Revista Art-emis
Ce-ar fi fost Basarabia fără unirea din 1918 (3) PDF Imprimare Email
Cristian Negrea   
Miercuri, 03 Februarie 2016 21:05

Foametea din BasarabiaO mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor. Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului. Totuşi, şi reprezentanţi ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia. Liga Naţiunilor, precursorul O.N.U. de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie. Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere. S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză: Samara, decembrie 1921: „Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915.000 locuitori, 537.000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30.405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni”.  Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921: „Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. […] Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. […] Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe”.

31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră: „Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg”.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922: „Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste. Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate”…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk. A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos : „Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. […] Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. […] Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului,din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. […] Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921. Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi. […] Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport”.

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş: „Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig”.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922. Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odesa : „Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti  toate gunoaiele abandonate în gară. În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul. Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre. Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine. Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800.000 de locuitori, 500.000 suferă de foame şi 300.000 vor muri înainte de noua recoltă”.

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi  mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România şi Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia spun despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România. La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulaţie zvonul că foametea va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia. Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar? Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar şi 50000 de soldaţi masaţi pe frontieră (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie). Dar acţiunile teroriste prin agenţi infiltraţi ce atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuţia populaţiei româneşti care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru[8]. Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările  peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar[9]. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922: „Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine. Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare. O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923. Naivi moldovenişti, încă mai credeţi că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă şi independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Aţi uitat oare faptul că, după înghiţirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii v-au şi fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-aţi pierdut pe cele din 1919-1923 şi 1931-1933? Şi nu aţi avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă aţi fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit şi apărat! Şi drept mulţumire, un deputat al vostru rupe harta ţării care i-a ocrotit bunicii şi părinţii să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniţi de foame, să decidă să-şi devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest! 

-------------------------------------------
footer