Revista Art-emis
Drum către Zalmoxis (IV) - „Istoria noastră a fost falsificată” PDF Imprimare Email
Iftimie Nesfantu   
Sâmbătă, 02 Aprilie 2011 23:02
dr Napoleon SavescuE greu să pleci, e greu să ajungi

Cei care merg prin preoţi obişnuiesc să spună că nu pot pleca de acasă decât cu multă greutate. Mereu apare ceva ce li se pune împotrivă, îi împiedică să meargă. Observat mai atent, fenomenul pare să se deruleze altfel. Există un anume moment propice al plecării la drum şi orice ai face şi oricum ţi-ai fi pus în cap, nu poţi să pleci înainte. Ceasul meritat! Cu ultimul drum către Sarmizegetusa, cetatea dacilor de la Grădiştea Muncelului, mi s-a întâmplat la fel. Jumătate de zi mi-am petrecut-o în căutarea unei maşini. Unul avea altă solicitare, un altul ştia că drumul e imposibil şi nu avea chef să rişte, un prieten mai vechi s-a trezit că are maşina stricată... Ca să nu mai vorbesc de propriile îndoieli. Într-un sfârşit, după peripeţii mărunte şi multe am plecat din Deva către ora 13,00. Era şi timpul. Norii de dimineaţă se risipiseră, iar distanţa până la Grădiştea de Munte se putea face uşor. Specialiştii în arheologie din capitala judeţului mă asiguraseră că de la capătul drumului şi până sus la cetate sunt numai 20 de minute de mers pe potecă. În afară de drumul imposibil, nimic nu s-a adeverit.

În România un simplu chirurg, în America, şeful Serviciului de Chirurgie dintr-un mare spital!

Dr. Iftimie Nesfântu: În ce an aţi plecat din România?

Dr. Napoleon Săvescu: Acum aproape 20 de ani, 19 ani împliniţi, în 1981 am plecat...

I.N.: Şi continuaţi să practicaţi medicina în SUA?

N.S.: Cu multă plăcere şi dragoste.

I.N.: Ne puteţi descrie o zi de lucru a dv.?

N.S.: Mă scol devreme, fug repede la spital să-mi văd pacienţii...

I.N.: La ce oră?

N.S.: Sunt zile în care mă trezesc ceva mai târziu, pe la 8, opt şi jumătate, sunt zile, cele mai multe, în care mă trezesc pe la şase, sau chiar noaptea. Merg la spital, îmi văd pacienţii,

I.N.: La ce spital mergeţi?

N.S.: Am mai multe spitale la care lucrez, sunt cinci sau şase, trebuie să-mi urmăresc pacienţii, după ce i-am văzut mă întorc la cabinetul meu medical, îmi văd pacienţii pentru cel puţin zece ore, termin cele zece ore de lucru, fug înapoi la spitalele unde am pacienţi care au nevoie de supraveghere ca să văd ce s-a mai întâmplat cu ei între timp...

I.N.: Ce specialitate medicală aveţi?

N.S.: În România am fost chirurg, în America am fost şeful serviciului de Chirurgie de la Mount Vernon Hospital, în Worcester, după aceea am făcut Medicină de urgenţă şi Medicină internă; în momentul de faţă le fac pe toate astea trei, amestecate.

Muierea vândută

Sunt oaspete al familiei Dalca, muntean ce locuieşte aproape de Valea Rea. M-au prins aici sărbătorile de iarnă şi zăpezile. Întâmplarea rostuieşte lucrurile mai bine decât noi.
- „Copii?" Bătrânul cată spre tutun. Cu încetineală de melc, începe să-şi pregătească pipa. Nu e bucuros de întrebare.
- Oare şi dacii fumau? Tresare. O adiere de lumină în ochi şi apoi, imediat, ca o muşcătură de viperă, întrebarea:
- „Dar noi ce-om fi? Tata' a ajuns în lagăr la ruşi şi l-or dus în Siberia. Şi-o găs't muiere acolo, apoi a vândut muierea ruşilor - că tot era de-a lor!- şi l-au lăsat să fugă. O vin't pe jos până acasă, în spatele frontului. Şi nu ştia nici măcar să se iscălească. Moşu a fost şi el prizonier prin Italia şi, la fel, a fugit şi s-a întors acasă. A trecut Dunărea înot, printre sloiuri de gheaţă. Fecioru-meu, cel mai mic, şi-a găsit muiere la Moldova-Veche. Când era la mine, colinda munţii cu un câine, Haiduc. Aşa se lipise de el că n-or putut sta unu făr' alt'. Când o plecat, o început câinele să urle în fiecare seară. Ieşea în drum, urla , şi apoi dormea acolo, pe unde ştia el că vine acasă. I-am trimis feciorului scrisoare. Să-i spun. Şi a venit şi l-a luat cu maşina şi l-o dus acolo. Dar n-o stat câinele la el decât o noapte şi a plecat. În două săptămâni, m-am trezit cu Haiduc la uşă. Venise pe jos, de la Moldova-Veche, din Banat. Ai mai văz't dumneata aşa ceva? Or fost multe. Acu doi ani, o murit câinele. Era abătut. Într-o seară, când pipam, o vin't la mine şi mi-o lins mâna. Nu făcea asta decât atunci când era mulţumit de ceva. A aşteptat până am terminat tutunul din pipă, apoi m-a tras de mânecă. Nu ştiam ce vroia. M-am dus cu el. S-a oprit la morminţi şi s-a culcat la capu' lu' moşu. Lângă prun. Dimineaţă, era tot acolo. Mort. L-am îngropat. Şi primăvara i-am pus şi lui un prun. E tot suflet şi el. În vis, când a venit la mine Zalmoxis, era şi câinele." Un fir rece mi se plimbă pe şira spinării. Suntem pe un fel de cerdac, seara e impregnată cu parfum de pădure. La poarta de şipci bătrâne a casei s-a oprit un câine mare, ce seamănă cu un lup. Bătrânul Dalca scapă cana din mână. L-a văzut şi el.

Dovezi care susţin originea dacică a limbii române

I.N.: Ce a însemnat pentru dv. redescoperirea istoriei?

N.S.: Un sentiment de mândrie legitimă, o justeţe faţă de românii de peste tot, şi din ţară şi cei de peste hotare; mândria se capătă prin educaţie, cu mândria nu te poţi naşte... Un om care-şi cunoaşte rădăcinile este un om care rezistă mai uşor în viaţă, trece mai uşor prin vicisitudini de moment.

I.N.: Suportă românii faptul că vine cineva din afara graniţelor să ne reamintească desre originile noastre? întreabă cineva din maşină.

N.S.: La Congres au participat foarte mulţi români din ţară, care, aşa cum aţi văzut au venit cu argumente, au prezentat fapte ce converg către aceeaşi concluzie: originea dacă a limbii române. Eu n-am făcut nimic altceva decât să creez un cadru, o ambianţă în care aceşti oameni, cercetători, istorici, filologi, care lucrează în domenii diferite, să-şi prezinte observaţiile, concluziile...

cetatea sacraI.N.: Nu ştiu ca Academia română sau una dintre numeroasele noastre universităţi să fi organizat până acum un congres de dacologie.

N.S.: Probabil dacii au fost neglijaţi, uitaţi; am înţeles că în cadrul Academiei Române nu există o secţie cu privire la dacologie, cu toate că dacii sunt cei mai vechi locuitori ai acestor locuri. O istorie falsă ne-a îndreptat într-o direcţie falsă. Există secţii de studiere a anticilor romani, dar pentru strămoşii noştri nu s-a găsit încă timp şi nici banii necesari pentru atare cercetări.

Dacă vrei să blochezi o funcţie a unui organism, cel mai simplu este să potenţezi o alta, eventual concurentă, observa, orgolios, un diagnostician de excepţie.
Sunt şi oameni care s-au dorit mai presus de natură.
Zei de tinichea. Uneori însă, natura se arată mai inteligentă decât pretinşii stăpâni ai lumii. Căci numai ea ştie legile vieţii.

Câte ceva despre femei, politică, adevăr şi minciună, servicii secrete

I.N.: De ce credeţi că s-a construit o istorie falsă?

N.S.: Pentru că istoria care s-a predat şi se predă în continuare nu este istoria care să reprezinte acest popor; după cum ştiţi, cu două sute şi ceva de ani în urmă, după necesităţile de atunci, Şcoala ardeleană a lansat teoria originii latine a limbii române, criticată de toţi cei care au putut să-şi spună cuvântul: Haşdeu, Aron Pumnul, Eminescu, Densuşianu... Pentru acel moment, aparent vorbind, poate că am vrut să ne simţim mândri având în spate un popor măreţ, însă asta se întâmpla pentru că nu ne cunoşteam istoria noastră...

I.N.: Şi totuşi, în ciuda argumentelor aduse de aceste personalităţi s-a impus o teorie pe care dv. o consideraţi falsă? De ce?

N.S.: Aţi râs şi dv. când eraţi copil, cred, citind un Pedagog de şcoală nouă, cu acel personaj, Marius Chicoş Rostogan, care încerca să ne strâmbe limba, să ne-o latinizeze... E nevoie să se găsească cineva care să spună adevărul, să ajute la aflarea adevărului, în cuvinte frumoase, fără agresiune, cu argumente...

I.N.: Când intenţionaţi să reveniţi definitiv în România?

N.S.: Eu am fost tot timpul în România; nu înseamnă că dacă locuieşti dincolo de ocean nu mai eşti român...

I.N.: Intenţionaţi să intraţi în politică?
N.S.: Nu, mulţumesc frumos...

I.N.: Există lucruri de care să vă fie ruşine în trecutul dv?

N.S.: Fiecare aveam probabil lucruri, întâmplări trăite, cu care nu ne putem mândri foarte mult...

I.N.: Serviciile secrete v-au făcut curte?

N.S.: Vă referiţi la Mosad?

I.N.: La toate, se pare că sunt mai active ca niciodată...

N.S.: N-am avut niciodată probleme de acest fel, nici n-am ştiut că există...

I.N.: Nu vă supăraţi pentru aceste întrebări...

N.S.: Nu, nu; n-am avut probleme nici înainte de Revoluţie, când mi-am depus actele ca să plec în America; eu ştiu că foarte mulţi s-au plâns, spunând că au avut de suferit... Cu mine au fost mai amabili decât m-am aşteptat, majoritatea îmi erau pacienţi... Nu m-am putut plânge de neplăceri din partea lor;

I.N.: Şi totuşi cum putem face ca idea prevalenţei elementului dac să devină o idee politică, operaţională în România?

- Cred că în primul rând ideea trebuie să fie implementată cultural şi, odată ce oamenii înţeleg acest lucru, nu mai este nevoie de altceva; politica tot timpul a fost expresia unor adevăruri de moment, al unor conjuncturi, politicienii - adevăraţii politicieni, au dat glas unor tendinţe, au răspuns unor aşteptări, şi numai în felul acesta au găsit audienţă, au găsit sprijin; ştiţi la fel de bine ca şi mine că nu se poate face o politică viabilă care se fundamentează pe minciună, pe neadevăr, pe eludarea sau ascunderea unor informaţii istorice; mai devreme sau mai târziu o asemenea politică se dovedeşte falimentară... Cred că majoritate politicienilor se gândesc, la fel cum ne gândim şi noi, să facă un lucru bun în ţara aceasta şi pentru oamenii acestei ţări...

România - o ţară sănătoasă!

I.N.: Credeţi că România ar putea fi considerată o ţară bolnavă?

N.S.: Nu. Eu cred că România trece printr-o perioadă de tranziţie, cum au trecut toate ţările, ea se găseşte acum în acea perioadă de construcţie a capitalismului, care aduce multe sacrificii şi, în final, multe beneficii...

I.N.: De ce obişnuiţi să spuneţi că românii fac lucruri frumoase, că sunt cei mai frumoşi din lume?

dr Nesfantu IftimieN.S.: Pentru că aşa i-am văzut peste tot; începând cu România şi până unde am fost, în SUA, de câte ori am întâlnit un român am văzut că a făcut un lucru frumos, am întâlnit oameni muncitori, s-au zbătut să-şi facă o existenţă plăcută, să lase ceva în urma lor; iar dacă vă gândiţi la cei câţiva care fac şi rele, aceştia nu reprezintă o majoritate; în fiecare ţară sunt şi exemple negative. Majoritatea o reprezintă ţăranii aceştia pe care i-am văzut şi ieri, şi astăzi, în drumul nostru către Sarmisegetusa, care lucrează pământul , chinuindu-se să scoată nişte roade, ca să poată trăi. Cine ar putea să spună că aceşti oameni nu sunt frumoşi, nu sunt exemplari? Ei sunt majoritatea. Nu sunt nici fals când o spun şi mă mândresc cu aceşti oameni, ei sunt cei care ne păstrează şi ne-au păstrat tradiţiile mii de ani, ei ne-au păstrat portul, limba pe care au vorbit-o şi dacii, ei ne sunt părinţii, bunicii, şi străbunicii noştri. Respectându-i pe ei, ne respectăm pe noi înşine. Altfel spus, repetând o formulă vehiculată, nu putem avea un viitor al nostru dacă nu ne cunoaştem rădăcinile, dacă nu-i respectăm pe cei din care ne tragem. Iar rădăcinile noastre sunt străvechi - vedeţi şi tăbliţele de la Tărtăria - sunt anterioare civilizaţiei sumeriene. O să facem, într-unul din viitorii ani, şi un congres pe tema asta. footer