nimicire. Împresurarea plănuită de inamic n-a reuşit. Eroismul arătat de soldaţi, care au luptat ca leii, atât individual, cât şi în grupe, au reuşit să degajeje armata din cercul de fier în care fusese strânsă şi au transformat într-o pagină de epopee, ceea ce putea să se transforme într-un dezastru. Bătălia de la Sibiu i-a impresionat dureros pe români. A fost prima ciocnire serioasă cu un adversar superior numericeşte şi pregătire, ca germanii şi cu o dotare în tehnică de luptă net superioară faţă de români. Cu toate victoriile obţinute de Armata a II-a la Porumbacu şi la Bărcuţ, Marele Cartier General a hotărât suspendarea ofensivei şi o nouă grupare a forţelor ei, spre a muta ofensiva spre nord, unde grupul lui Morgen constituia pericolul.

În 35 de zile de lupte continue şi aprige, împotriva unul inamic care se întărea continuu şi pe un teren foarte greu, frontul acestei armate înaintase pe o adâncime între 80-100 km în inima Ardealului. Ea ajunsese la sfârşitul lunii septembrie la porţile oraşelor Reghin şi Sighişoara. Teritoriul ocupat de armatele româneşti reprezenta o treime din suprafaţa totală a Ardealului, dar acest fapt nu a ţinut mult. În bătălia de la Praid-Sovata, Armata a IV-a a ieşit biruitoare, dar a fost nevoită să-şi plece capul în faţa neînduplecatei soarte şi să se jertfească pe altarul camaraderiei războinice. Soldaţii armatelor a doua şi a patra române victorioşi cu braţul, erau înfrânţi cu sufletul, acesta era rezultatul înfrângerilor de la Sibiu şi Turtucaia. Ca represalii pentru purtarea frăţească a locuitorilor faţă de armata română, ungurii, la reocuparea satelor şi oraşelor româneşti, dau foc caselor şi gospodăriilor româneşti, spânzură pe loc, fără judecată, pe cei învinuiţi de purtare frăţească cu românii. În această situaţie Falkenhayn pregăteşte ofensiva împotriva Armatei a II-a. În bătăliile de la Şinca şi Ţânţarul inamicul este victorios şi se pregăteşte pentru bătălia de la Braşov. Cu mai mult de trei veacuri în urmă, la 7 iulie 1603, în marginea Braşovului, oastea românească condusă de Radu Şerban Voievod, nimici până la cel din urmă om, oastea ungurească a craiului ardelenesc Moise Szekely. Capul craiului purtat pe străzile Braşovului a fost apoi bătut în cuie pe porţile Făgăraşului, în semn de răzbunare pentru mişeleasca ucidere a lui Mihai Viteazul din 1601. Opt ani mai târziu, în 1611, Radu Şerban bătea din nou mândra oaste a noului crai al Ardealului, Gabriel Bathory, între Sâmpetru şi Braşov, exact pe locurile unde, cu 305 ani mai târziu, urmaşii oştenilor Basarabului vor smulge admiraţia duşmanului. Sângele românesc a mai multor generaţii, a înroşit pământul Ardealului. În bătălia de la Braşov dată în zilele de 7 şi 8 octombrie, românii sunt învinşi şi trebuie să înceapă retragerea. După 40 de zile campania română din Ardeal a luat sfârşit. Trupele române au început durerosul marş de retragere înspre aceleaşi creste ale Carpaţilor, devenite acum bariera ce trebuia să apere pământul patriei de năvala duşmană.

Ofensiva română în Ardeal, partea cea mai însemnată a planului de operaţii militare, fusese paralizată de la început de contralovitura primită pe frontul de sud. Apărarea Dobrogei şi încercarea de la Flămânda, îndrumaseră într-acolo, nu numai rezervele generale, dar chiar unităţile de prima linie, indispensabile ofensivei din Ardeal. Astfel, înainte de a fi putut atinge linia Mureşului, primul obiectiv al ofensivei noastre, duşmanul îşi adunase forţele disponibile, îşi organizase o armată ofensivă şi începuse loviturile. Bătălia de la Sibiu fusese cea dintâi şi fusese hotărâtoare. Iniţiativa trecuse în mâna duşmanului, în Ardeal ca şi în Dobrogea. Reluarea ofensivei în Ardeal a fost hotărâtă când situaţia fusese compromisă. Neaşteptatele lovituri primite la Turtucaia, Bazargic şi în Dobrogea de sud, pricinuiseră luarea de contramăsuri, spre a para ameninţarea din acea parte. Puternicele forţe trimise în Dobrogea şi la Dunăre restabiliseră aici echilibrul între cele două armate adversare. Şi visul eliberării Ardealului, legănat de doruri seculare, un moment întrerupt, îşi rupse brusc firul. Goniţi de pe sfântul pământ, unde intrasem ca eliberatori, eram urmăriţi de un duşman înverşunat, care-şi mărea din ce în ce puterile. Furtuna se apropia acum ameninţătoare de porţile casei noastre.Măsuri energice şi repezi se impuneau. Primul gând a fost la ajutorul aliaţilor. În vecinătatea noastră imediată era puternicul aliat rus, cu nesecatele lui resurse de oameni şi material. Inacţiunea ruşilor era de neînţeles în prima etapă a războiului, când bănuiala nu începuse încă a încolţi în sufletele noastre. Guvernul şi comandamentul român s-au adresat atunci marelui cartier rus, cerându-i o participare mai viguroasă a armatei ruseşti la acţiunea de pe fronturile noastre.Telegrama lui Alexeiew este revelatoare, ea făcea proba concepţiei ciudate pe care şi-o făceau ruşii despre colaborarea celor două armate. România şi armata română nu existau şi nu intrau în socoteală, decât atât cât erau necesare pentru protecţia propriei armate ruseşti, prevedea telegrama. Dacă acest scop, care era singura preocupare a comandamentului rus, se obţinea mai lesnicios cu sacrificarea şi ruina României, aceasta nu emoţiona deloc pe guvernul şi comandamentul rus.

Pe frontul din Dobrogea, România se găsea în război cu patru state: Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. La 28 august, comanda supremă a trupelor bulgaro-germano-turceşti din nord-vestul Bulgariei fusese încredinţată mareşalului Mackensen, care era una din gloriile armatei germane. Era omul iniţiativelor îndrăzneţe, a loviturilor brutale, a bătăliilor date fără nicio cruţare de vieţi omeneşti. Încredinţarea comenzii armatei de operaţiuni unui astfel de om, arăta importanţa pe care Germania o dădea acţiunii de la frontiera dobrogeană.Comandantul capului de pod Turtucaia era generalul C.Teodorescu. El era pus sub ordinele directe ale generalului M. Aslan, comandantul Armatei a III-a, al cărui cartier general era la Bucureşti. Comparaţia între forţele româneşti şi cele vrăjmaşe este cu totul în favoarea acestora din urmă. Şi cantitativ şi calitativ, atacatorul era superior celui atacat. Bătălia de la Turtucaia s-a dat în 5 si 6 septembrie şi a fost o adevărată catastrofă militară, care a însângerat ţara, la o săptămână de la intrarea noastră în război. Căderea oraşului Turtucaia a făcut o enormă impresie, atât prin pagubele materiale, cât şi efectul ei moral. În acelaşi timp cu atacul împotriva oraşului Turtucaia, Mackensen aruncă şi celelalte trupe ale armatei bulgare peste frontieră, în direcţia Silistrei şi a Bazargicului. Această bătălie a fost un eveniment istoric, pentru întâia oară, bulgarii au luptat împotriva ruşilor ca duşmani. Bătălia de la Bazargic a fost definitiv pierdută pentru aliaţi, tocmai datorită slăbiciunii comandamentului rus, care a întrebuinţat importante forţe avute la dispoziţie, în altă direcţie decât în aceea care era cea mai utilă şi care i se indicase.

Operaţiunile din Dobrogea aduseseră inamicului un important succes strategic. El ne silise să ne îndreptăm atenţia asupra frontului de sud şi să ne slăbim forţele din Ardeal, tocmai când acolo se pregătea marea ofensivă a lui Falkenhayn. Apoi, puterea noastră militară şi, odată cu ea, şi forţa morală care rezultă din încrederea în sine, au primit importante lovituri. Izbânda de pe linia Rasova-Cobadin-Tuzla era numai un episod fericit care ne permitea să respirăm un moment şi să ne reculegem. Noul comandant al frontului din Dobrogea, generalul Averescu pregătea o ofensivă prin care să atace frontal pe inamic, spre a-l arunca spre sud. Comandamentul român a hotărât ca lupta decisivă să se dea la Flămânda. Oprirea operaţiunii de la Flămânda este rezultatul propriei noastre voinţe şi este efectul situaţiei critice de pe frontul transilvănean. Contraofensiva noastră pe frontul de sud s-a sfârşit cu o nereuşită generală. Odată cu oprirea acţiunii de la Flămânda şi cu trimiterea a trei divizii româneşti pe frontul carpatic, se suspendară şi luptele din Dobrogea. Locul diviziilor româneşti plecate, îl luau trupele ruseşti. Cu strângere de inimă trebuia primită această situaţie fatală, apărarea pământului patriei trecea pe mâna armatei ruseşti care dăduse în Dobrogea proba unei lipse de energie şi a unei indiferenţe totale, care îndreptăţeau pentru viitor cele mai rele presentimente.

În această nouă situaţie, Mackensen a dezlănţuit ofensiva pe toată linia frontului. La 19 octombrie cade Topraisarul, apoi este ocupat Cobadinul, iar pe 21 octombrie trupele germano-bulgare ocupă oraşul Constanţa. După aceste bătălii diviziile româneşti au fost scoase din luptă. În locul diviziilor româneşti, au fost aduse trupe ruseşti. Astfel, paza a ceea ce mai rămăsese din Dobrogea, a fost încredinţată în întregime ruşilor. Generalul Zaioncicovsky care, prin incapacitatea sa, pierduse Dobrogea a fost înlocuit cu generalul Sacharow şi pus sub ordinele directe ale generalului Alexeiew. Sângerosul şi durerosul act dobrogean al campaniei române se încheia. Menit să fie o acţiune secundară în războiul nostru, el a devenit deodată principala cauză a înfrângerii. Campania dobrogeană începuse cu episodul dramatic de la Turtucaia şi, încetul cu încetul, pompase toate rezervele puterii noastre militare şi paralizase avântul cu care armata se repezise peste Carpaţi. Respinşi de pe o linie pe alta, pierdusem în cele din urmă Constanţa. Dobrogea a devenit mormântul câtora zeci de mii de fii ai ţării şi al celor mai frumoase iluzii. Contraofensiva germană respinsese armata română, care invadase Transilvania şi o aruncase în Munţii Carpaţi. Era evident că această operaţie fusese numai prima etapă a planului de campanie german, după care trebuia să urmeze cea de-a doua, încercarea duşmanului de a străpunge bariera Carpaţilor şi a ocupa România.

Românii aveau tot dreptul să fie ingrijoraţi de întorsătura pe care o lua războiul. Marele cartier german hotărâse ofensiva în stil mare împotriva României. Germania avea absolută nevoie de grâul şi petrolul românesc, ca să poată trăi şi continua războiul. De aceea, frontul românesc devenise în această perioadă frontul principal al marelui război european. De pe toate celelalte fronturi unde luptele stagnau, forţe considerabile se întreptau spre frontul românesc. Pentru noi, apărarea liniei Carpaţilor şi a Dunării, formând un front care încingea România pe o lungime de 1200 km, era o imposibilitate strategică. Apărarea Carpaţilor se făcea în condiţii de mare inferioritate strategică pentru noi. Toate avantajele, reieşite din forma geografică a frontierei române, trecuseră de partea inamicului. Marea bătălie a trecătorilor a început prin atacarea porţilor Moldovei. Inamicul începe atacul Muntelui Ţipcheş pe 19 octombrie, atacă valea Tratuşului, lupte grele se dau pe valea Uzului, dar fără niciun rezultat. Toate speranţele inamicului se îndreaptă spre trecătoarea Oituzului. Operaţiile grupului Schmettow pentru cucerirea trecătoarei Oituzului, poartă numele de bătălia de la Oituz. Comanda trupelor române care apără trecătoarea Oituzului a fost încredinţată generalului Eremia Grigorescu, care va deveni unul din numele glorioase ale războiului nostru. În lupta de la Megheluş a căzut căpitanul Petre Carp, fiul bătrânului om politic, care aducea, în acest chip, jertfa sa de sânge în războiul pe care nu-l voise şi la realizarea idealului, în care nu crezuse. Au urmat luptele de la Hârja, prin care localitatea a fost transformată în ruine, iar în marea bătălie de la Oituz, inamicul suferise o dureroasă şi sângeroasă înfrângere. Divizia 15 română şi-a câştigat gloriosul nume de „divizia de fier", înscris cu litere de foc şi sânge pe înălţimile ce domină poarta Oituzului, mândra inscripţie, „Pe aici nu se trece!.

La 27 octombrie generalul von Arz sfârşise bătălia din Munţii Moldovei cu o decisivă şi completă înfrângere. Generalul Prezan şi viteaza armată de nord se arătaseră tot atât de vrednici în defensivă, cum se arătaseră şi în ofensivă. Porţile Moldovei erau bine păzite. Dacă atacarea trecătorilor Moldovei ce constituia concepţia comandamentelor austroungare, era pentru Falkenhayn o „idee nenorocită", în schimb atacarea trecătorilor care constituie drumul cel mai scurt spre Bucureşti, era ideea favorită a comandanţilor germani. Comandamentul român era conştient de gravitatea situaţiei. Regiunea Braşovului atacată de germani era cea mai vulnerabilă, din cauza vecinătăţii ei imediate cu capitala ţării şi a numeroaselor trecători ce o străbăteau, în număr de şase. Comanda Armatei a II-a, reconstituită cu cinci divizii, era încredinţată din nou generalului Averescu. Şoseaua Branului este unul din drumurile cele mai vechi care au legat Ţara Românească cu Ardealul. Este calea legendarului descălecat al Basarabilor. Pe aici au trecut în veacul al XIII-lea cavalerii teutoni cu gândul întemeierii unei durabile stăpâniri germanice. Tot pe aici, mai în urmă, în două rânduri, armatele mândre ale ungurilor, conduse de ambiţiosul rege Carol Robert, ori de puternicul Sigismund, împăratul german de mai târziu, erau atacate, bătute şi ajutate să-şi găsească patria mai repede, de simpli oşteni ai Basarabilor, care-şi apărau „moşia şi nevoile şi neamul". În luptele de la Rucăr, Dragoslavele, Mateiaşul şi Câmpulung germanii au trebuit să se declare învinşi. Încercarea de străpungere de la Câmpulung a eşuat.
- Va urma -

footer