Revista Art-emis
Activităţi militare ale Armatei Române în procesele judiciare ale evenimentelor din decembrie 1989 (2) PDF Imprimare Email
Col. (r) prof.univ.dr. Ion Dragoman & Comisar de Poliţie dr. David Ungureanu   
Joi, 24 Decembrie 2015 21:08

Col. (r) Prof. univ. dr. Ion Dragoman, art-emisInstanța de recurs, completul de 9 judecători ai C.S.M., a respins recursurile formulate de inculpați și de partea responsabilă civilmente M.A.N., stabilind prin Decizia nr.8 din 25 februarie 2000 aprecieri relevante în legătură cu susținerile conform cărora culpabilizarea armatei prin condamnarea militarilor poate avea consecințe grave, că militarii nu pot fi ținuți responsabili de executarea unor ordine emise de puterea politică căreia îi revine răspunderea în întregime, că timorarea instituțiilor de forță publică le fac inoperante în situații de criză, că tragerea la răspundere a armatei ar trebui făcută în sfera răspunderii penale și nu a celei civile delictuale, că subordonații nu pot face aprecieri de legalitate a ordinelor ci trebuie să le execute, că sentința atacată ar putea fi încadrată în rândul actelor cu caracter de răzbunare sau că victimele oricum au fost despăgubite prin Legea nr. 42/1990. Decizia instanței de recurs face referiri ample la toate aceste aspecte[9], în special la legitimitatea reprimării revoluției (cu trimiteri în istoria României și a altor state), la răspunderea militarilor pentru ordinele emise de puterea publică, la legătura de cauzalitate dintre activitatea inculpaților și împușcarea victimelor, la momentele istoriei naționale când s-a recurs la represiuni (răscoala din 1907, conflictele de la Lupeni 1929 și Grivița 1933, rebeliunea legionară din 1941), la obligarea inculpaților și a M.Ap.N la despăgubiri și scopul legii nr.42/1990 de cinstire a eroilor martiri.

Instanța de recurs în anulare, Secțiile unite ale I.C.C.J., a admis ca fondat recursul în anulare împotriva Sentinței primei instanțe și Deciziei instanței de recurs. Astfel, prin Decizia nr.1 din 22 martie 2004 s-a considerat că este întemeiat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. cu privire la soluționarea laturii penale deoarece generalului V. Stănculescu nu i s-a efectuat expertiza psihiatrică obligatorie, n-a fost asistat juridic în recurs iar instanța de fond n-a examinat excepția de neconstituționalitate ridicată, prin care Sentințele pronunțate de Secția Penală a C.S.J. în cauzele privind infracțiunile săvârșite de generali pot fi atacate numai cu recurs la Completul de 9 judecători, astfel că inculpatul a fost privat de calea ordinară a apelului de care poate beneficia orice cetățean, creîndu-se astfel o discriminare inadmisibilă. Instanța de recurs în anulare și-a motivat decizia și prin largi considerații asupra condițiilor legale pentru calitatea de autor al infracțiunii, contextul istoric și politic al momentului, personalitatea și individualizarea răspunderii penale, elementele constitutive ale infracțiunii, violențele contra armatei, concluzionându-se că activitățile desfășurate la Timișoara de către inculpați nu au cauzat moartea celor 72 de persoane și rănirea altor 253, ceea ce a constituit motivul de recurs în anulare. După cum am văzut deja, procesul nu s-a încheiat aici, instanța de recurs în anulare trimițând cauza la rejudecare, unde sentința de condamnare din 1999 a fost reconfirmată și apoi executată. Tergiversarea procesului lui V. Stănculescu și întorsăturile lui de situație au caracterizat mai toate procesele referitoare la acțiunile militare ale armatei în evenimentele din decembrie 1989, demonstrând că mișcările revoluționare reprezintă fenomene complexe care sunt soluționate cu dificultate de către instanțele judiciare, somate adesea de opinia publică să facă dreptate în sensul răzbunării victimelor, ceea ce este o deturnare a sensului revoluției. Prima instanță, din 1999 chiar precizează în sentință: „Instanța nu judecă revoluția. Faptele deduse judecății sunt infracțiuni de omor deosebit de grav și tentative la această infracțiune, pentru care răspunderea celor care le-au săvârșit este inevitabilă. Există un vocabular imuabil al crimei și pedepsei. Crima atrage pedeapsa. Pedeapsa decurge din crimă. Legea este o necesitate a lucrurilor. Condamnarea nu înseamnă răzbunare. Inseamnă transparența sensului la ceea ce el semnifică...."

3. Intervenția Curții Europene a Drepturilor Omului în procesele juridice ale acțiunilor Armatei în evenimentele din decembrie 1989

Apărută în sânul Consiliului Europei ca o posibilitate de recurs supranațional la cazurile de încălcare a Convenței Europene a Drepturilor Omului, instanța de la Strasbourg și-a dovedit în cursul timpului atât necesitatea cât și capacitatea de a asigura respectarea de către state a libertăților fundamentale ale cetățenilor lor, inclusiv în situația utilizării forței armate. Pentru prima dată s-a pus problema judecării într-o instanță internațională cu ocazia Cogresului de la Paris din 1815, cu referire la Napoleon, iar primul text convențional în acest domeniu aparține Pactului Societății Națiunilor privindu-l pe Kaizerul Wilhelm al II-lea, nematerializat în practică. Necesitatea înfăptuirii justiției ca valoare supremă a democrației, drepturilor omului și domniei legii s-a concretizat mai bine după cel de-al doilea război mondial când au apărut curți regionale de apărare a drepturilor omului dar și Tribunale penale internaționale, de la cel de la Nuremberg din 1945 la Curtea Penală Internațională cu caracter permanent din 1998. Toate aceste jurisdicții supranaționale sunt complementare celor naționale[10] și au avut de soluționat și aspecte ale legalității și legitimității utilizării forței armate în contextul respectării drepturilor omului în situații excepționale ori de conflict armat. Justițiabilii la CEDO pot fi și militari care consideră că drepturile lor au fost încălcate, exemple în acest sens fiind cazuri precum: Streletz s.a. vs Germania 2001, împușcarea la Zidul Berlinului; Perkins s.a. vs UK/2002, militari homosexuali trecuți în rezervă; Miloșevici vs Olanda/2002, neepuizarea căilor de atac; Papon vs Franța/2002, constituire ca prizonier; Miran vs Turcia/2009, dreptul de a cunoaște învinuirile în justiția militară; Thompson vs UK/2004, dreptul de a fi judecat de o curte marțială imparțială. Din România pot fi amintite spețele Agache/2009, urmașii unui maior de poliție ucis în evenimentele din decembrie 1989 dar și acela al generalului V. Stănculescu/2015, cererea acestuia la reexaminare a procesului său pe motiv de durată a procesului fiind respinsă. Mult mai multe sunt însă cazurile reclamate de victime ale acțiunii forțelor armate, polițienești și de securitate, de pildă: McCann s.a. vs/UK 1995, tiruri mortale ale sodaților britanici contra suspecților IRA; Loizidou vs Turcia/1995, regimul proprietății după conflicte armate; Pelegrin vs Franța/1999, participarea militarilor și polițiștilor la exercitarea puterii publice; Bankovic s.a. vs Belgia, jurisdicția statului în cazul raidurilor aeriene NATO; Er s.a. vs Turcia/2004, reținere civili în operații militare; Isaieva vs Rusia, ucideri în bombardamentul aviatic din Cecenia; Bosphorus Airways vs Irlanda/2005, confiscarea în regimul sancțiunilor ONU ămpotriva Iugoslaviei; Hirsi Jamaa s.a. vs Italia/2009, extrădare emigranți de nave militare; Cătan s.a. vs Moldova și Rusia/2012 jurisdicția extrateritorială a militarilor; Al Nashiri vs Polonia 2014, închisori secrete ale CIA și tortură.
Pentru România, cele mai multe cazuri de reclamații ale victimelor violenței forțelor armate, polițienești și de securitate s-au făcut în contextul evenimentelor din decembrie 1989 și al mineriadelor, o decizie importantă fiind și aceea din cauza Asociația 21 decembrie 1989/2013 referitoare la accesul public la dosarele revoluției și imprescriptibilitatea infracțiunilor săvârșite cu acel prilej. Pe de altă parte, Curtea de la Strasbourg a decis plata unor sume importante pentru despăgubirea victimelor. Așa se face că în condițiile inexistenței unor soluții judiciare în România tot mai multe victime ale acțiunilor armatei în evenimentele din decembrie 1989 s-au adresat CEDO, cele mai cunoscute fiind:
- Asociația 21 decembrie 1989 și doi revoluționari din București și Brașov/2011;
- Pastor și Țiclete, revoluționari din Cluj/2011;
- Acatrinei și 71 revoluționari din Timișoara/2013;
- Alecu și 89 victime de la București/27 ianuarie 2015;
- Dobre și 21 victime de la Timișoara/17 martie 2015;
- Cătălina Filip din București/21 aprilie 2015.

De fapt, declasificarea dosarelor de către M.A.N. pentru a proba acțiunile armatei pe timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu a adus atât de multe elemente noi pe cât se așteptau unii iar CEDO n-a afirmat niciodată că în spețele respective soluționează adevărul despre revoluție ci doar cum s-au anchetat; hotărârile instanței reclamă încălcarea art.2, dreptul la viață sub aspect procedural, în sensul nesoluționării acesteia. În fiecare caz în parte, înainte de decizia propriu zisă, sunt analizate faptele, dreptul și practica internă și internațională relevantă și se fac aprecieri juridice asupra pretențiilor reclamanților. Spre exemplu, în cauza Asociația 21 decembrie 1989 vs România/2011 se precizează că instanța își propune să examineze caracterul efectiv al anchetei începută în 1990 și nefinalizată până în prezent, subliniind că obligația procedurală decurgând din art.2 impune desfășurarea unei anchete eficace privind uzul de forță, în special agenților statali și dacă a cauzat pierderi și pagube; e vorba de a proceda, menționează Hotărârea respectivă, la un examen prompt, complet imparțial și aprofundat al circumstanțelor în care omorurile și rănirile au fost comise, în sensul de a ajunge la identificarea și pedepsirea vinovaților. Fiind o obligație nu de rezultat ci de mijloace, autoritățile trebuie să ia măsurile rezonabile pentru a asigura obținerea probelor relative la faptele în cauză, fiind implicată în acest context o exigență de celeritate și de precauție rezonabilă iar persoanele responsabile cu investigația să fie independente de cele implicate în evenimente, cu excluderea oricărei legături ierarhice sau instituționale, dispunând de independență practică. Curtea amintește că pot exista obstacole ori dificultăți împiedicând progresul anchetei într-o situație particulară dar autoritățile trebuie să reacționeze prompt pentru a menține încrederea publicului și adeziunea sa la statul de drept; orice carență a anchetei slăbește capacitatea sa de a stabili circumstanțele cazului sau identificarea responsabililor, riscând caracterul efectivității sale. În plus, apropiații victimelor trebuie asociați la procedură în toată măsura necesară protejând interesele lor legitime. Față de aceste considerații ne putem doar exprima speranța că procesele evenimentelor din 1989 să se finalizeze astfel încât să se facă lumină deplină asupra acțiunilor militare ale armatei ca învățăminte pentru perfecționarea permanentă a pregătirii forțelor armate într-o societate democratică.

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.
-------------------------------------
[9] Amănunte referitoare la acțiunile armatei în C. Sava, C. Monac, Adevăr despre decembrie 1989, Ed. Forum, București 1999, cu documente din Arhivele militare.
[10] Conform art.17 al Statutului Curții Penale Internaționale o cauză este inadmisibilă dacă este anchetată de un stat competent, cu excepția cazului când acesta nu are voința și capacitatea de a finaliza procesul sau de a-l condamna pe vinovat.

footer