Revista Art-emis
Lupul dacic, de la stindard la arhetip (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Nicolae Iuga   
Miercuri, 16 Martie 2016 14:37

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga, art-emisLycanthropul

Lycanthropia (în greaca veche: „lupul-om") înseamn? capacitatea legendar? a omului de a se transforma sau de a fi transformat în lup[7]. Poate fi privit? ?i ca o tradi?ie totemic?, întâlnit? la unele popula?ii primitive ?i intrat? mai apoi în deprinderi ?i ritualuri simbolice, în cadrul unor supersti?ii, de autodefinire a unor oameni care pretind c? ar avea posibilitatea metamorfoz?rii în lup. În mitologia greac? este bine cunoscut? legenda lui Lycaon, rege al Acardiei. Acesta, avându-l ca oaspete la mas? pe Zeus însu?i, i-a oferit acestuia carne de om, pentru a verifica dac? Zeul ?tie ce m?nânc? sau nu, respectiv dac? este omniscient sau nu. Zeus s-a mâniat cumplit ?i l-a metamorfozat pe Lycaon în lup. Dar aceast? legend? are un rol paradigmatic. Potrivit altor mituri subsumate legendei lui Lycaon, referitoare tot la Arcadia, aici ar fi existat obiceiul ca un b?iat din familie s? fie selectat spre a fi un viitor r?zboinic redutabil ?i dus la marginea unui lac. Acolo se dezbr?ca, î?i l?sa hainele în acel loc ?i traversa lacul înot, apoi disp?rea în s?lb?ticie ?i se transforma în lup. Tr?ia ca lup printre lupi timp de opt ani dup? care, dac? în acest timp nu a murit ?i dac? s-a ab?inut s? m?nânce carne de om, atunci îi era îng?duit s? se reîntoarc? la lac, îl traversa înot înapoi, î?i lua hainele ?i se transforma din nou în om, fiind acuma cu opt ani mai b?trân, deci adult în toat? puterea. Acest ritual este centrat pe dou? gesturi simbolice, dezbr?carea/îmbr?carea ?i traversarea apei, care marcheaz? transmutarea din om în animal ?i înapoi din animal în om. În realitate era vorba de un rit de in?iere r?zboinic?. La întoarcere, tân?rul care a fost lycanthrope ra deja un r?zboinic o?elit, mai puternic ?i mai bun decât ceilal?i r?zboinici, care a înv??at o strategie nou? de lupt?, din modul de comportare al lupilor la vân?toare. O inini?iere analoag? serviciului militar de mai târziu. Fire?te c? str?vechea tradi?ie totemic? a lycanthropiei nu a putut s? fie asimilat? în gândirea cre?tin?, prea era lucrul dracului. Pe de alt? parte, cre?tinismul s-a v?zut confruntat cu persisten?a acestui arhetip în mentalitatea popular? pân? în Evul Mediu târziu ?i atunci a fost nevoit s?-l resping? cu violen??, respectiv s?-l transfere în zona for?elor malefice. Explica?ia era fie c? unii oameni se puteau transforma în lupi, din voin?? proprie, prin metode vr?jitore?ti ?i colaborare cu diavolul, fie c? anumi?i oameni care au comis p?cate infamante erau transforma?i în lupi de c?tre Dumnezeu, drept pedeaps?. S-a mers pân? acolo, încât o autoritate teologico-filosofic? de talia Sfântului Toma de Aquino s? sus?in?, vis-ŕ-vis de lycanthropie, c? nu doar Dumnezeu, ci chiar ?i îngerii ?i demonii îi pot pedepsi pe oameni, trasformându-i în animale („Omnes angeli, boni et Mali, ex virtute naturali habent potestatem transmundi corpora nostra")[8]. Prin secolele al XV-XVI-lea, Inchizi?ia Catolic? s-a v?zut pus? în situa?ia s? solu?ioneze o mul?ime de procese de vr?jitorie, în care erau pe rol cazuri de lycanthropie, cunoscute sub denumirea din franceza medieval? de „Le Loup Garou". Nara?iunea invariabil? a faptului era c? în anumite zone bântuia un lup neobi?nuit de mare, care ataca, ucidea ?i mânca oameni pe timp de noapte. În confruntarea cu lupul, uneori oamenii reu?eau s? scape ?i s? r?neasc? animalul într-un fel sau altul, pentru ca apoi, la lumina zilei, s? aib? surpriza stupefiant? de a recunoa?te r?nile respective pe trupurile unor cunoscu?i, b?rba?i sau femei din localitate. Da?i pe mâna Inchizi?iei, ace?tia recuno?teau sub tortur? c?, în mod periodic, prin vr?jitorie, se transformau în lupi. Erau inevitabil condamna?i la moarte ?i ar?i pe rug.

Moroi, strigoi, vârcolaci

Tradi?ia româneasc? a vârcolacului preia ceva ?i din vechea tem? greceasc? a lycanthropiei, dar ajunge totodat? s? fie destul de mult diferit? de aceasta. Avem aici, în zona nord-dun?rean?, mai multe duhuri rele, sub denumiri, înf??i??ri ?i atribute diferite. Avem moroii, care pot fi activa?i ?i, respectiv alunga?i prin vr?ji sau descântece, duhuri r?uf?c?toare f?r? un chip anume, care se m?rginesc s? ia laptele de la vaci, care vampirizeaz? a?adar nu sângele omului, ci resursa lui alimentar? de baz?. Apoi strigoii, duhuri malefice mai periculoase decât moroii, care pot pricinui oamenilor rele mai mari ?i mai diversificate. Dac? cuvântul „moroi" vine probabil din slavona veche („mora" însemnând vr?jitoare), în schimb „strigoiul" sigur este este latin. Striga (Tyto alba) este o pas?re mare nocturn?, o specie de bufni?? cu partea anterioar? colorat? în alb ?i cu cearc?ne negre în jurul ochilor fosforescen?i, observabil? noaptea ca o fantom? care „strig?", care scoate pe întuneric puternice ?ipete ascu?ite, considerate r?u-prevestitoare. Erau expu?i la riscul s? devin? moroi sau strigoi copiii care au murit neboteza?i, cei n?scu?i cu anumite malforma?ii sau defecte, cu semne rele, r?uf?c?torii care e au murit executa?i etc. - în genere spirite ale mor?ilor care nu se puteau odihni, care nu puteau ?i nici nu aveau cum s? intre în împ?r??ia cerurilor.

Cu vârcolacul lucrurile stau diferit fa?? de moroi ?i strigoi. Vârcolacul este ?i el sufletul unui om care întrune?te condi?iile nefericite pentru a deveni strigoi, dar care nu r?mâne o simpl? fantom? ci se întrupeaz? într-un monstru însp?imânt?tor. Vârcolacul nu are o reprezentare concret? a unui animal precis determinat ?i nici o etimologie sigur?. În varinta paleoslav? sud-dun?rean?, vârcolacul ar însemna un animal fabulos, care are pe cap „p?r de lup" („vilk" + „dlak"). În varianta latin? vulgar?, considerat? de c?tre noi ca fiind cea mai probabil?, vârcolacul („vermis" + „colacius") este monstrul cu trup de ?arpe (vierme)[9] ?i cap de lup, care se încol?ce?te în jurul lunii ?i o „m?nânc?" periodic, ceea ce explic? mitologic succesiunea fazelor lunii, sc?derea ?i cre?terea luminozit??ii aparente a astrului nop?ii, precum ?i eclipsele accidentale de soare. Sau este suficient ca, din cauza unor suspensii atmosferice, luna s? aib? o culoare ro?iatic?, pentru ca în mitologia româneasc? s? se cread? c? aceasta a fost încol?it? de c?tre vârcolac ?i c? sângereaz? din acest motiv. În tot cazul, creatura fantastic? numit? vârcolac este par?ial lycaomorf? - are adic? ceva din fiin?a lupului, capul de lup, animalul totemic al str?mo?ilor no?tri daco-ge?i - ?i par?ial serpentimorf?, dr?ceasc?, având trup de balaur. ?i mai are o for?? colosal?, cosmic?, fiind capabil? de a oculta lumina emis? de lumin?torii mari pu?i de Dumnezeu pe cer.

Arhetipul vârcolacului a degenerat mult de la reprezent?rile primitive, originare pân? în prezent. În folclorul din vremurile mai apropiate de noi sau chiar din zilele noastre, inclusiv în filmele zise „horror", vârcolacul este prezentat tot în stil medieval, ca un om obi?nuit în via?a cotidian?, dar care în anumite nop?i cu lun? plin? nu se poate sustrage transform?rii pentru câteva ore în „om-lup", o bestie crud? ?i sanguinar?, având cel pu?in canini de lup ?i o for?? fizic? ie?it? din comun, care vâneaz? ?i ucide tot ce îi iese în cale, chiar ?i animale mari ?i deosebit de puternice, precum boii sau mistre?ii, spre a le suge sângele. În general nu atac? omul, dar dac? este cumva r?nit de c?tre vreun om în timpul nop?ii, în ziua urm?toare respectivul vârcolac, redevenit cet??ean obi?nuit, poate fi v?zut cum este dus cu ambulan?a la spital, pentru a i se acorda îngrijiri medicale[10].
- Va urma -
-----------------------------------------
[7] Victor Kernbach, Dic?ionar de mitologie general?, Editura ?tiin?ific? ?i Enciclopedic?, Bucure?ti, 1989.
[8] https://lakeoftears.wordpress.com/tag/licantropie
[9] În Maramure?, pentru a denumi ?arpele a fost conservat pân? în a doua jum?tate a secolului XX arhaismul din latina, vulgar? fosilizat în limba român?, de „vierme", pronun?at ca regionalism „zerme" sau „zierme".
[10] http://www.secretelefemeilor.ro/misterul-oamenilor-varcolaci.html

footer