Revista Art-emis
75 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă (3) PDF Imprimare Email
Mădălin Necşuţu   
Duminică, 10 Aprilie 2016 15:29

Fântâna Albă - 3Cupca şi drama românilor de la Fântână Albă din 1 aprilie 1941

Şirul nemulţumirilor populaţiei s-a acumulat treptat şi a dus în final la declanşarea dramei de la Fântână Albă din 1 aprilie 1941. Atmosfera din rândul populaţiei din zona în primăvară 1941 reiese din informaţiile culese de la martori. Vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levinţchi din Carapciu, el însuşi participant la marşul în cauza. Acesta sintetiza astfel, în 1991, cauzele hotărârii oamenilor de pe valea Siretului Mic şi a Siretului de a emigra cu orice preţ în România: „Spaima faţă de noile orânduieli, apariţia în prim plan la putere a unor elemente declasate (în majoritatea cazurilor a unor indivizi compromişi - chiar şi în faţă sătenilor nevoiaşi - prin lene, beţii şi ticăloşii în general) rare fiind cazurile în care s-au încadrat între activişti din convingere şi oameni serioşi, arestările aproape zilnice cauzate de delatori bucuroşi să se răzbune pe vecini sau chiar să le ia bunurile. Dispăreau ţărani de rând, fără avere şi fără vreo vină, necăjiţi în majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogătaşi care să fi exploatat muncă străină, pământurile nefiind cine ştie ce mănoase.S-au ivit turnători, delatori de ocazie, bucuroşi să se poată răfui pentru vechi vrăjmaşi. Unii au profitat şi s-au folosit de bunurile rămase de la cei înlăturaţi. Abuzurile se înmulţeau, starea de nesiguranţă creştea, frontieră croită nemilos prin satele româneşti ale aceleiaşi zone etno-folclorice nu ţinea seama de aspiraţiile unei lumi despărţite artificial. Ticăloşia se întronă, cinstea rămânea de domeniul trecutului." (V. Leviţchi,1991).

Lazăr Furnică arată în 1989 că în primăvară lui 1941 circulau zvonuri că va veni vremea când toată lumea va mânca la cazan, bisericile vor fi transformate în grajduri, că femeile vor deveni un bun comun, că românii vor fi feportati în Siberia. La această se adaugă lipsa totală de transparenţă şi bună credinţă în măsurile politice şi administrative luate de noile autorităţi, teroarea şi minciună ridicate la rang de dogmă. S-a arătat într-un articol funcţionarea defectuasă şi cu intermitentă în perioada iulie-septembrie 1940 a birourilor de emigrare în România. După 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor în capitalele de raion a produs multă agitaţie în rândul locuitorilor care ajunseseră între timp la concluzia că singură salvare pentru ei o constituia emigrarea în patria mama, România. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propagandă din ce în ce mai intensă cu privire la colectivizarea agriculturii, precum şi ştirile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna şi Ciudei care aveau soţii în România (G. Macrin, 1988).

Vasile Luca Marşul românilor din raionul Adâncată (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mică amploare petrecut în oraşul Storojinet, capitală raionului cu acelaşi nume, la 26 martie a aceluiaşi an (V.Ilica, 1994, 1999). Iniţial, în cursul lunii martie, în urmă zvonurilor, mii de ţărani români şi ucranieni au venit la Storojineţ ca să predea cereri de emigrare în România. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrării, autorităţile sovietice au revenit şi au refuzat să mai primească în continuare cereri. În faţă acestei situaţii, la 26 martie 1941, mii de alţi ţărani din acelaşi raion au venit din nou cu cererile de emigrare să le depună la N.K.V.D. (secţia raională). Miliţia a refuzat să primească cererile lor. Atunci, ţăranii care blocaseră curtea fostei prefecturi şi străzile din jur au protestat cu voce tare împotriva acestei măsuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat în Sovietul Suprem şi viceprimar al Cernăuţilor). Acesta le-a spus cetăţenilor surescitaţi că zvonul relativ la aprobarea plecării în România a fost lansat de elemente duşmănoase U.R.S.S.-ului care urmăresc să îi facă pe ţăranii bucovineni „cerşetori şi slugi la boierii din România". Lumea l-a întrerupt şi a început să-l huiduiască în gura mare spunând: „Ajunge! Suntem sătui de minciunile comuniştilor. Noi vrem să plecăm în România căci am trăit omeneşte şi nimeni nu şi-a bătut joc de noi ca voi, comuniştii!" Alţii strigau: „Jos comuniştii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el şi au început să strige: „Domnule deputat, de-ne drumul în România că vă lăsăm casele, şi vitele, şi ţărână ca să fie a voastră, că noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suportă greutăţile şi mizeria pe care ni le faceţi!". Protejat de o garda de soldaţi, Vasile Luca s-a urcat în maşină şi a plecat. Că să scape de mulţimea furioasă, un funcţionar de la raion a spus mulţimii că s-a revenit asupra măsurii iniţiale, iar cererile lor se primesc la primărie (soviet). Când mulţimea a ajuns acolo, a constatat că accesul în clădire era barat de un grup de soldaţi înarmaţi. Dându-şi seama că ai fost păcăliţi, oamenii s-au adunat în piaţă oraşului din faţă celor două biserici şi au hotărât ca săptămâna următoare, la 1 aprilie, să facă o procesiune cu cruci şi cu prapuri de la biserică, cu care să treacă în România. Cei care au participat la această adunare au fost ţărani din jurul oraşului Storojineţ: din Ropcea, Ciudei, Budenit, Pătrăuţii de Sus etc. Zvonul că autorităţile primes cereri de emigrare în România a făcut ca în a două jumătate a lunii februarie 1941 biroul N.K.V.D. de la raion să fie inundat d cereri de plecare. Acestea trebuiau să fie redactate neapărat în limba rusă. Cererile au fost făcute în cel mai mare secret, căci respectivul „scriitor" risca să fie deportat pentru asemenea „delict" aşa cum a păţit pensionarul C.F.R. Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscător al limbii ucrainene. La cererile depuse de cetăţeni nu s-a dat nici un răspuns... Mişcarea care s-a declanşat la 1 aprilie 1941 ca şi în toate celelalte acţiuni de protest din raionul Hliboca şi Storojineţ din primăvara respectivă şi care aveau să se termine atât de tragic au fost declanşate de zvonul că între 1 şi 10 aprilie graniţe soviet-oromana este deschisă şi, ca atare, organizatorii credeau că nu trebuie scăpat acest prilej de a trece în România (L. Firnica, 1990; Micola Rubanet, 1992).

A două zi dimineaţă, pe 1 aprilie, Vasile Slănină în conformitate cu înţelegerea din ziua precedentă, a sunat pe ascuns cu trompetă pe dealul de la biserica dând semnalul de adunare pentru cei din Cupca şi Corceşti...Pe la orele 7-7,30 se adunaseră deja în faţă primăriei din Cupca de pe malul stâng al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, şi ceva din Corceşti, în majoritatea bărbate, dar şi bătrâni, femei şi copii. Împărţiţi în grupuri mici, discutau despre plecarea în România. În traistele lor îşi luaseră ceva mâncare şi unele lucruri de îmbrăcăminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formată din cetăţenii din Patrautii de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a încercat să sune la raion că să cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat în primărie, i-au alungat pe funcţionari (care erau localnici), au încuiat uşile, l-au bătut pe secretar şi l-au obligat să meargă în fruntea coloanei (din declaraţia lui T.F.Klingher din Pătrăuţi dată în faţă organelor de anchetă N.K.V.D., citat de Micola Rubăneţ).

Înainte de a pleca românii au spart bustul lui Lenin

După Vasile Slănină, secretarul comunal ar fi reuşit să fugă, fapt confirmat şi de documentele N.K.V.D. citate de Micola Rubăneţ. În documentele N.K.V.D. citate nu se aminteşte că mulţimea furioasă ar fi spart bustul lui Lenin ridicat în grădina din faţă şcolii şi primăriei din Cupca, fapt întâmplat cu adevărat. Numărul total al cetăţenilor care au plecat încolonaţi din Cupca a fost estimate de Lazăr Furnică şi Vasile Slănină la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca, comandă a fost luată de Costea Gavriloaie care, punându-şi un brâu tricolor de-a curmezişul pieptului („arceşte") ar fi strigat înainte de plecare: „Oameni buni! Ne încolonăm şi mergem la raion spre a obţine dezlegare pentru a trece în România. Dar să fiţi atenţi, mergem în mod paşnic să ne rezolvăm dorinţele noastre!"... Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alăturat alte sute de oameni. Coloana venită dinspre Cupca, s-a oprit în faţă bisericii din Suceveni. S-au luat din biserica trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Ţugui din Cupca, Ilie Mihailovici şi Ilie Scrobăneţ ambii suceveni. Pe o altă cruce s-a legat un ştergar alb, ca semn că marşul se desfăşoară paşnic. Înainte de a pleca spre Hliboca mulţimea a îngenunchiat, iar ţăranul Timiş Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugăciunea următoare, ce era repetată de toţi cei prezenţi: „Doamne, Dumnezeul nostru, fiinţă prea înalta, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptură şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărei puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţă Ta de la noi, păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă Atotputernice lacrimile noastre sin e ajută că să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte sin e distruge biserica ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostrum este Sfântul Duh, Treime Sfânta, Mărire Ţie! Amin!" (V.Ilica, 1999)

[...] Preveniţi din timp, reprezentanţii autorităţilor raţionale au încercat să stea de vorba cu participanţii la marş. Mulţimea a cerut să fie lăsată să emigreze în România. Reprezentanţii autorităţilor raţionale au încercat mai întâi să liniştească mulţimea prin promisiuni că: „nu vă vom lua nimic, vă lăsăm biserica, vă lăsăm popa, dar să mergeţi acasă, pentru că dacă mergeţi la graniţe nu vă vom lăsă şi veţi merge la moarte". Mulţimea a răspuns furioasă: „nu ne ducem acasă pentru că şi aşa nu vom avea nimic şi vrem să trăim în ţară noastră!". [...] Răspunsul autorităţilor a nemulţumit profund mulţimea care a declarat prin mii de glasuri că se vor duce direct la frontieră spre a trece în România. Epuizându-şi argumentele, unul din ofiţerii sovietici a zis, desigur ironic, „idite, idite!" (mergeţi-mergeţi) ceea ce mulţimea a interpretat că un semn de aprobare şi a izbucnit în urale. Mulţimea a îngenunchiat şi a spus o rugăciune, apoi a cântat „Trăiască Regele" şi alte cântece patriotice româneşti, îndreptându-se spre graniţa de la Fântână Albă.

Măcelul

[...] Primele rafale de mitraliere au lovit crucea. Bărbaţii din faţă s-au aruncat imediat la pământ, iar după ei s-au lăsat şi ceilalţi din coloana. A urmat un moment de panică şi de confuzie, dar cineva a strigat: „Înainte, fraţilor! Nu au voie să tragă în noi!" Căpătând curaj, mulţimea s-a sculat şi a făcut câţiva paşi înainte.A urmat imediat o serie lungă de mitralieră care a lovit în plin mulţimea. Au urmat răcnete îngrozitoare intretatiate cu ţăcănit de mitralieră şi împuşcături, toate reverberate de ecoul pădurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei rămaşi vii, că şi cei răniţi mai uşor căutau să scape fugind în pădurea salvatoare din jur. Dar şi acolo îi aştepta vânătoarea de oameni căci grănicerii încercau să îi prindă pe fugari, iar cine se oprea la prima somaţie riscă să fie împuşcat pe loc. Împuşcăturile nu mai conteneau. Grozăvia era atât de mare cu cât se întunecase, iar mulţimea, dintre care multe femei şi copii, trebuia să se mişte în pădure într-un loc total necunoscut sub străfulgerările rachetelor lansate de militari. Scotocirea pădurilor şi a câmpurilor din jur de Varniţa a durat câteva zile. O parte din morţi şi o parte din cei răniţi grav au fost înmormântaţi pe loc într-o groapă comună săpată de cei prinşi...Cei tineri şi suspecţi au fost reţinuţi şi supuşi interogatorilor de către N.K.V.D. după care au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pe diferite termene, fiind apoi deportaţi pe 10 ani în lagărul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, U.R.S.S./Federaţia Rusă, ulterior fiind transferaţi în Siberia Orientală sau în Kazahstan"[1].
---------------------------------------------------------
[1]Selecţie din vol. Prof. dr. ing. Petru Ciobanu, ec. Vasile Slănină, prof. Reveca Prelipcean, Cupca, un sat din Bucovina - Monografie istorică (anii 1429-1944), Ed. Amadoros, 2004, pag.379-386

footer