Revista Art-emis
"Domnul Tudor" PDF Imprimare Email
Gabriela Vasilescu   
Sâmbătă, 09 Aprilie 2011 21:30
Tudor Vladimirescu180 de ani de la revoluţia care a marcat începuturile istoriei moderne

Revoluţia de la 1821, moment ce marchează începutul istoriei moderne a românilor, se confundă adesea cu destinul conducătorului ei, Tudor Vladimirescu. Aflat de la început şi până la sfârşit în mijlocul evenimentelor, el a fost personajul central prezent în locurile cele mai importante, lăsând impresia că domină totul în jurul său. Imaginea lui Tudor Vladimirescu, îmbrăcat, după propria-i afirmaţie în „cămaşa morţii", a rămas până astăzi un simbol al luptei românilor contra tiraniei, un simbol al setei de dreptate socială dar şi naţională. De-a lungul timpului, „Domnul Tudor", cum a fost numit de popor, a fost contestat, minimalizat şi chiar denigrat. Cu toate acestea, putem spune că Tudor Vladimirescu a trecut hotarul între mit şi legendă. El s-a întipărit în memoria colectivă nu doar ca un simplu conducător politic şi militar, ci şi ca un om deosebit, ca „ţăranul care – conform spuselor lui Nicolae Iorga – făcuse într-adevăr un mare păcat: voise ca în ţara lui să aibă parte de fericire şi de putere săracii neamului". O anchetă întreprinsă în primăvara anului 1821 printre ţăranii din ţinutul Hunedoarei scoate în evidenţă modul în care Tudor era perceput: „Un crăişor s-a ivit dinspre Răsărit, al cărui nume este Toderaş", „acum îi în Ţara Românească, isprăveşte lucrul cu boierii şi, de se va sfârşi lucrul bine acolo, până în Paşti o da şi într-acoace [...] să facă şi aicea dreptate".
Tudor nu a fost însă numai un luptător pentru dreptate. În spatele comandantului militar, deprins cu asprimile vieţii, a existat mereu „omul". Un om deosebit, pentru că mulţi care i-au cunoscut mila şi dreptatea, l-au dorit aproape şi l-au iubit. Înfruntând riscul, Tudor le-a împărtăşit mereu durerile celor sărmani şi i-a compătimit sincer: „Mare milă am pentru săracii locuitori ai Mehedinţului, că unii de o parte şi alţii din altă s-au topit de tot, numai sufletu au rămas în dânşii" – îi scria Tudor la 5 februarie 1815, boierului Nicolae Glogoveanu (în slujba căruia s-a aflat un timp). De exemplu, puţini ştiu că Tudor, cu banii pe care i-a strâns din negoţ (mai ales cel de vite), din arendare de moşii şi din alte activităţi, precum şi din slujba sa, ar fi putut urca nestingherit treptele ierarhiei boiereşti, ca atâţia alţii. Numai că Tudor, moşnean de origine din Vladimir (jud. Gorj), nu a dorit o asemenea viaţă. Simpatia în rândul oamenilor de pe plaiurile oltene, şi-a câştigat-o atunci când a fost comandantul unui „corp" de panduri în războiul ruso-turc din 1806 – 1812. Titlul de locotenent în Armata rusă, Ordinul „Sf. Vladimir" şi titlul de „supus rus", i-au răsplătit meritele. În 1813, când după terminarea războiului, domnitorul Caragea a vrut să-l îndepărteze de oamenii care-l cunoşteau, a refuzat categoric postul încredinţat. Desigur Tudor şi-a dat seama că înaintarea sa se dorea de fapt o izolare, pentru a putea fi mai uşor prins şi omorât. De aceea, el a rămas în mijlocul celor care aveau nevoie de sfaturile şi de braţul său. Dar nu este mai puţin adevărat că a rămas între cei care îl puteau la rândul lor ajuta.
Militar sau vătaf de plai, Tudor Vladimirescu a înfruntat moartea de atâtea ori încât se obişnuise cu ea. Relaţiile sale cu pandurii erau de suflet. Le inspira încrederea şi convingerea că alături de el nu puteau decât să învingă. Dar din ocrotitor, se putea transforma repede în judecător. Unii au ajuns să se teamă de el, fiindcă nu-i prea cruţa pentru greşelile sau nedreptăţile făcute. Dacă greşeala se repeta, pedeapsa era nemiloasă. În asemenea situaţii Tudor era, după cum afirma şi Mihai Cioranu (aghiotant şi şef al Cancelariei lui Tudor), „sever şi de multe ori şi la mai multe împrejurări foarte crud". Era gata să ierte numai dacă era convins că pericolul a trecut. Dar dacă lucrurile stăteau invers, „ducea represaliile până la ultima consecinţă". Ştefan Scarlat Dăscălescu, secretar al caimacamului Craiovei, spunea despre Tudor: „Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om ! Avea o stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit [...] Cromwell al ţării noastre."
Linia politică a lui Tudor Vladimirescu se desprinde din proclamaţiile şi scrisorile lui din timpul Revoluţiei. Gândirea sa, transmisă nouă prin textele rămase de la el, continuă şi astăzi să aibă un rol călăuzitor. Le citim şi le recitim cu plăcere, iar mesajul lor ne dau de fiecare dată fiori. „Suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră, pentru care şi sunt eu venit dimpreună cu norodul !" – spunea Tudor. Fapt ce ne demonstrează clar, că ştia că drumul pe care l-a ales era plin de riscuri. Când se afla la Piteşti, în 21 mai 1821, el i-a spus lui Iordache Olimpiotul: „Vreţi să mă omorâţi ? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii." Cuvinte ce dovedesc că Tudor avea şi conştiinţa datoriei şi pe aceea a răspunderii pentru ţară şi oamenii ei. Fiindcă pentru Tudor Vladimirescu definiţia ţării, a patriei, este deja alta: „...patrie se cheamă norodul, nu tagma jefuitorilor"
Născut cam pe la vremea când înfloreau cireşii, „Domnul Tudor" continuă să rămână, pentru noi românii, acelaşi „Om al începutului de drum", un model de viaţă şi de luptă. Şi dacă pentru unii nu este decât un nume, iar pentru alţii un mit sau o legendă, adevărul este că el, Tudor, a supravieţuit trecând din suflet în suflet, păstrând mereu vie flacăra speranţei şi a dreptăţii. Considerat un reformator autentic de către Mihai Eminescu, Tudor a rămas – aşa cum spunea şi Nicolae Iorga – „un simbol al lucrurilor care vor trebui să vie", pentru că, remarca Nicolae Bălcescu, revoluţia „nu moare cu dânsul". O dovadă dacă vreţi, că „Eroii sunt pentru Neam ceea ce sunt profeţii pentru religie şi sfinţii pentru biserici. Ei sunt verigile prin care se leagă lanţul veşniciei naţionale." footer