75 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă (4) Imprimare
Mădălin Necşuţu   
Joi, 14 Aprilie 2016 22:44

Monument - Masacrul de la Fantana AlbaMasacrul

După „alegerile libere" din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile. Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului[1].

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului. Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand" din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata. Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:
- Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?
- Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!
Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:
- Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:
- Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea" voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!...
Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:
- Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!
Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră. Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară. După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite. Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

Preotul Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:
- Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.
- Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi".
Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:
„- Domnule General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.
- Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.
- Iată cum - aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?
- Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?
- Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club. De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem"[2].

Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi". În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi. La Hliboca s-a strigat către ofiţerii N.K.V.D.: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!"

Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni: „Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!"
Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri", Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă. Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»".
Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: "Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat". Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. "Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre".
Nu s-a făcut o listă a celor morţi la Fântâna Albă sau a celor care au suferit în urma evenimentelor de aici. Mai jos sunt doar câteva nume de persoane care au murit în timpul masacrului.
Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
Din Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
Din Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
Din Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
Din Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
Din Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numele celor condamnaţi oficial pentru 1 aprilie, alţii decât cei care au fost omorâţi în zilele următoare sau au murit în anchetă:
Vasile Grijincu, condamnat la moarte, d. 4 iulie 1942. Soţia, Veronica, cu 8 copii deportaţi în Kazastan;
Ilie Vasca - întors din lagăr în 1961
Vasile Grijincu, 10 ani muncă silnică, a murit în lagăr;
Nicolae Pogoja, 10 ani, mort în lagăr;
Vasile Onifriciuc, 10 ani, mort în lagăr;
Ilie Dâca, 10 ani, mort în lagăr;
Nicolae Motrescu, 10 ani, mort în lagăr;
Teodor Dâca, 10 ani, întors în 1961;
Simion Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Ioan Boiciuc, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Teodor Comariţă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Gheorghe Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.
Ilie Ciucureanu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Gheorghe Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Constantin Coroamă, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Ioan Popescu, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Orest Dugan, condamnat la 8 ani, întors în 1961;
Petru Schipor, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Petru Pojaga, 10 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Vasile Zmoşu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Teodor Clingher, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei;
Cosma Crăsneanu, 8 ani, mort în lagăr înainte de pronunţarea sentinţei.

Ca represalii, pe 13 iunie 1941 au fost deportate 13.000 de familii, doar circa 10 % întorcându-se înapoi. Pe 22 iunie 1941 a intrat România în război împotriva U.R.S.S.
Ilie Vasca din Pătrăuţi a spus odată, în româneşte, în lagăr: „Românul n-a stat în genunchi niciodată decât în faţa lui Dumnezeu".
Nicolae Ienache, deportat în 1940 în Siberia, evadat, mărturiseşte în 1942, după intrarea armatei române în război şi recucerirea teritoriilor ocupate: „Când mă văd în ţara mea, aşa-mi vine să-mi fac cruce cu amândouă mâinile şi să fac un pas şi să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi apoi alt pas şi iar să sărut pământul şi tot aşa mereu până ce voi ajunge acasă. Atâta de puţin vrednic mă simt înaintea lui Dumnezeu că m-a scăpat de satana şi de iad".

Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici, protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici acolo[3].
---------------------------------------------------------------------------
[1] http://basarabia-bucovina.info/2011/11/26/masacrul-de-la-fantana-alba-marturii-si-fotografii/#sthash.07Mmg3vq.dpuf
[2] Magdalina Morar, Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă din Viaţa trece, amintirile rămân, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor Storojineţ, 2006.
[3] Vasile Ilica, Fântâna Albă, o mărturie de sânge, Oradea, Imprimeria de Vest, 1999.

footer