Revista Art-emis
Un asasinat odios PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu   
Luni, 30 Noiembrie 2015 22:16

Nicolae Iorga, art-emisIorga a ridicat istoria şi cultura românească în registrul valoric al istoriei şi culturii universale

Trupul neînsufleţit ce zăcea, în noaptea de 27-28 noiembrie 1940, pe marginea unui şanţ în preajma localităţii Stejnic, în apropierea Ploieştiului, străpuns de gloanţe, descărcate de o „echipă a morţii" aparţinând Gărzii de Fier era al celui ce fusese mintea cea mai luminată a ţării sale, savantul Nicolae Iorga (1871-1940)[1]. La 75 de ani de la trecerea în veşnicie a reputatului istoric, Nicolae Iorga, când conştiinţa istorică ne cheamă şi ne îndeamnă să ne plecăm frunţile în memoria acestui român de geniu, trebuie să recunoaştem că se scrie prea puţin despre cel care şi-a iubit ca nimeni altul ţara, despre savantul care deţine recordul poligrafic absolut în cultura românească. Se constată că există o teamă nevrednică de a se aborda cu responsabilitate adevărurile trecutului şi ale prezentului dureros şi fără perspectivă, tocmai spre a nu deranja pe cei ignoranţi şi indiferenţi, care ne conduc. Tocmai de aceea micii „specialişti" din interior, stimulaţi cu o perseverenţă diabolică de forţe oculte din afară, deveniţi peste noapte „justiţiari" în numele integrării europene, nu fac altceva decât să colporteze la slăbirea şi pierderea identităţii naţionale. Urmăresc şi se manifestă fară jenă, cu un cinism condamnabil, trecerea în uitare sau marginalizarea personalităţilor celebre - adevărate repere şi modele pentru conştiinţa naţională. Aşa, de pildă, ei nu văd în savantul român - pe care-l comemorăm în aceste zile - decât un mărunt istoric „naţionalist", un animator al unui „naţionalism antisemit". Este acuzat că „a încurajat sentimentele naţionaliste ale tineretului", iar mai nou, i se reproşează că aportul său „nu a contat în viaţa politică a ţării" şi de aceea amintirea sa, în curgerea anilor, s-a stins repede în conştiinţa generaţiilor care i-au urmat[2]. Un fals de neiertat şi condamnabil.

Aportul inconfundabil la cercetarea istoriei universale şi vastitatea operei îl situează pe Nicolae Iorga printre cei mai mari istorici ai lumii

Parcă pentru a-şi anula şi postum detractorii, tocmai acest „naţionalist" este autorul unei uriaşe încercări de sinteză a istoriei umanităţii. Prin întreaga sa operă şi activitate istoricul Nicolae Iorga nu s-a refugiat într-un naţionalism mărunt, revendicativ, suficient sieşi. Nu există popor european care să nu-i fi căzut, istoriceşte vorbind, sub raza privirii scrutătoare. Mărturie stau scrierile sale care au ajuns la cifra fabuloasă de 1359 de volume şi broşuri şi peste 25.000 de studii şi articole. Performanţa este enciclopedică şi e normal să inhibe într-o cultură în care simţul măsurii reglează până şi ritmul editorial. Opera savantului român e un discurs neîntrerupt, un fluviu oratoric uriaş al cărui volum zdrobeşte şi acum flota efemeră a tuturor „pigmeilor" ce nu-i recunosc capacităţile intelectuale şi creative excepţionale şi uriaşa sa personalitate[3]. Este ştiut că Nicolae Iorga a fost un savant recunoscut pe întregul mapamond, a fost om politic, ideolog, gazetar, scriitor, în toate fecund şi năvalnic, cu o capacitate de muncă fantastică şi aproape înspăimântătoare, dar, în acelaşi timp, inegal şi contradictoriu. Alături şi în consens spiritual cu Xenopol şi Pârvan, Iorga a ridicat istoria şi cultura românească în registrul valoric al istoriei şi culturii universale. Aportul inconfundabil la cercetarea istoriei universale ca şi vastitatea operei îl situează pe Nicolae Iorga printre cei mai mari istorici ai lumii, fiind unul dintre membrii fondatori ai Institutului Sud-Est European (1913) şi organizatorul primului congres de bizantologie (1922). Ilustrul savant a editat şi condus numeroase ziare şi reviste între care „Neamul Românesc", „Revista istorică", „Revista istorică din S-E Europei", a întocmit numeroase volume de izvoare, documente, studii care au îmbogăţit gândirea istorică românească şi universală cu o nouă viziune întemeiată pe unele coordonate permanente ale dezvoltării istorice dominate de factorul spiritual. Marele istoric a elaborat monografii şi sinteze de autentică valoare ştiinţifică printre care: „Istoria lui Mihai Viteazul", „Istoria armatei române", „Istoria învăţământului românesc", „Istoria românilor"(10 volume), „Istoria comerţului" etc.

Cel mai vast proiect conceput vreodată de o minte omenească

Nicolae Iorga a pregătit prin cultură unitatea politică a poporului român, a fost unul dintre cei mai activi fondatori ai României Mari din anul 1918, când la Vechiul Regat s-au alăturat Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Profesorul a avut fericirea de a prezida şedinţa Adunării Deputaţilor din 29 decembrie 1918, când s-au votat legile de ratificare a actelor Marii Uniri[4]. A militat apoi, în toată perioada interbelică, pentru consolidarea României, împotriva forţelor revizioniste şi revanşarde. A luat atitudine fermă în numeroase articole şi discursuri împotriva politicii agresive de revanşă permanentă a Germaniei hitleriste; s-a manifestat energic dezaprobând politica legionară care preconiza lichidarea regimului democratic din România şi instaurarea unui regim totalitar. Aflându-se la guvern, Iorga a stăruit pentru dizolvarea Mişcării Legionare (Garda de Fier), în martie 1932, fapt ce i-a atras ura membrilor acestei organizaţii. Ameninţat cu moartea în repetate rânduri, N. Iorga nu a renunţat la poziţia sa incriminând fapta monstruoasă de la 21 septembrie 1939, când legionarii l-au asasinat pe primul ministru Armand Călinescu. În astfel de împrejurări critice pentru ţară, la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat să abdice şi a scăpat ca prin minune de atentatul pus la cale de legionari, care au tras cu mitraliera asupra trenului cu care fostul suveran părăsea România. Devenind conducătorul Statului generalul Ion Antonescu, la 14 septembrie 1940, a format un guvern bazat pe Mişcarea Legionară. Propaganda şi întreaga presă a noului regim a declanşat o campanie extrem de violentă împotriva lui Nicolae Iorga şi a tuturor celor care, de-a lungul anilor, luaseră atitudine împotriva legionarilor[5]. Urmare a unei atitudini ferme, patriotice, împotriva celor care atentau la suveranitatea şi existenţa statului român, marele savant a fost înlăturat din Universitate, la 9 octombrie 1940, sub motiv că depăşise vârsta pensionării. El se retrage la Vălenii de Munte şi apoi la Sinaia, unde îşi propusese să scrie o operă impresionantă „Istoriografia umană". Această lucrare, prin dimensiuni şi idei, a rămas cel mai vast proiect conceput vreodată de o minte omenească. N-a apucat însă decât să-i schiţeze planul deoarece a fost smuls de la masa de lucru, de la Sinaia, unde medita asupra destinului nostru şi al întregii umanităţi, pentru a fi asasinat în mod barbar, în noaptea de 27-28 noiembrie 1940. Din studii şi cercetări arhivistice recente rezultă că generalul Ion Antonescu n-a ştiut ce-i pregătesc legionarii marelui istoric, iar numeroasele asasinate din noiembrie 1940 au contribuit la ruptura generalului Ion Antonescu de Legiune. Cercul atât de larg al preocupărilor lui Iorga, care pornind de la interesele propriului popor, îmbrăţişa deopotrivă interesele altor popoare ameninţate şi, în general, valorile aflate în primejdie, a făcut din istoricul român o figură proeminentă a rezistenţei europene împotriva hitlerismului.

In urmă cu 75 de ani, drapelele a 47 de universităţi de peste hotare s-au aplecat în bernă pentru a saluta pe savantul român

Cel mai mare istoric al ţării şi unul dintre cei mai mari fii ai lumii a plătit cu viaţa curajul de a fi respins, în numele conştiinţei umane, pretenţiile la dominaţia mondială ale unor forţe întunecate. Tragicul său sfârşit a zguduit întreaga ţară, a indignat popoare întregi. La teribila veste a asasinării istoricului Nicolae Iorga, veste care a făcut înconjurul globului în urmă cu 75 de ani, drapelele a 47 de universităţi de peste hotare s-au aplecat în bernă pentru a saluta pe savantul român, membru activ de onoare al acestor înalte instituţii de ştiinţă şi învăţământ, pentru a fi în acelaşi timp semn de neclintită condamnare a barbariei criminale[6]. Excepţie la această cuvenită şi pioasă recunoştinţă a făcut-o numai Universitatea Bucureşti, unde rectorul legionar a refuzat să accepte arborarea, pe clădire, a drapelului în bernă, iar în afara comunicatului lapidar al Consiliului de Miniştri, presa - aflată sub o drastică cenzură legionară - nu a publicat un cuvânt despre marele dispărut[7].

La umbra democratismului european, „pigmeii emancipaţi" îl contestă pe Iorga, pentru a-l scoate din Istoria Neamului şi a-l trece în uitare

Personalitate enciclopedică, savantul român şi-a depăşit cu mult epoca în care a trăit rămânând un celebru vizionar. A fost o fire vulcanică şi a luminat ca un meteor puternic şi strălucitor toată viaţa, românismul, iubindu-şi cu fervoare patria, dar nu a trecut cu vederea nimicnicia unora dintre compatrioţii săi. De aceea a fost urât de „pigmeii" acelor timpuri. Astăzi, alţi „pigmei emancipaţi", la umbra democratismului european, îl contestă deschis sau voalat pentru a-l scoate din Istoria Neamului şi a-l trece în uitare. Iorga însă, va rămâne în veci în conştiinţa naţională, ca un mare om între oameni, fiind un „fenomen al naturii" de care trebuie să fim mândri noi, cei de astăzi, dar şi generaţiile viitoare.
-------------------------------------
[1] Ion Bulei, Nicolae Iorga văzut de contemporani, în „Magazin istoric", noiembrie 2010, p. 7.
[2] „Centenar" - Nicolae Iorga, Omul şi opera, Editura Junimea, Bucureşti, 1971, p. 81; Ioan Aurel Pop, Istorie, adevăr şi mituri (note de lectură), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 73-74, 83, 198, 232, 261, 303.
[3] „Centenar", op. cit., p. 10-37; Cătălin Pruteanu, Nicolae Iorga o viaţă de om la Vălenii de Munte, în „Jurnalul Naţional" special, joi, 6 august 2009, p. 6.
[4] Cătălin Pruteanu, op. cit., p. 7.
[5] Valeriu Râpeanu, 27-28 noiembrie 1940, una din nopţile tragice ale istoriei naţionale: asasinarea lui Nicolae Iorga, în „Opinia naţională", nr. 156, 25 noiembrie 1998, p. 8.
[6] Valeriu Râpeanu, Incomodul Nicolae Iorga, în revista „Clipa" magazinul actualităţii culturale româneşti, anul III, nr. 20, noiembrie 2010, p. 8.
[7] Nicolae Iorga, Oameni care au fost, vol. 1-2, ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, 2009, p. 13-26; Ioan Scurtu, Nicolae Iorga, să ne plecăm frunţile în memoria acestui român de geniu, în „Opinia naţională", nr. 378-379 din 15 decembrie 2003, pag. 6 şi 13.

Grafica - Ion Măldărescu

footer