Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Ligia Tibu   
Duminică, 17 Aprilie 2016 20:57

Fantana Alba 1941-5M?rturiiile unui supravie?uitor

Era în Postul Pa?telui ?i Zenovia se trezise de diminea??, privind peste luncile amor?ite. Sosise ?i luna lui april dup? o iarn? grea, cum nu mai fusese demult. Lemnele cl?dite lâng? ?ur? erau pe sfâr?ite ?i se gândea cu fric? la ziua când n-or mai avea ce pune pe foc. ?i cu mâncarea era greu, veniser? solda?ii ru?i ?i luaser? sacii cu grâne din pod, cartofii din beci, l?zile cu mere. Cei de la N.K.V.D. umblaser? din cas? în cas? prin toate satele de pe Valea Siretului ?i confiscaser? tot ce era scris în limba român?; a?a r?m?sese f?r? cele câteva c?r?i din vremea ?colii ?i f?r? certificatele de na?tere. Ii spuseser? solda?ii c? era ordin de sus ?i c? prin var? s? se duc? la Raion, la Hliboca s?-?i scoat? acte noi, în limba ruseasc?. Dar cum se putea una ca asta? P?rin?ii ?i surorile ei r?m?seser? în România, limba lor era aceea?i, socotelile cum le fuseser? înainte. Cum se ab?tuse a?a o n?past? tocmai pe dânsa, s? o rup? grani?a de neamuri ?i de ?ar?, printr-o simpl? linie tras? cu creionul pe o hart? ce desp?r?ea oamenii de satul natal ?i de locurile copil?riei? Fusese oare o hot?râre luat? la Moscova, cum auzea la difuzorul de pe perete?
- ?i-am spus, m?i femeie, nu mai da drumul la aparat, c? dac? ne prind solda?ii, ne omoar?, îi spunea Gheorghe de câte ori o vedea r?sucind butonul radioului ce prindea posturi din Romania. Las? c-om merge înapoi în ?ara noastr?, cum s-o dus ?i nem?ii din sat înapoi la dân?ii.

Au trecut de-atunci zeci de ani, dar ochii lui „nu s-au apucat a usca niciodat?". St?m pe marginea patului în odaia dinspre drum, undeva pe o str?du?? dosnic? din târgul R?d?u?ilor. E înc? iarn? aici ?i aud viscolul ?uierând prin stre?ini. Cu mâna tremurând?, întoarce cu vârful cu?itului felii de mere pe care le coace pe plit?, pentru mine. Le adun? pe margine ?i le scutur? de funingine. Simt cum ne înv?luie un miros acri?or. Pe b?trânul Cr?snaru l-am intalnit prin 1997, atunci când aflându-m? la film?ri prin Bucovina, am primit o informa?ie aproape incredibil?. Aveam ocazia s?-l cunosc pe unul din pu?inii supravie?uitori ai masacrului din 1941 de la Fântâna Alb?. În acea dup?-amiaz? dintr-un sfâr?it de februarie aflam lucruri neauzite înc?, despre care nu se scrisese în c?r?i. O poveste dep?nat? la gura sobei, în vechiul târg unde se retr?sese ?i înc? se ferea s? spun? lumii c? supravie?uise, eroul meu. „Atunci cvând ai tr?it r?u, e tare u?or s? te înve?i a tr?i bine, dar atunci când ?i-a fost bine, e tare greu s? te înve?i cu r?ul. A?a mi-o fot mie dat, s? m? rup de ?ar?, ca dup? aceea s? m? întorc, dar s?-mi las ce aveam mai scump în str?in?t??uri".

Ascult. Nu prea am ce întreb?ri a-i pune. În manualele mele de istorie nu se pomenise despre asta.

La 1 aprilie 1941 un grup de români din satele de pe Valea Siretului, ?inut devenit proprietatea U.R.S.S. în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, a pornit pa?nic spre România. Mul?i români din Bucovina de Nord încercaser? s? se întoarc? ilegal pe p?mântul ??rii, îns? fuseser? prin?i ?i uci?i, iar familiile lor - torturate, ucise sau trimise în Siberia. Aveau acum, surprinz?tor, acceptul formal al Rusiei, care le d?dea voie s? se întoarc? în ?ara-mam?. Aflar? de la Comun? c? cele trei familii de nem?i din Storojine? ?i vreo alte cinci din Cupca, î?i f?cuser? actele ?i se mutaser? în Germania, cu voia lui Stalin. Î?i luaser? ce aveau prin gospod?rie, copiii de mân?, câinii de lan?uri ?i caii de funie. Se suiser? în trenuri de la Adâncata ?i plecar?, nu-i oprir? nimeni.
- Apoi dac? nem?ii s-o dus, noi de ce-am sta? întreba Zenovia nel?murit?. Uite mai omule, ?i Hans, ?i Gerta, ?i Klaus cu Martina ?i cu copchiii, t??i s-o întors în ?ara lor! Numa'noi st?m s? ne-asupreasc? ai?tia.
- Taci, las? Zenovie, c? de-amu ar trebui s? primim ?i noi r?spuns. De pl?tit taxa, am pl?tit-o, ca t??i românii din raion. Nu se poate s? ne ieie banii a?a. Cerere am depus, nu se poate s? nu ne deie drumu'; adic? pe nem?i de ce s?-i lase ?i pe noi nu?
Deodat? auzir? forfot? pe drum ?i poarta se deschise. Ion a Sum?narului intr? cu pas hot?rât în ograd? ?i zise:
- Hai bade ?i matale la Raion la Adâncata (azi Hliboca - n.r.) s-o adunat acolo câteva sute de români din toate satele. S?-ntrebam ?i noi ce s-o ales de cererile noastre ?i de rublele ce le-am pl?tit? Cum de pe nem?i îi las? s? se întoarc? în ?ara lor ?i pe noi nu? T?t P?tr?u?iul de Sus ?i cel de Jos îi acolo.
- Hai c? vin, c? tot îi duminic? ?i mari treburi nu-s de f?cut.
La Hliboca în fa?a sediului raional se adunase deja puzderie de oameni. Veniser? s? întrebe, s? se dumireasc? ?i s? vad? când or primi ?i ei voie s?-?i adune bunurile ?i s?-?i înhame caii, s? treac? lunca Siretului înapoi în ?ara-mam?.
- S? ne da?i un r?spuns! strigar? vreo doi. Banii i-am dat, cererile le-am depus cum a?i spus! Vrem înapoi în ?ara noastr?!
- Nu st?m sub o alt? regul?, cu o alt? limb?! ?ara noastr?-i România ?i mergem acas?!
- L?s?m tot aici, toate casele ?i gospod?riile, animalele, pomântul! Numa' copchii ni-i lu?m în bra?e ?i mâncare de drum, l?sa?i-ne înapoi în ?ara noastr?!
Câ?iva solda?i înarma?i ?i vreo doi ru?i de la Securitate ie?ir? în balcon:
- Alege?i-v? reprezentan?i s? vin? s? vorbeasc? aici cu noi, nu r?cni?i to?i odat?!
Se duser? vreo doi înv???tori ?i preotul din Suceveni. Lumea a?tepta ner?bd?toare afar?.
- Ce-o zis, domnu' înv???tor?
- Toat? lumea s? steie lini?tit?, c? toate cererile au fost aprobate! Când ne-or spune ei, putem pleca înapoi în Romania!
- Da' dac? o spus c? ne las? s? plec?m, de ce s? mai a?teptam?
Pornir? în coloane ?i pe m?sur? ce treceau prin sate, li se ad?ugau alte ?i alte familii. Puneau fuga în l?zile de zestre ceva de mâncare pentru copii ?i pentru cal, luau din mers ce apucau ?i înh?mau caii la c?ru?e. „Am avut eu, a?a, o presim?ire c? asta nu e a bun?. Parc? prea u?or ne l?sau s? plec?m. Nu ne b?gaser? în seam? luni de zile ?i, Gata! Deodat?, au spus c? cererile fuseser? aprobate. Acas?, Zenovia m? a?tepta cu Vasilic? de mân? ?i vreo dou? des?gi în spate. T??i vecinii se îngr?m?deau pe por?i, afar?, s? porneasc? ?i s? se al?ture alaiului, dar mie îmi spunea inima c? nu era bine ce facem. Dumnezeu, pe semne. Mâna Lui! ?i i-am spus Zenoviei s? steie acas? c? m? duc pân? la grani??, s? v?d c? toate-s bune ?i apoi m-oi întoarece s?-i ieu ?i pe ei.

Pân? la amiaz?, se adunaser? vreo câteva sute. Mamele î?i strângeau bucuroase pruncii la piept ?i se gândeau ner?bd?toare la întâlnirea cu neamurile din România. Va fi pesemne de pomina, nu se mai v?zuser? de doi ani. Am pus mâna pe un ?tergar mare, alb, ?i l-am legat de-un par pe care l-am smuls din gr?din?. Mai f?cuser? a?a ?i al?i vecini. Era un fel de steag al p?cii, s? ar?t?m c? mergem înapoi pa?nic ?i nu vrem r?ul nim?nui. Zenovia r?mase plângând în poart?, cu copilul de mân?.
- Doamne, Gheorghe, numa' noi am r?mas în sat!
- A?teapt? femeie vreo câteva ceasuri, atâta, c? m-oi întoarce s? v? ieu.
Cum trecea convoiul prin satele din vale, se al?turau alte ?i alte familii de români, greu de le ?tiut num?rul, dar erau de-acum vreo câteva mii. La Suceveni, înainte de grani??, se oprir? ?i intrar? în biseric?, luar? câteva prapuri, o cruce, vreo doua icoane mai mari. În frunte mergea preotul, rugându-se. În urm? - alaiul de oameni ce vedeau peste câmp satele române?ti de pe partea cealalt?; se visau deja liberi s? tr?iasc? in tara lor.Era un vânt uscat de-?i intra în adâncul oaselor, dar nu-l sim?ea nimeni. Gr?beau pasul îngânând „Tricolorul" ?i lunca Siretului r?suna de cântecul lor. Nu se topise înc? z?pada, prim?vara era târzie anul acela, ?i pe drumul ud se mai poticneau carele prin gropi acoperite de ap?; caii se opinteau din r?sputeri s? le trag? din noroaie, ner?bd?tori pesemne s? ajung? ?i ei în ?ara lor.

Drumul ducea prin p?dure ?i nu vedeam decât copaci de-o parte ?i de alta, era o pustietate ?i-o lini?te de-?i ?iuiau urechile. Îmi aduc aminte c? zburau câteva stoluri de ciori cronc?nind, de parc? sim?eau vreo primejdie. A?a am mers, cu ele deasupra noastr?, vreo câ?iva kilometri pân? când am z?rit deschizându-se în fa?a noastr? poiana de la Fântâna Alb?. Era la vreo câteva sute de metri de România ?i vedeam deja pichetul cu solda?ii no?tri. Îns? odat? ajun?i în poian?, câmp deschis ?i prad? prins? în capcana promisiunilor de?arte, miile de oameni au fost ciurui?i de focurile de mitralier? ale Armatei Ro?ii ?i N.K.V.D.-ului rusesc, ascun?i în tran?ee s?pate pe sub maluri ?i pe dup? copaci. O mare înscenare a c?rei explica?ie nu a fost g?sita niciodat?. O fi fost o lec?ie din care s? ia aminte ?i al?ii c?rora le-ar fi trecut prin cap s? se întoarc? vreodat? în ?ar?? C?deau reteza?i de gloan?e copii, femei, b?trâni. Valea r?suna de ?ip?t de durere sub cerul plumburiu al duminicii de aprilie. Ciorile, care urm?riser? mul?imea de sus, coborâser? acum în copacii despuia?i, a?teptând. Primul a murit preotul, el conducea mul?imea. A c?zut fulgerat, strigând: « Tr?iasc? România-mam?! ». Pe mine m-au nimerit în picior ?i-ntr-o mân?. M-am pr?bu?it secerat la p?mânt, iar deasupra mea, înc? vreo doi. Auzeam plânset ?i strig?te peste tot în jurul meu. Moartea venise a?a, dintr-o dat?, luând cu ea vie?i nevinovatede b?trâni ?i prunci, într-un lumini? blestemat, care fusese sortit s? potoleasc? setea drume?ilor care poposeau la fântâna de la marginea potecii.

A stat nemi?cat Gheorghe toat? ziua, pân? a coborât noaptea. R?nile îi sângerau, ale lui ?i ale mor?ilor ce-i c?zuser? deasupr?-i în focul gloan?elor. Un amestec de gânduri tulburate îi h?ituia min?ile. Mor?ii grei ca p?mântul îl ap?sau, dar îi salvaser? via?a. Auzea solda?ii ru?i râzând ?i umblând printre cadavre, mai tr?gând câte-un foc de arm? în muribunzi. Închisese ochii ?i a?tept? s? se apropie clipa în care va sc?pa ?i el de dureri ?i de nedrept??ile lumii. Undeva în inim?, îi lic?ri un fel de bucurie: bine c? n-o luase pe Zenovia, bine c?-i l?sase acas? pe ea ?i pe b?iat! Dar gândurile i se înnegurar? pe dat? - pesemne vor sfâr?i ?i ei în pustiet??ile Siberiei, ca to?i ceilal?i care î?i puseser? în gând sa fug? în ?ara lor. Îl lua un somn adânc, trupurile nu-l mai ap?sau atât de greu, durerea i se mai domolise. Nu mai sim?ea durere ?i z?ri prin amestecul de sânge ?i straie înnoroiate, o f?râm? de cer. Venea noaptea pesemne, cu ea odat? ?i pentru el sfâr?itul, atât de departe de cei pe care îi p?stra în inim?. Se l?s? în voia somnului sub v?zduhul mort, rugându-se lui Dumnezeu pentru ultima oar?: s?-i ierte p?catele ?i s?-i ocroteasc? pe ai lui, r?ma?i în sat. Poiana se lumin? dintr-o dat?, c?dea de sus în valuri de raze ?i-i mângâia ochii deschi?i o ploaie aurie. Îl acoperea tot, cl?tindu-i p?rul înglodat ?i pielea zdrelit?, îi desc?tu?a gâtul sugrumat de ap?sarea corpurilor c?zute.

Nu mai sim?ea frigul ce tr?gea dinspre p?mântul reav?n ?i nici durerea trupului v?t?mat de r?ni; îi era mai u?or acum, mai cald. De lâng? fântâna înconjurat? de flori, îi f?cu cineva semne. Era Zenovia ?inându-l de mân? pe b?iatul lor. Râdeau ?i îl chemau înspre poteca ce ducea acas?.
- Hai, tat?, s-a sfâr?it! Ridic?-te ?i mergi!
Se str?dui s?-?i mi?te picioarele, îns? o durere ascu?it? îi str?punse toate oasele. Deschise mari ochii ?i nu deslu?i decât câteva lumini de lantern? cercetând poiana. Ru?ii c?rau mor?ii târându-i de picioare, de p?r, cum apucau, azvârlindu-i într-o groap? mare, pe care-o s?paser? pesemne de cu ziu?. Se mai auzea câte-un vaiet, câte-un scâncet de pe buzele vreunui muribund. Îl aruncau laolalt? cu mor?ii, f?r? mil?, astupându-l cu pâm?nt.
Sim?i deodat? botul unui câine care alerga printre cadavre. Se oprise locului ?i-l adulmeca. Îi vedea ochii sticlo?i str?lucind în întuneric. Î?i ?inu r?suflarea ?i-?i st?pâni icnetele de durere. Auzi:
- Baikal, idi siuda!
Câinele o zbughi pe dat? ?i Gheorghe trase aer în piept, îngrozit. Dac? venea înapoi? Nu-i mai r?mase decât o singura sc?pare: s? încerce s? se elibereze dintre trupuri ?i s?-?i caute un ascunzi?. Dar unde? Solda?ii c?utau peste tot ?i ar fi sfâr?it f?r? t?gad? într-una din gropile s?pate în poian?.
V?zu luna ca o secer? într-un vârf de brad.

Acolo trebuia s? ajung ?i nicio ran?, nicio durere nu m? putea opri. Alt? n?dejde nu aveam. M-am tras deoparte ?i m-am târât încet pân? la trunchiul copacului. Era un ungher întunecos al poienii. Nu m? puteau vedea. Am început s? m? sui, ?inându-m?, cu mâna cea bun? ?i târându-mi ipiciorul beteag. Trei zile am stat în vârf, ascuns între crengi. Vedeam cu târau mor?ii, cum îi îngropau, cum îi batjocoreau. Pe unii r?ni?i, îi legau de cozile cailor, apoi le d?deau bice. Am v?zut capete r?spândite prin poian?, a?a, ca bostanii... vreo dou? zile a mi?cat p?mântul de deasupra gropilor, acolo unde z?ceau muribunzii, în timp ce eu st?team ascuns în vârful unui brad, a?teptând cu spaim? clipa când voi fi doborât ?i eu de focul unei mitraliere. Îmi p?rea c-o v?d tot mai des pe Zenovia ?i pe b?iatul nostru, c?utându-m? în p?dure.

Din ochii b?trânului se preling lacrimi ?i-mi pare r?u c? i-am adus înapoi acele amintiri. Îmi arat? r?nile de pe bra?, s?pate adânc în carne, vindecate de atâ?ia ani ce-l despart de tragedia aceea.

- A treia zi eram numai eu în poian?. Am a?teptat ?i am cercetat toat? p?durea ?i toat? lunca, pân? în zare, s? fiu sigur c? nu mai era nimeni. Apoi am coborât ?i am ?chiop?tat, a?a, schilor, pân? la pichetul românesc. Solda?ilor nu le-a vcenit s? cread? c? a sc?pat cineva cu via??, dup? un a?a masacru. Mi-au oblojit cum au putut r?nile ?i m-au dus cu o c?ru?? pân? la R?d?u?i, unde, uita?i, c-am r?mas pân? azi.
- Dar cu Zenovia ?i cu Vasilic? ce s-a întâmplat?
- Ap?i o fost siguri c-am murit ?i c? m-o îngropat ?i pe mine laolalt? cu ceilal?i. Dup? regul?, ar fi trebuit s?-i pedepseasc? ?i s?-i duc? în Siberia. Dar un v?r de-al meu din Storojine? o luat-o de nevast? ?i l-o înfiat pe Vasilic?, a?a au sc?pat. ?i n-o ?tiut nimeni de mine pâna în 1990, când o c?zut Uniunea Sovietic?.
- V-a?i reîntâlnit?
- Da. Atunci m-am dus la Hliboca, la Adâncata, cum îi zicea pe timpuri. Am C?utat-o la Eviden?a Popula?iei ?i am g?sit-o. Tot în satul nostru, tot în casa noastr? st?tea ?i tare multe lacrimi am v?rsat. Nu-i venea s? cread? c?-s io, ?i pân? când nu i-am povestit de-ale noastre din tinere?e, nu m-o crezut.

Îl plânsese Zenovia în fiecare an în Postul Pa?telui în poiana de la Fântâna Alb?. Acolo mergea pe ascuns ?i se tânguia pe c?r?rile p?durii, s? n-o aud? nimeni. Fusese ?i cu un an înainte ?i dusese pomeni dup? datin? pentru sufletul lui ?i r?m?sese cu ochii du?i în zare, spre partea româneasc? a luncii, închipuindu-?i ce-o fi v?zut el atunci, ultima oar?.
Avea s? afle abia dup? cincizeci de ani c? fusese de fapt atât de aproape - la o azvârlitur? de b?? de grani??, într-un târg primitor din Bucovina r?mas? acas?.
----------------------------------------
[1] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/04/07/fantana-alba-1-aprilie-1941-masacru-martiri-romani-bucovina-nord-putna-pomenire-eleva-anamaria-cretan-marturie/

footer