Revista Art-emis
„Antonescu, Hitler, Stalin” (6) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (+)   
Duminică, 10 Ianuarie 2016 17:33

Gh. Buzatu - Antonescu, Hitler, Stalin-6Relevăm că negocierile anglo-sovieto privind „zonele de interese" în Europa-Centrală, antamate începând cu 29 aprilie 1944, au fost „aprofundate" în octombrie 1944, la Moscova, în cadrul întâlnirilor Churchill-Stalin (ibidem, p. 305 şi urm., unde am tipărit, în traducere, pentru prima dată în istoriografia mondială, textul complet al stenogramelor britanice ale convorbirilor Stalin-Churchill din 9-10 octombrie 1944, p. 316-323). Textul în limba engleză l-am editat anterior (cf. Gh. Buzatu, ed., „Românii în istoria universală", II/2, Iaşi, 1987, p. 194-210). Între timp, la Moscova, s-au publicat stenogramele sovietice ale convorbirilor din octombrie 1944 (vezi O. A. Rjeşevskii, Stalin i Churchill. Vstreci. Besedî. Diskusii. Dokumentî, komentarii 1941-1945, Moskva, Izd. Nauka, 2004, doc. nr. 161-173, p. 412-487). A urmat un episod asupra căruia Andreas Hillgruber nu a insistat. Nici nu era, de altfel, în economia cărţii sale. Ne referim la faptul că Mareşalul Antonescu, în decurs de numai o săptămână, a ajuns - din aliat al lui Hitler, prizonier al lui Stalin -, trasportat, deţinut şi „îngrijit" la Moscova vreme de aproape doi ani (septembrie 1944-aprilie 1946).[87] Mareşalul fusese „răsturnat" de ai săi şi „cedat", tot de către ai săi, pe mâinile teribilului criminal de la Kremlin, aliatul de moment al Londrei şi al Washingtonului! Cum s-a comportat Stalin cu Antonescu? Despre tratamentul rezervat în lunile septembrie 1944-mai 1945, sursele disponibile (mărturiile generalului C. Pantazi şi documentele)[88] indică situaţii pozitive, dar, în rest, finalmente, ce altceva îi aştepta, pe Mareşal şi principalii săi colaboratori, decât plutonul de execuţie? Prin voinţa şi pentru izbânda „cauzei" lui Stalin?! Este inevitabil să ne oprim asupra unui exemplu: este vorba de G. E. Zinoviev, cunoscutul lider care în anii '20-'30 s-a aflat în tabăra lui Stalin, până când acesta, în 1936, a socotit că sosise momentul divorţului. Zinoviev a fost acuzat că-l ucisese pe Kirov şi că, pe deasupra, planificase... asasinarea lui Stalin şi a tovarăşilor săi. La procesul din august 1936, înscenat grupului de terorişti „trădători şi criminali" zinovievişti-troţkişti (?!), Zinoviev a fost adus în halul de-a recunoaşte toate crimele imaginate şi de a-şi rosti ultima declaraţie în aceşti termeni: „[...] Bolşevismul meudeficitar s-a transformat în antibolşevism, iar, prin toţkism, am ajuns la fascism.Troţkismul este o variantă a fascismului şi zinovievismul este o variantă a troţkismului"![89] Iată de ce întrebarea stăruie: fie având în vedere doar cazul G. E. Zinoviev, în consecinţă, după 23 august 1944, cu România intrată în „zona de influenţă-dominaţie" a U.R.S.S., ce anume îl aştepta pe Mareşalul Ion Antonescu?

„Hitler, Stalin, Antonescu" - de ce nu? Nu ascund că, probabil, unii dintre cititori ar fi preferat „Germania, U.R.S.S., România (1940-1944)", deşi ei trebuie să admită că opţiunea autorului a fost decisivă. Cel puţin în asemenea împrejurare! O carte despre acţiunea şi supravieţuirea României cuprinsă între cele două imperialisme, hitlerist şi stalinist, care au dominat politica mondială a anilor '30-'40 ai veacului trecut, era absolut necesară, chiar aşteptată cu nerăbdare şi legitim interes de publicul largcititor. Despre problemele în cauză s-au spus, s-au scris şi s-au vehiculat atâtea neadevăruri şi supoziţii, încât el, cititorul de rând, a devenit, se înţelege, dezorientat. Era cazul să afle unele răspunsuri, bazate pe documente şi pe rezultatele de ultima oră ale istoriografiei române şi universale contemporane. Aşadar, „Hitler, Stalin, Antonescu", proiectată să apară în două sau trei volume, se adresează, în primul rând, cititorului consecvent iubitor de istorie şi de adevăr. După cum am relevat deja, în atenţia autorului se află problemele României dintre 1939 şi 1945, lucru extrem de dificil dacă avem în vedere că Mareşalul Antonescu, aliat al lui Hitler şi prizonier al lui Stalin, s-a aflat în cea mai teribilă „companie" închipuită ori invidiată cumva, alături de cei doi monştri, la propriu şi la figurat, ai secolului secolului al XX-lea şi care n-au proiectat şi practicat doar războiul, de rasă sau de clasă, ci, mai mult, s-au „remarcat" şi ca fondatori ai „abatoarelor istoriei"[90].

Notă: Extras din volumul „Antonescu, Hitler, Stalin", Gheorghe Buzatu, Ploieşti, Editura Societăţii Culturale PLOIEŞTI-MILENIUL III, 2005, Cap. 1.

--------------------------------------------
[87] Cf. Teodor Mavrodin, Mareşalul Antonescu întemniţat la Moscova, Piteşti, Editura Carminis, 1998, passim.
[88] Vezi Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., "Jurnalul de temniţă" (aprilie-mai 1946) al grupului Mareşalului Antonescu, în Societate şi istorie, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 507- 608.
[89] Cf. Le procès du centre terroriste trotskiste-zinovieviste devant le Tribunal Militaire de la Cour Suprême de l´URSS (19 août-24 août 1936), Moscou, 1936, p. 173.
[90] Pentru a înlesni cititorului o imagine clară în acest sens, trimitem la acest "bilanţ" de ultima oră al ziaristului Eric Margolis: "În jur de 25 de milioane de soldaţi au murit în cele două războaie mondiale. Încă 12 milioane au fost ucişi în urma altor războaie şi revoluţii – ceea ce înseamnă un total de 37 de milioane de morţi. Sub conducerea lui Lenin şi Stalin, guvernul sovietic a devenit cel mai mare criminal în masă din istorie. Colectivizarea şi purificările făcute de Lenin între 1921 şi 1922 au cauzat moartea a 4 milioane de oameni. În 1932, Stalin a ordonat înfometarea Ucrainei pentru a impune colectivizarea şi a zdrobi naţionalismul ucrainea. Cel puţin 8 milioane de cetăţeni au fost ucişi, mulţi alţii transformându-se în canibali. Din 1917 până la moartea lui Stalin, în 1953, Uniunea Sovietică – cea adulată de stângişti în întreaga lume – a împuşcat, torturat, bătut şi înfometat cel puţin 40 de milioane de oameni din rândul propriilor cetăţeni. Unii istorici ruşi declară că adevăratul număr ar fi mai mare. Într-un spasm déja-vu, trupe ruseşti au măcelărit 80 000 de civili ceceni în ultimii ani [...] Hitler este responsabil pentru moartea a 12 milioane de civili, jumătate din ei evrei. Naziştii au exterminat oamenii din cauza rasei; comuniştii din cauza clasei sau naţionalităţii. Hitler a folosit gaz; Stalin a omorât cu gloanţe, frig şi foamete. În jur de 2 milioane de civili germani au pierit în 1945 şi cel puţin 200.000 - în lagărele de concentrare comuniste între 1945 şi 1953. Aliaţii victorioşi au extrădat luiStalin, în 1945, 2 milioane de anticomunişti, cetăţeni sovietici: jumătate au sfârşit împuşcaţi, restul au fost trimişi în lagăre, în Siberia [...] Mai sunt multe alte exemple, dar numai cifrele menţionate mai sus însumează un total de 100 de milioane de decedaţi în secolul recent încheiat. Moartea lor nu a fost provocată de război sau revoluţie, ci de deciziile luate cu bună-ştiinţă de tirani, politicieni sau birocraţi care ordonau asasinarea pe bandă rulantă a propriilor cetăţeni pe motive de ideologie, religie, rasă sau teritoriu. Să comparăm: 100 de milioane omorâţi de guverne în secolul trecut, din care 75% de regimurile comuniste, cu 38 de milioane de morţi în toate războaiele şi conflictele" (cf. Guvernele ucid mai mulţi oameni decât războaiele, în „Lumea", Bucureşti, nr. 8/2005, p. 34).
 

footer