Revista Art-emis
De la Trianon la Dictatul de la Viena (3) PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Joi, 19 Noiembrie 2015 12:31

Trianon, 1920-Viena, 1940 - 3Evenimentele din iunie 1940 au dus la declanșarea unei puternice crize politice în țară. Nemulțumirea marii majorități a populației față de hotărârea de cedare în fața samavolniciei sovietice risca să se acutizeze, în timp ce în plan extern se intensificau acțiunile ostile și revizioniste ale Ungariei și Bulgariei, cu acordul U.R.S.S. și Germaniei fasciste. În aceste condiții, Carol al II-lea socotind că singura soluție de salvare a statului român dar și a tronului rămânea obținerea de garanții din partea Germaniei, numărul unu în Europa la acea vreme, l-a convocat pe ambasadorul german la București, Wilhelm Fabricius și i-a adus la cunoștință hotărârea sa pentru „o strânsă colaborare cu Germania în toate domeniile garantată prin tratate politice, în beneficiul ambelor țări"[28] și totodată cererea adresată Führerului „[...] de a ne proteja în aceste vremuri de grea încercare" prin trimiterea în România a unei misiuni militare germane. Tentativele lui Carol al II-lea de a-l determina pe Hitler să garanteze fruntariile României în schimbul subordonării economice au eșuat. Simțind slăbiciunea lui Carol al II-lea și lipsa pregătirii necesare unui eventual gest în forță, Hitler a condiționat, printr-o scrisoare adresată suveranului României la 15 iulie 1940, luarea în discuție a posibilității unei mai strânse colaborări germano-română, numai după ce guvernul român va angaja tratative cu cel ungar și bulgar în scopul rezolvării tuturor chestiunilor teritoriale și a disputelor dintre România, Ungaria și Bulgaria. Altfel, preciza dictatorul nazist „mai devreme sau mai târziu și probabil într-un timp foarte scurt, rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României". A urmat vizita la Berlin și Roma a noului, prim-ministru (filogerman - n.n.) Ion Gigurtu și ministrul de externe Mihai Manoilescu, prilej cu care s-au reliefat clar intențiile hotărâte ale căpeteniilor fasciste din Germania și Italia de a impune României prin șantaj, abuz și amenințare cu forța, începerea neîntârziată a negocierilor teritoriale cu Ungaria hortystă.

Prin presiunea acută a concentrărilor masive de trupe maghiare și a numeroaselor incidente de frontieră, au început discuțiile cu delegații guvernului ungar; la 16 august 1940,la Turnu Severin iar la 19 august la Craiova au fost demarate negocierile cu Bulgaria. Activitatea celor două comisii guvernamentale de la Craiova s-a desfășurat până la 7 septembrie și fost purtată sub girul unei bune înțelegeri între cele două guverne a statelor vecine și cu oarecare tradiție în colaborarea politico-militară. Conjunctura internațională în care au fost angajate tratativele de la Craiova au făcut ca statul român să adopte în acea vreme măsuri pregătitoare eficiente pentru o retragere pașnică a administrației civile și unităților militare precum și a populației care a ales să se stabilească, conform principiului schimbului de populații, de o parte și de alta a Dunării.La 7 septembrie încheinduse, într-o atmosferă destul de relaxata lucrările comune ale celor două delegații, cu acordul guvernelor lor, a fost semnat un document pe baza căruia granița dintre cele două state se stabilea așa cum fusese în 1912, România cedând partea de sud a Dobrogei - Cadrilaterul (cele două județe Durostor și Caliacra) din ținutul „Marea" cu o suprafață de 6.921 km2 și o populație de 410.000 de locuitori. Probleme în contradictoriu s-au ridicat pe parcursul tratativelor de la Craiova numai atunci când pe ordinea de zi a fost adusă cererea României de a păstra Silistra și castelul reginei Maria de la Balcic cu zona de coastă aferentă[29]. Până la urmă, partea română a fost de acord să semneze documentul acceptând pretențiile Bulgariei de a se reveni la frontierele din 1912, urmând ca evacuarea și schimbul de populații să se realizeze în perioada următoare prin însărcinarea unei comisii mixte speciale constituite în acest sens. Un singur lucru rămâne de precizat, anume că în ultima perioadă a desfășurării lor, lucrările Conferinței de la Craiova s-au aflat sub presiunea evenimentelor generate de desfășurarea în paralel, inedit pentru politica externă românească, cu tratativele cu Ungaria de la Turnu Severin și a "arbitrajului" (dictatului - n.n.) de la Viena. Pe bună dreptate Mihai Manoilescu consemna în memoriile sale că " cedarea Cadrilaterului rămânea indivizibil legată, ca origine, ca metodă și ca destin, de cedarea Transilvaniei de Nord"[30]. Sub presiunea Germaniei și Italiei, la Turnu Severin[31] discuțiile dintre delegațiile română și ungară s-au purtat în zilele de 16, 19 și 24 august 1940 fără a se ajunge la un consens Ungaria își etala pretenția de a încorpora o suprafață de 69.000 km.p. din Transilvania, cum opopulație de 3.900.000 locuitori, dintre care 2.000.000 români și 1.200.000 maghiari și secui, iar restul alte naționalități, în timp ce reprezentanța României se opunea categoric unor concesii teritoriale, fiind adepta rezolvării diferendelor pe calea unui schimb de populații[32]. Întreruperea la 24 august a lucrărilor Conferinței de la Turnun Severin datorată agresivității regimului hortyst și intransigenței României în ceea ce privește intangibilitatea discutării chestiunii frontierelor precum și datorită acutelor ptregătiri ale armatei ungare de a dezlănțui un atac asupra României, l-a determinat pe Hitler să preia în mod direct problema reglementării pretențiilor tertitoriale ungare și să-i dea urgent o asemenea rezolvare încât să creeze posibilitatea ca ambele țări (România și Ungaria) să servească interesele germanilor.De altfel, el a deplasat de urgență 10 divizii infanterie și 2 de tancuri spre frontal de Est,. care ar putea înainta rapid spre România.Totodată, Führerul a decis să acționeze în forță pentru stingerea conflictului pe cale de a se naște, dând câștig de cauză pretențiilor hortyste, recompensând astfel Ungaria pentru devotamentul și sprijinul său față de politica revanșardă a Germanieiși Italiei și sancționând totodată România pentru fidelitatea sa față de politica de Securitate colectivă și a pactelor regionale. În seara zileinde 27 august, guvernul român a fost solicitat să-și trimită împuterniciți la Viena. O invitație similar a fost expediată de la Berlin și la Budapesta. În fosta capitala imperial încorporată după 1938 Reichului, miniștrii de externe ai Germaniei (von Ribbentrop) și Italiei (Ciano), încălcând la modul cel mai grosolan independența și suveranitatea statului roman, fără a-l asculta pe ministrul de externe roman (Mihail Manoilescu) i-au impus în noaptea de 29/30 august, acestuia să semneze odiosul „arbitraj" (dictat - n.n.) al guvernelor lor prin care se accepta detașarea părții de nord-vest a țării în profitul Ungariei, amenințând că, în caz contrar, România va deveni obiectul unei acțiuni militare, va fi invadată și va fi ștearsă de pe harta Europei. Pe o hartă prezentată ca anexă la „arbitraj" era specificată, de altfel destul de imprecis ca delimitare, o suprafață de 42.243 km2, cu o populație de peste 2.600.000 locuitori, majoritatea români, care trebuia să fie smulsă din trupul României Mari și încorporată Ungariei.

Un Consiliu de Coroană, convocat de urgență în aceeași noapte, a fost nevoit să accepte cu 21 de voturi pentru, 10 împotrivă și o abținere, odioasa hotărâre de las Viena impusă României. Dezbaterile, ca și la consiliile anterioare din urmă cu o lună au fost la fel de vehemente, confruntându-se aceleași două puncte de vedere: pentru cedare și pentru rezistenț armată. Din nou rațiunea a avut câștig de cauză în favoarea sentimentelor. Hotărârea de a se ceda fără luptă din spațiul istoric românesc a produs un uriaș val de mânie și durere în întreaga țară. Nu fac obiectul studiului nostru manifestările de revoltă care s-au ținut lanț în întreaga țară la începutul lunii septembrie și nici consecințele nefaste ale dictatului. Trebuie, însă, neapărat, să semnmalăm aici că întreaga armată, reflectând starea de spirit a întregii populații românești, s-a pronunțat ferm pentru rezistența cu arma în mână la fruntariile țării, apararea integrității ei teritoriale. Ofițerii și trupa au luat parte activă la demonstrațiile de stradă de protest alături de celelalte categorii sociale, au condamnat în cuvântările lor dictatul de la Viena și,pe cei ce l-au impus, au cerut guvernului să nu cedeze declarând că nu se vor retrage din teritoriul cedat și că se vor opune cu arma în mână invaziei hortyste. Întreaga gamă a manifestațiilor și demonstrațiilor n-au putut schimba însă verdictul celor doi satrapi, Hitler și Stalin. În prima parte a lunii septembrie nord-vestul României a trebuit cedat temporar cu tot noianul de crime și barbarie hortysto-fascistă ce a avut de suportat timp de 4 ani de ocupație populația românească din teritoriul transilvan abandonat. În plan intern, demonstrațiile și manifestațiile anticarliste au avut drept consecință schimbarea regimului politic.Cu acordul și sprijinul Germaniei, la 5 septembrie 1940 Carol II este nevoit să abdice în favoarea fiului său Mihai I, adevăratul conducător al României devenind generalul Ion Antonescu, chemat la cârma țării chiar de regele transfug și investit prin decrete regale cu funcția de Conducător al Statului și Prim-Ministru, după modelul german si italian.

Odată cu acceptarea dictatului de la Viena, puterile Axei au anunțat că asigură garanții pentru integritatea noilor frontiere românești,fără înștiințarea și acordul Moscovei, ceea ce avea să provoace o nouă acțiune agresivă a guvernului sovietic la adresa României a cărei hartă era acum triplu ciuntită. Astfel se încheia un proces complex care a durat aproape trei luni de dezmembrare a statului național unitar România Mare. Pe ansamblu, au fost rupte din trupul țării teritorii ce însumau 100.913 km.p. (33,8% din suprafața totală) și 6.777.000 locuitori (33,3%) din populația României. Destructurarea, distrugerea României Mari la numai 20 de ani de la închegarea ei a însemnat în primul rând dezorganizarea economiei naționale și punerea acesteia la dispoziția mașinii de război germane. A însemnat totodată slăbirea capacității de apărare și a sistemului național al țării. Rapturile teritoriale succesive din vara și toamna anului 1940 au adâncit criza societății românești deopotrivă atât în plan politic,economic, demografic și militar. Noul regim instaurat de generalul Ion Antonescu împreună cu singura structură politică care i-a dat concursul, Mișcarea Legionară, propunându-și și sub bagheta de maestru a generalului și reușind să pregătească țara și armata pentru angajarea la momentul oportun în crâncenul război „sfânt" - cum îl numea Ion Antonescu - pentru reîntregirea națională și restabilirea României Mari.

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări şi Dezbateri Ştiinţifice ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI, 12-14 iunie 2015
------------------------------------------
[28] Jipa Rotaru, Op.cit.,p.10.
[29] Mihai Manoilescu, Urmare la „Memoriile mele", f.a. p.213.
[30] Ibidem, p.219.
[31] Problema Conferinței de la Turnu Severin și mai ales eșecul acesteia sunt amplu dezbătute în istgoriografie.Eliza Campus, Aurică Simion, Mitropolitul Plămădeală sau Olimpiu Matichescu sunt doar câțiva dintre istoricii români care s-au aplecat cu minuțiozitate asupra momentului tragic din istoria noastră națională al cedării nord-vestului Ardealului Ungariei hortyste cu noianul de ucideri în masăm a unui număr impresionant de români, indifferent de sex și vârstă, tâlhării, atrocități, samavolnicii și violuri ce i-au urmat vezi: Jipa Rotaru, Contextul national și international...,Op.cit., p.38.
[32] Arhiva Națională Istorică Centrală, fond Casa Regală, dosarul LXXXII, varia 16.

footer