Revista Art-emis
100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (1) PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Duminică, 17 Aprilie 2016 21:07

Primul Război Mondial-1La 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, liceanul Prinţip ucide prin focuri de revolver pe arhiducele Frantz Ferdinand, moştenitorul monarhiei austro-ungare şi pe soţia lui. O lună mai târziu, Austro-Ungaria declară război Serbiei. După câteva zile Europa întreagă, şi în urma ei, toate celelalte continente, erau târâte în vârtejul celui mai groaznic cataclism pe care l-a înregistrat istoria omenirii. Războiul era la hotarele României. Patru cincimi din graniţele noastre erau ocupate de luptători. De la Severin şi de la Dorohoi se puteau urmări luptele, iar la Vârciorova şi la Mamornita cădeau schije şi gloanţe rătăcite. Marele conflict sângeros nu putea să nu aducă răfuiala cea mare. Din râurile de sânge, peste movilele de cadavre, nu putea să nu se ridice aurora dreptăţii. Şi de la această dreptate, Ţara şi Neamul Românesc aveau mult de aşteptat. Istoria Neamului Românesc este o înşiruire de nedreptăţi, suferinţe şi umilinţe. Mai mult de jumătate din pământul şi neamul nostru se găsea sub jug străin. Constituirea unui Stat Românesc, care să cuprindă pe toţi Românii de pe tot Pământul Românesc, acesta era idealul naţional şi visul de veacuri, în care au crescut toate generaţiile noastre. În Transilvania, o conştiinţă nouă îşi face drum, generaţia tânără întoarce faţa de la Viena şi Budapesta şi se îndreaptă spre Bucureşti. De aici înainte, soarele românismului răsărea de la Bucureşti. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Revoluţia de la 1848-1849 şi Avram Iancu devenit eroul legendar al luptelor românilor, Unirea Moldovei cu Ţara Românească de la 1859 şi făurirea unei Românii moderne, Războiul de Independenţă al României din 1877-1878 au contribuit decisiv la deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor.

Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, prin Statutul lui Andrei Şaguna s-a despărţit de biserica sârbească. Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român - ASTRA, dă un impuls puternic culturii naţionale româneşti. Memorandumul din 1892, în care sunt expuse suferinţele şi revendicările româneşti, este prezentat la Curtea de la Viena de o numeroasă delegaţie românească. Împăratul refuză să primească delegaţia, iar documentul este trimis la Budapesta. Guvernul ungar îl înapoiază preşedintelui delegaţiei, dr. Ioan Raţiu, iar la întoarcerea în ţară memorandiştii sunt judecaţi pentru „trădare de patrie". Odată cu porţile temniţelor de la Vaţ şi Seghedin, s-au deschis complet şi totdeauna inimile Românilor din Regat pentru fraţii lor din Ardeal. Ideea daco-românismului devine coşmarul şoviniştilor maghiari. Neamul Românesc este acum considerat ca un tot unitar, graniţele artificiale pot despărţi trupurile dar sufletul este unul singur. Conştienţi de primejdie, ungurii urmăresc maghiarizarea forţată cu o furie exasperată, Tisza, Banffy, Appanyi, sunt cei trei care culminează sforţările de distrugere ale Neamului Românesc, cu ajutorul legilor celor mai draconice. Conducătorii maghiari indicau cu precizie sfârşitul demersului, în 50 de ani nu va mai fi picior de român în Transilvania. Dar în plină execuţie a planului de asasinare a unei naţiuni, cade trăsnetul catastrofei mondiale. Tisza era unul din reprezentanţii cei mai fanatici ai politicii naţionale maghiare, a căror întreagă acţiune era dominată de halucinaţia statului naţional unitar maghiar. În această situaţie Austria era paralizată, era prizoniera Ungariei. Politica Austriei era dominată de interesele Ungariei, iar unul din punctele cardinale ale politicii ungare era intoleranţa faţă de naţionalităţi. Ungaria era strâns legată de Austria ca o piatră de moară de gâtul unui om care se îneacă. În preajma marelui război, imperialul cadavru, a ajuns să sape groapa propriului imperiu tocmai datorită politicii Ungariei.

Bucovina a fost ruptă din trupul Moldovei şi furată de austrieci în anul 1775. Diplomatul austriac Kaunitz, ministrul Mariei Tereza a reuşit să-şi asigure buna atitudine a mareşalului Rumiantzow, generalissimul armatelor ruseşti mulţumită unui cadou de 5000 de galbeni şi a unei tabachere de aur, împodobită cu briliante. Mareşalul rus îşi retrage oştile din Bucovina, apoi austriecii o ocupă, astfel banditescul proiect a reuşit. Dulcea Bucovină a lui Alecsandri, vesela grădină, plină de amintirile gloriosului trecut al Moldovei, murea pe încetul şi-şi întindea braţele rugătoare către sora mai mare. Tot printr-o înşelătorie la 28 mai 1812 ne este răpită Basarabia de către ruşi. Vina a fost aruncată asupra dragomanului Dumitrache Moruzi, care seconda pe ministrul turc Galib Effendi şi luau parte activă la dezbaterile Tratatului de Pace de la Bucureşti. Ţap ispăşitor a fost găsit Moruzi, sub acuzaţia că, râvnind la un scaun domnesc într-unul din cele două principate, a căutat să-şi atragă simpatia ruşilor. Pentru această faptă lui Moruzi i-a fost tăiat capul din ordinul marelui vizir. O târguială necinstită între străini şi un cap tăiat au pecetluit răpirea Basarabiei. După Războiul de Independenţă din 1877 – 1878, Congresul de la Berlin ne solicită să înapoiem Basarabia de sud ruşilor. Ca o compensaţie României i se dă Dobrogea, vechiul pământ românesc al marelui voievod Mircea.

În octombrie 1912 a izbucnit Războiul Balcanic. Turcia era în conflict cu Italia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia. România era interesată deoarece chestiunea graniţei de sud a Dobrogei era nerezolvată. Nu se respectase voinţa Congresului de la Berlin, Silistra, cu forturile ei, cheia Dobreogei, a rămas în stăpânirea Bulgariei. În anul 1913 a început campania română în Bulgaria. Pentru a doua oară, în cursul domniei sale, Regele Carol trecea Dunărea în fruntea armatei române. În anul 1877 el o făcuse ca să cucerească independenţa României şi să ajute la formarea statului bulgar. După 36 de ani el trebuia s-o facă din nou ca să dea o lecţie vecinului ingrat şi să asigure liniştita dezvoltare a ţărilor balcanice, ameninţate de planurile agresive ale tulburătorului popor bulgar. Rezultatele campaniei erau foarte mulţumitoare, dar a scos în evidenţă şi unele lipsuri ale armatei române. Tratativele de pace, conduse cu deosebită autoritate de Titu Maiorescu, au dus la încheierea Păcii de la Bucureşti din 1913. România a ieşit la încheierea acestor evenimente cu un câştig de teritoriu, care-i asigura graniţa Dobrogei de sud, cu prestigiul său european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil, Bulgaria. Atât campania României cât şi rezultatul tratativelor au produs o răcire a relaţiilor cu Austro-Ungaria şi cu Bulgaria, astfel că Austro-Ungaria se decide să ducă o politică agresivă împotriva României mergând până acolo, încât concepeau anexarea României la Austro-Ungaria. La 15-28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Era preludiul săptămânii tragice. La 31 iulie Germania declară război Rusiei, iar la 3 august Franţei. În aceeaşi zi Germania invada teritoriul Belgiei. La 4 august Anglia declară război Germaniei. Dansul morţii începuse. Într-o săptămână şapte state europene, dintre care cele cinci mari puteri, erau în stare de război. O lună mai târziu, Turcia şi Japonia se prinseseră şi ele în hora sângeroasă.

Surprinderea şi emoţia Românilor au fost considerabile. Era în conştiinţa generală că mari evenimente ne aşteaptă şi pe noi. Convingerea că evenimentele de faţă constituie un moment istoric cum nu se întâlnesc multe în cursul veacurilor, că ele sunt menite să schimbe faţa lumii, soluţionând cele mai arzătoare probleme internaţionale, ne impunea şi nouă datoria de a ne folosi de acest prilej. Ar fi fost o crimă împotriva patriei şi a neamului ca să lăsăm să ne scape această ocazie, aşa de rară în istoria popoarelor. Aveam revendicări naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut. Cele dintâi ne duceau în conflict cu Austro-Ungaria, celelalte cu Rusia. Aceasta era cumpăna cea grea în care ne găseam după izbucnirea marelui conflict. Un drum greşit, o mişcare rea, şi micul stat român putea fi strivit între uriaşii ce se ciocneau în jurul lui. Pentru a fixa atitudinea României faţă de marele război, un consiliu de coroană s-a ţinut la Sinaia, sub preşedinţia Regelui Carol, în ziua de 3 august 1914. Au participat întregul guvern, în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri Ioan I.C. Brătianu, preşedinţii corpurilor legiuitoare, foştii prim-miniştri şi şefii de partide politice. Regele Carol, german de origine, vedea chestiunea prin prisma obligaţiilor sale contractuale, România era legată printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale. Regele a scos dintr-o casetă de fier, tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ioan Brătianu tatăl, la 1883, reînnoit sub guvernele miniştrilor Catargiu, Sturza şi Maiorescu a căror semnătură o purta. Singurul Petre Carp a avut aceeaşi poziţie cu propunerea Regelui şi ceru imediata intrare în război alături de Puterile Centrale. Majoritatea celor prezenţi au fost împotriva propunerii Regelui, pentru motive de ordin juridic şi moral.

Alianţa noastră cu Puterile Centrale era o alianţă defensivă. În cazul de faţă Puterile Centrale erau agresoarele, ele provocaseră şi declaraseră războiul. România nu fusese nici consultată, nici măcar prevenită asupra demersului guvernului austroungar la Belgrad, care avea să provoace războiul şi s-o târască într-un război ofensiv. Aproape toţi sfetnicii de faţă s-au pronunţat în cuvinte mişcătoare şi întemeiate pe o adâncă cunoştinţă a situaţiei politice, pentru o neutralitate care să ne îngăduie a aştepta desfăşurarea evenimentelor, păstrându-ne completa libertate de acţiune. La sfârşitul consiliului, primul ministru Brătianu a prezentat o telegramă, prin care anunţa că Italia se declarase neutră. Puterile Centrale au considerat politica noastră ca un act de trădare faţă de aliatul de care ne lega un tratat. Neutralitatea proclamată de România nu putea fi o soluţie definitivă. La adăpostul timpului câştigat, România trebuia să-şi facă toate pregătirile politice şi militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maximum de putere şi cu şansă de izbândă. Simpatiile personale, puterea legăturilor tradiţionale, raţionamentul obiectiv şi alte felurite consideraţii, împărţeau ţara în două curente. Cel dintâi, cel mai slab era curentul germanofil. Curentul antantofil, chiar de la început, era mult mai puternic. Lozinca lui era eliberarea Ardealului, şi această ţintă se identificase cu idealul naţional român. Faţă de politica brutală, cinică şi ipocrită a Puterilor Centrale, alianţa dintre Anglia, Franţa şi Rusia, a inaugurat cu dibăcie o politică largă, generoasă, menită a câştiga inima popoarelor. La baza acţiunii lor războinice, ele au pus principiul autodeterminării naţionalităţilor, eliberarea popoarelor asuprite, dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta lui. Simpatia pentru Franţa, dorinţa de eliberare a Ardealului şi perspectiva prăbuşirii Austro-Ungariei, ce se întrevedea din ce în ce mai probabilă, în urma înfrângerilor de pe frontul rusesc au fost hotărâtoare. Regele Carol, care a murit pe 27 septembrie 1914. Slăbit de povara celor 76 de ani, dintre care 48 de ani de domnie, bătrânul rege se văzu pus în faţa celei mai chinuitoare probleme ce a sfâşiat vreodată sufletul unui cap încoronat.

Noul Rege al României, Ferdinand, se urca în scaunul domniei în împrejurări neasemănat de grele. „Voiu domni ca bun român", a declarat noul rege în clipa solemnă a jurământului. Între porunca sângelui şi aceea a conştiinţei, Regele Ferdinand o ascultase pe aceasta din urmă. România era cea mai curtată ţară, deoarece aşezarea ei geografică, puterea ei militară şi ascendentul căpătat în urma războiului balcanic, dădeau participării ei la război cea mai mare greutate. Atât Puterile Centrale cât şi statele Antantei au încercat şi au făcut tot posibilul de a câştiga România de partea ei. Dar privirile şi inimile Românilor se îndreptau în primul rând peste Carpaţi. Partizanii colaborării cu Franţa şi Anglia: Ioan I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea, Octavian Goga, Vasile Lucaci, Nicolae Filipescu, Regina Maria şi mulţi altii au desfăşurat o intensă propagandă atât în ţară, cât şi peste hotare pentru realizarea idealului naţional, toţi românii să se unească într-un singur stat. Politica de război a lui Brătianu se rezuma la declaraţia: aşteptarea momentului celui mai favorabil, pentru ca intrarea noastră în război să se facă cu maximum de folos, atât pentru noi cât şi pentru prietenii noştrii. Diplomaţia europeană îl numea „Sfinxul", căci abilitatea şi discreţia sa, devenite legendare în istoria marelui război, împiedicase să i se cunoască intenţiile. Nicolae Iorga de asemenea a militat neobosit pentru ca România să intre în război de partea Antantei, pe care-l considera „cea din urmă jertfă de răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl duce pentru robia lui de 2000 de ani". România a dus tratative serioase cu Franţa, Anglia, Rusia privind ajutorul ce-l va primi în armament, tehnică, muniţii, precum şi garanţii privind revendicările noastre teritoriale.

La 22 iunie 1916, Rusia şi Franţa au somat România, prin telegrame, să intre în război imediat, arătând că era un moment favorabil. În telegramă se spunea: „Intrarea în război a României, în momentul acesta va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea sa va fi amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte României de a se alătura „acum ori niciodată". La 4/17 august 1916, Ioan I. Brătianu, seful guvernului român încheia cu reprezentanţii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei tratatele prin care România se obliga ca, cel mai târziu la 28 august, să declare război şi să atace Austro-Ungaria. Tratatele încheiate erau în număr de două, un tratat politic şi o convenţie militară. Teritoriul asupra căruia puterile semnatare recunoşteau României dreptul de anexare, cuprindea totalitatea provinciilor locuite de români, din cuprinsul monarhiei austroungare: Bucovina, Transilvania şi Banatul, în intregime, iar Crişana, până la o linie care se întindea aproximativ de la vărsarea Mureşului în Tisa, în faţa Seghedinului, până la vărsarea Someşului în Tisa; apoi în Maramureş, până la linia despărţitoare dintre Tisa şi Vizău. Astfel, interesele României fuseseră bine garantate. La 14/27 august 1916 s-a ţinut în Palatul Cotroceni din Bucureşti istoricul Consiliu de Coroană, convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere fruntaşilor ţării aprobarea pentru intrarea în acţiune a României, hotărâtă de guvernul Brătianu, precum şi sprijinul lor. Ioan I.C. Brătianu a declarat că România nu putea să rămână neutră într-un război în care se hotăra soarta lumii, cu atât mai mult cu cât ea avea un ideal de îndepinit şi, împrejurări ca cele de azi, nu erau să se mai întâlnească. Cauza românismului a făcut un pas gigantic înainte, din moment ce patru mari puteri au recunoascut dreptul nostru la unitate naţională.

Maiorescu şi Marghiloman au avut rezerve faţă de intrarea în război, iar Petre Carp a fost categoric împotriva războiului. Take Ionescu şi Filipescu, care-şi vedeau încoronată politica dusă de doi ani de zile, şi-au exprimat deplina satisfacţie, asigurând pe Suveran şi pe guvern de sprijinul lor necondiţionat. Consiliul de Coroană s-a terminat într-o mare însufleţire. Regele, prin nobilul său sacrificiu şi prin patriotismul său înălţător, a încheiat şedinţa cu îndemnul, „Cu Dumnezeu înainte!". La scurt timp decretul pentru declararea stării de război se afişa pe străzile Bucureştiului, iar pe înserate, goarnele jandarmilor anunţau mobilizarea generală a armatei. La ora 21 ministrul nostru la Viena a înmânat declaraţia de război pe care România o făcea către Imperiul Austro-Ungar. România începuse sfântul război pentru eliberarea fraţilor noştri subjugaţi şi pentru întregirea neamului. A doua zi Regele Ferdinand împărtăşea românilor hotărârea cea mare şi le trimitea un cuvânt de îndemn la datorie, de însufleţire şi de nădejde. „Pentru neamul nostru războiul a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera înaintaşilor noştri, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor."
- Va urma -

footer