Revista Art-emis
75 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă (2) PDF Imprimare Email
Mădălin Necşuţu   
Miercuri, 06 Aprilie 2016 19:14

Fântâna Albă, Bucovina„Acum 75 ani, în prima zi a lui aprilie, la Fântâna Albă, au murit seceraţi de mitralierele sovietice, peste 3.000 de români nevinovaţi care nu-şi doreau decât să se întoarcă în ţara lor. Astăzi, tocmai cei care trebuie şi au puterea să afle adevărul şi să le onoreze amintirea, aleg să tacă, ignorând cu bună ştiinţă o crimă neelucidată. Deputatul Eugen Tomac a solicitat, în urmă cu un an, constituirea unei Comisii pentru cercetarea şi stabilirea adevărului cu privire la masacrul de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Aceasta, însă, nu a fost înfiinţată nici până astăzi. «A trecut un an, iar P.S.D. şi P.N.L. nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect [...]. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului » (Eugen Tomac)"[1]. Obedient intereselor altora, Preşedintele României a declarat cu prilejul recentei vizite în Israel,: „Vrem (el, nu românii - s.n.) să facem din România un «centru pentru promovarea educaţiei cu privire la Holocaust! »". Deşi - ca şef al F.D.G.R. - s-a declarat „moştenitor" al bunurilor „Grupului Etnic German", domnul preşedinte rămâne insensibil la memoria suferinţelor etnicilor germani deportaţi după Al Doilea Război Mondial în U.R.S.S. ori „cazaţi" forţat în Câmpia Bărăganului. De români, nici în turul pantalonilor nu-l doare! Aferim „Preşedinte"! (Ion Măldărescu).

3.000 de suflete româneşti trimise mai devreme la ceruri de N.K.V.D.-ul sovietic

Consecinţă a ultimatumelor sovietice din 26-28 iunie 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu cu peste trei milioane de locuitori. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi N.K.V.D. au ocupat teritoriul. Multe familii au fost surprinse de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie, mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc în Duminica Paştelui a anului 1941, când aproximativ trei mii de români, locuitori ai satelor de pe Valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România. N.K.V.D.-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei impusă de Tratatul Ribbentrop-Molotov, în România. Drept urmare, în ziua de 1 aprilie, un grup mare de români bucovineni din mai multe sate de pe valea Siretului, purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase - icoane, prapuri şi cruci din cetină -, au format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-au îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. Masacrul nu s-a încheiat aici. Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii. Bătrâni, femei, copii - toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi. Alţii au fost arestaţi de N.K.V.D. şi, după ce au îndurat torturi îngrozitoare, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului. Peste acea groapă s-a turnat şi s-a stins var. Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii '90. Autorităţile sovietice şi ulterior cele ucrainene interziceau orice referire la el sau comemorare a lui. Abia după 2000, autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în Ţara-Mamă.

Mărturii

De multe ori oamenii politici sau diplomaţii preferă să atribuie cuvintele „pragmatism" sau „încredere" relaţiei dintre România şi actuala Federaţie Rusă, moştenitoarea unei părţi importante a teritoriului fostei Uniuni Sovietice, dar mai ales a povarei morale pe care Moscova o poartă pe umeri faţă de nedreptăţile şi crimele comise cu o cruzime fără margini asupra populaţiei civile de către Armata Roşie şi NKVD în teritoriile ocupate, ambele conduse cu mână forte de fostul lider bolşevic Iosif Stalin. Poate aceste cuvinte ar trebui înlocuite cu „respect" şi mai ales „scuze" faţă de atrocităţile şi genocidul comis de trupele sovietice asupra românilor din teritoriile care au fost smulse ţării în urma raptului teritorial din 1940, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost cedate vecinului de Răsărit. Duma de Stat a Rusiei (camera inferioară a Parlamentului rus - n.r.) recunoştea şi condamna masacrarea polonezilor în pădurea de la Katyn în Al Doilea Război Mondial, lipsa unei reacţii ferme din partea Bucureştilor într-o chestiune similară şi tăcerea Moscovei pe această temă conduce în continuare la menţinerea unei stări de angoasă între cele două capitale. Denumit şi „Katyn-ul românesc", genocidul de la Fântana Albă reprezintă un episod negru din istoria României, atunci când nu mai puţin de 3.000 de români bucovineni au fost masacraţi cu sânge rece de trupele sovietice. Dacă la Katyn a fost vorba de execuţia a peste 20.000 de ofiţeri polonezi, aici avem de-a face cu un masacru premeditat a unor oameni neînarmaţi care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupaţie străină, fără a opune vreo rezistenţă armată.

Troiţa de la Putna

Locul amplasării troiţei care comemorează victimele de la Fântâna Albă nu a fost ales la întâmplare. Dacă despre mănăstirea Putna, poetul naţional Mihai Eminescu afirma că este „Ierusalimul neamului românesc", această mănăstire a devenit pe parcursul celor circa cinci secole şi jumătate de existenţă un simbol al luptei spirituale pentru păstrarea fiinţei naţionale, jucând rolul atât de centru spiritual, cât şi de strajă sau loc de refugiu în vremuri încercate. Cu această afirmaţie este de acord şi părintele stareţ al mănăstirii Putna, arhimandritul Melchidesec Velnic. „Fiecare neam îşi are locul de întâlnire cu moşii şi strămoşii. Având în vedere că aici îşi doarme somnul Ştefan cel Mare, care a domnit până la adânci bătrâneţe şi care şi-a iubit neamul, ţara şi credinţa strămoşească, dar şi alţi domnitori, Putna este un simbol românesc şi sunt întru totul de acord cu această expresie", a declarat pentru „Curentul" părintele stareţ al mănăstirii Putna. Dânsul ne-a mai explicat că „dragostea de neam şi de patrie" a fost liantul dintre cele două comunităţi de români care vin la Putna, dar care trăiesc separat pe o parte şi pe alta a graniţei cu Ucraina. Stareţul ne-a mai spus că românii de pe cele două părţi ale graniţei trebuiesc să convieţuiască şi să îşi „poarte împreună crucea". Părintele ne-a mai explicat că mănăstirea Putna este într-un permanent contact cu aşezămintele bisericeşti din Bucovina de Nord de la Cernăuca, Toporăuţi sau Crasna, locuri unde victimele deportărilor staliniste din Siberia şi Kazahstan sunt cinstite mereu.

Crimele abominabile ruseşti împotriva românilor

Pe lângă deportările românilor în Siberia, la începutul anului 1941, după ce trupele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia şi Bucovina de Nord, N.K.V.D.-ul a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România pentru a atrage în cursă românii care doreau să treacă graniţa din teritoriile ocupate. Astfel, în data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română în speranţa că aşa vor putea să ducă până la capăt acţiunea lor. Însă nu a fost să fie aşa. În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, grănicerii sovietici i-ar fi somat să se oprească. După ce coloana ar fi ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Supravieţuitorii au fost arestaţi de N.K.V.D. din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanităţii.

Varniţa, o tristă amintire

„Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă". (Crai Nou, 2005). În iadul de lângă graniţă, dezlănţuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolşevici, l-a despărţit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă. Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. A rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite", apărută la Editura obştească „Vivacitas" (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos: „Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată. Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit. Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.

Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!" Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!". Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: « Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate! ». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: « Floriţă, Floriţă! ».

Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas... Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii" ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă. Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor". Apar tot felul de „savanţi"-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi... mulţi oameni săraci... Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr. În fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. (Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar - Ion Creţu, Cernăuţi)[2]
-----------------------------------------
[1] http://www.mediafax.ro/politic/eugen-tomac-avem-semnaturile-pentru-comisia-parlamentara-privind-masacrul-de-la-fantana-alba-14101989 şi http://www.evz.ro/se-cere-comisie-parlamentara-pentru-elucidarea-misterelor-legate-de-masacrul-de-la-fantana-alba.html
[2] http://www.agerpres.ro/politica/2016/04/04/tomac-parlamentul-blocheaza-infiintarea-comisiei-pentru-aflarea-adevarului-cu-privire-la-masacrul-de-la-fantana-alba-12-29-30

footer