Revista Art-emis
Activităţi militare ale Armatei Române în procesele judiciare ale evenimentelor din decembrie 1989 (1) PDF Imprimare Email
Col. (r) prof.univ.dr. Ion Dragoman & Comisar de Poliţie dr. David Ungureanu   
Duminică, 20 Decembrie 2015 12:22

1989Alături de factorii politici, economici și sociali, cei militari au o relevanță deosebită în declanșarea, desfășurarea și judecarea evenimentelor revoluționare. Deși există și revoluții de „catifea", schimbările revoluționare presupun cel mai adesea utilizarea forței pentru transformarea regimului politic, fiind astfel calificate ca adevărate lovituri de stat[1] date în situații excepționale[2]. Această particularitate a stărilor de criză ale societății face ca forțele armate să se afle, în întregul lor ori numai prin elemente ale acestora, de o parte sau de alta a taberelor care se confruntă prin utilizarea violenței armate. În funcție de rezultatul final al luptelor, acțiunile militare ale armatei în stările excepționale de criză pot fi declarate ca legitime și ilegitime, putându-se pune și problema analizării lor în cadrul unor procese judiciare, dincolo de judecata politică, populară ori cea a istoriei. Merită, de aceea, să se analizeze specificul tragerii la răspundere a militarilor pentru implicarea lor în evenimentele revoluționare, ca și constatările instanțelor judiciare, naționale și internaționale, referitoare la responsabilitatea juridică pentru pregătirea, declanșarea, desfășurarea și consecințele acțiunilor militare în revoluție.

1. Tragerea la răspundere juridică a militarilor

Considerat „o continuare a politicii cu alte mijloace" războiul a făcut ca militarii, ca profesioniști și instrumente ale acestuia, să beneficieze de o anume imunitate pentru consecințele vătămătoare ale acțiunilor armate, inclusiv în caz de război civil, asociat cu evenimente revoluționare; ca și politicienii, militarii au fost caracterizați de o anumită „iresponsabilitate juridică" în activitatea lor, urmând ca pe baza legislației stării de asediu să răspundă doar cei care au încălcat legile militare. Acceptarea, cu timpul, de către societățile organizate a valorilor democrației, drepturilor omului și domniei legii a determinat apariția încă din zorii epocii moderne a justiției militare ca formă specială de judecare și tragere la răspundere a militarilor. Această evoluție a sistemului judiciar a pus capăt imunității militarilor, principalul argument al necesității existenței justiției militare, separată de justiția civilă, fiind obținerea disciplinei fără de care nu poate fi realizată victoria în luptă deoarece infracționalitatea militară ar afecta grav capacitatea de luptă a forțelor armate. Pe astfel de considerente se explică introducerea în Codul român al justiției militare din 1937 a teoriei baionetelor inteligente prin care erau sancționați atât subordonații executanți de ordine criminale cât și superiorii care le-au dat[3]. Cu timpul, constituțiile moderne ale statelor au interzis înființarea de instanțe excepționale, inclusiv pentru militari, ca și pentru timpul stării de asediu când se putea institui „legea marțială". Plecându-se de la ideea, materializată recent într-un document al O.N.U., că toate popoarele și toți indivizii au dreptul de a rezista și a se opune opresiunii coloniale, ocupației străine și dominației dictatoriale interne[4], unele state au desfințat tribunalele militare, încredințând competența acestora către justiția civilă, în timp ce altele au inclus justiția militară în sistemul lor general de organizare judiciară, în scopul menținerii independenței și imparțialității magistraților militari, concomitent cu restrângerea competenței tribunalelor militare exclusiv la militari și la infracțiunile militare, soluția din urmă fiind adoptată și de România. Astăzi, militarii români pot fi trași la răspundere juridică în fața instanțelor militare doar pentru infracțiuni în legătură cu serviciul (restrânse la infracțiunile săvârșite de militari contra capacității de luptă a forțelor armate, prezentate de art.413-437 Cod Penal) și numai dacă, în caz de participație, n-au fost și civili printre făptuitori[5]. Înțelesul noțiunii de „militar" se referă nu numai la personalul M.Ap.N. ci și acela din alte instituții componente ale forțelor armate stabilite potrivit legii, inclusiv cel al serviciilor speciale. În măsura în care România recunoaște existența existența și activitatea instanțelor penale internaționale, militarii forțelor armate pot deveni justițiabili și în fața acestora. Precizările asupra tragerii la răspundere juridică a militarilor evidențiază constatările instanțelor juridice naționale referitoare la legitimitatea acțiunilor militare ale armatei în evenimentele din 1989.

2. Concluzii asupra acțiunilor militare ale armatei în procesele judiciare române referitoare la evenimentele din decembrie 1989

Sunt teorii care susțin că „revoluția" nici nu există „de fapt", ea fiind doar o construcție mentală, fără existență obiectivă, analiza și interpretarea evenimentelor revoluționare constând în sistematizarea fenomenelor complexe care compun întregul proces, compararea lor cu alte procese și extragerea de învățăminte asupra cauzelor și consecințelor lor[6]. În momentele de reculegere după marile stări excepționale ale popoarelor s-a văzut că revoluțiile, atât de inconsecvente în graba lor ipocrit generoasă de a proclama noi drepturi, au violat întotdeauna, au călcat în picioare și au distrus dreptul fundamental al omului la continuitate[7]. Se pare că acest fenomen s-a produs și în România nu numai în decembrie 1989 dar și în procesele judiciare care au urmat, inclusiv în cercetarea și calificarea acțiunilor militare din acele momente. S-au făcut anchete politice și jurnalistice, mii de articole, comunicări și cărți, s-a schimbat legislația și s-au produs modificări de mentalități, s-au emis ipotezele cele mai diverse dar întregul adevăr nu a putut fi aflat, oricum, un adevăr care să-i mulțumească pe toți. Victimele i-au dat în judecată pe cei care au tras cu armele dar nici procesele judiciare n-au reușit să explice în totalitate scenariile, confuzia, diversiunea și acțiunile dezordonate sodate cu pierderi de vieți omenești și pagube materiale ireparabile. Pentru cele 7.000 de victime ale evenimentelor din 1989 (morți-1142, răniți-3198, asistați-760) s-au întocmit 4495 de dosare din care 2984 au fost analizate de Parchetul Tribunalului Militar Teritorial și 1601 de Parchete Militare teritoriale; din acestea 3135 au avut ca obiect omorul sau atentatul grav la integritatea fizică, în 112 dosare 275 de inculpați fiind trimiși în judecată (6 generali, 38 ofițeri și subofițeri, alți 35 de militari din M.Ap.N., precum și 12 generali, 81 de ofițeri su subofițeri, un militar în termen și 61 de civili din M.A.I.). Mai există însă și situații când ori n-a fost dispusă urmărirea pemală ori dosarul nu a fost înaintat instanței (pentru evenimentele de la Sibiu).

Mai cunoscute prin semnificația lor sunt, în ceea ce-i privește pe militari, procesul colonelului Gh. Marinescu din 1996 (condamnat pentru instigare la omor deosebit de grav), procesul din 1999 de la Tribunalul Militar Teritorial când a împușcat 3 „teroriști" (condamnat la 4 ani de închisoare), procesul Otopeni din 2001 (finalizat cu condamnarea la închisoare a unor ofițeri pentru ucidere din culpă), procesul unui general și a doi ofițeri din 2001 care au ordonat deschiderea focului la Timișoara (condamnați de CSJ și grațiați în 2002), al generalului Iulian Iopliceanu din 2005 pentru reprimarea manifestațiilor de la Cluj (condamnat de Secția Penală a ICCJ la 10 ani de închisoare) sau al generalului Stănculescu, la care ne vom referi pe larg în continuare, relevând aprecierile juridice la adresa acțiunilor militare.

Procesul generalului Victor Stănculescu a avut un parcurs sinuos și îndelungat. Încă din 1990, o comisie guvernamentală de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 a propus trimiterea sa în judecată pentru participare la reprimarea revoluției; pe atunci, acuzațiile din procesele judiciare referitoare la revoluție, începând cu cel al lui N. Ceaușescu, erau de genocid, subminarea puterii de stat și a economiei naționale[8]. Noile realități politice au făcut ca anchetarea și trimiterea în judecată să înceapă în anul 1997, întregul proces finalizându-se în anul 2008 prin confirmarea sentinței de condamnare la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav și suprimarea revoluției din Timișoara, degradarea militară cu scoaterea din evidențele militare. Constatările primei instanțe din 1999, ale instanței de recurs din 2000 și ale recursului în anulare din 2004 sunt semnificative nu numai la nivel personal ci și pentru aprecierea juridică a acțiunilor militare ale armatei în evenimentele din decembrie 1989; casarea hotărârilor judecătorești anterioare în 2004 n-a fost însă finalul procesului deoarece instanța a trimis cauza spre rejudecare la Secția Penală a Î.C.C.J., care a reconfirmat în 2007 sentința de condamnare iar în octombrie 2008 aceasta din urmă a devenit definitivă prin respingerea recursului generalului Stănculescu.

În prima instanță, din 1999, Curtea Supremă de Justiție (C.S.J.) a avut în vedere rechizitoriul Parchetului de pe lână C.S.J.-Secția Parchetelor Militare, prin care generalii V.Stănculescu și M.Chițac (trimiși în judecată în același dosar nr. 2955/1998) au pus în executare ordinul de înăbușire a manifestațiilor de la Timișoara, sens în care s-au informat asupra situației, au preluat comanda trupelor din garnizoană, le-au înarmat, le-au instruit, le-au scos pe străzi, amplasându-le în punctele de întâlnire cu manifestanții, le-au dat ordin să deschidă focul, folosind muniție de război, le-au controlat dacă și cum execută ordinele, au verificat rezultatul represiunii, stabilind numărul morților și al răniților, au luat măsurile de anihilare a rezistenței protestatarilor și i-au raportat mereu comandantului suprem mersul „operațiunii de restabilire a liniștii". În sentința nr.9 din 15 iulie 1999, instanța a constatat că învinuirea este întemeiată și susținută de probele dosarului. În fața acestor probe de vinovăție, inculpații s-au apărat susținând:
1. n-au făcut decât să execute ordinele superiorilor;
2. n-au prevăzut rezultatul reprimării manifestațiilor, pe care nu l-au dorit și nu l-au acceptat;
3. n-a existat un raport de la cauză la efect între activitățile lor periferice și împușcarea demonstranțior;
4. că nu pot fi decât coautori ai infracțiunii deoarece nu au săvârșit omorurile în mod nemijlocit;
5. că trupele au deschis focul împotriva celor care au atacat unitățile militare și alte obiective publice;
6. că potrivit art.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului puterea legitimă poate folosi armele mortale împotriva unei insurecții care primejduiește ordinea constituțională;
7. că regimul recunoscut ca legitim de toate țările nu putea deveni ilegitim peste noapte pentru a justifica insurecția.

În opinia instanței de fond, apărările inculpaților au fost respinse ca neîntemeiate deoarece:
1. disciplina militară implică responsabilitatea neexecutării ordinelor vădit ilegale, ca acelea de a trage împotriva unor oameni nevinovați;
2. inculpații trebuiau să prevadă consecințele folosirii armelor de foc și muniției de război împotriva manifestanților, omorurile nedatorându-se unor accidente sau neînțelegeri ci acțiunii trupelor comandate de ei;
3. inculpații și subordonații lor au desfășurat activități concordante în scopul înăbușirii revoltei, primii de organizare, dirijare, planificare și conducere iar ceilalți de punere în executare;
4. coautorii la omor fiind cei care contribuie nemijlocit la săvârșirea faptelor, inculpații au săvârșit prin conducerea represiunii acte nemijlocite de execuție a infracțiunii;
5. demonstrarea prin probe că victimele represiunii au fost pașnici și neînarmați iar liniștirea unor grupuri violente răzlețe nu justifică măsurile militare, depășind cu mult limitele unei riposte legitime;
6. manifestația de la Timișoara devenise un act de revoltă împotriva regimului dictatorial iar represiunea ei era criminală, fără aplicarea art.2 din CEDO;
7. saltul de la răzmeriță la răscoală populară s-a produs în decembrie 1989 datorită încălcării drepturilor fundamentale ale românilor astfel încât sistemul social politic de guvernământ nu mai avea legitimitate de mult timp. Instanța a respins și obiecțiile M.Ap.N. în conformitate cu care prin obligarea ministerului la despăgubiri în solidar cu inculpații ar fi culpabilizată Armata, deoarece e vorba de răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor, conducerea represiunii aparținând M.Ap.N. pentru toate forțele de ordine.
- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015.
-------------------------------------
[1] I. Strâmbeanu, Despre lovitura de stat și apărarea împotriva ei, Ed. Risoprint Cluj-Napoca, 2009, p.126.
[2] F. Șerban, Starea de asediu, starea de urgență, Ed. Militară, București 2005, p.83.
[3] R. Macovei, Legalitatea acțiunilor armate în situații de criză internă, Ed. Muntenia, Constanța 2002, s.129.
[4] Documentul Consiliului Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului A/HRC/20/31 din 2012, Declarația privind dreptul la pace.
[5] V. Siserman, Justiția militară în România, Ed. Militară, București, 2004, p.197.
[6] P. Calvert, Revoluție si contrarevoluție, Editura DU Style, Bucuresti, 1998, p.50.
[7] José Ortega y Gasset, Revolta maselor, Et. Humanitas, 2007, p.36.
[8] I. Scurtu, Revoluția Română din decembrie 1989 în context intrnațional, Ed.Enciclopedică, București, 2006, p.281.

footer