Revista Art-emis
De la Trianon la Dictatul de la Viena (1) PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 08 Noiembrie 2015 17:49

Trianon, 1920 - Viena, 194075 de ani de la dezmembrarea României Mari

Visul multisecular al românilor de pretutindeni de a se uni într-un singur stat, a căpătat contur și s-a înfăptuit prin participarea armatei române la primul război mondial (1916-1919) și desăvârșirea statului național unitar român, ca rezultat al hotărârilor plebiscitare ale populațiilor românești din provinciile aflate sub dominație străină de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, din anul de glorie 1918[1]. Desăvârșirea unității național-statale avea să fie consfințită în plan internațional, prin istoricele hotărâri ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920[2]. Tratatele semnate la această conferință între puterile aliate și asociate (28) și statele învinse, după lungi tergiversări și nenumărate opreliști la adresa României consemnau, prin semnătura reprezentanților Marilor Puteri, faptul împlinit pe câmpul de bătaie, cu sacrificii incomensurabile, aproape un m ilion de jertfe umane și nenumărate pierderi materiale. Istoria a consemnat pentru posteritate zbaterile, mergând până la părăsirea Conferinței de Pace a marelui om politic și patriot Ion C.Brătianu, primul ministru al României și președinte al delegației noastre la conferință, față de frecventele încercări ale „celor mari" de a umili și dezavantaja țara noastră, în ceea ce privește condițiile și clauzele păcii. Mai mult, în septembrie 1919, atunci când a fost invitat să semneze Tratatul de Pace cu Austria, I.C.Brătianu a prezentat regelui demisia sa și a guvernului ce prezida, motivată de faptul că, Consiliul Suprem (Consiliul Celor Patru) al Conferinței de Pace de la Paris a nesocotit tratatul de alianță semnat de România cu puterile Antantei în august 1916, cu prilejul intrării în război și a impus țării noastre condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice[3]. A trebuit să demisioneze încă un guvern, cel alcătuit din militari și condus de generalul Văitoianu, în toamna anului 1919, pentru ca noul cabinet constituit sub președinția lui Vaida Voievod, avându-l la externe pe generalul Coandă, să fie nevoit a accepta să semneze la 9 decembrie în Salonul Orologiului din Ministerul de Externe din Paris, Tratatul cu Austria și Tratatul asupra minorităților. Și dacă prin primul tratat se consfințea în plan internațional reunirea Bucovinei cu Țara, prin cel de-al doilea se aduceau grave prejudicii independenței și suveranității naționale.

Cel mai important tratat în ceea ce privește reîntregirea țării l-a constituit însă cel semnat între puterile aliate învingătoare în primul război mondial și Ungaria. Exact în ziua de 4 iunie, în urmă cu 95 de ani, s-a pronunțat unul dintre marile verdicte ale istoriei: s-a semnat tratatul de pace între Ungaria și Puterile Aliate și Asociate. Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violență și pe nedreptate, se desființa și astfel și de drept, după ce se prăbușise înainte de fapt. Valoarea deosebită a acestui act constă în faptul că prin prescripțiunile sale, documentul punea capăt unei profunde nedreptăți istorice, scoțând pentru totdeauna Transilvania românească de sub dominația maghiară. „Ungaria - se stipula în articolul 45 al tratatului - renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo d e fruntariile Ungariei, așa cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute prin prezentul tratat sau prin orice alte tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale ca făcând parte din România"[4]. Concomitent cu stabilirea frontierelor dintre Ungaria și România, Tratatul de la Trianon avea menirea de a reglementa ansamblul problematicii granițelor dintre statele succesoare ale fostei Duble Monarhii, Austria, Ungaria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia).

Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial cu celelalte state înfrânte, cu Germania(la Versailes),cu Austria(la Saint Germain), cu Bulgaria(laNeuillly)șiTurcia (la Sevres). Întârzierea semnării tratatului de pace cu Ungaria până în 1920 s-a datorat evenimentelor politice și militare care s-au succedat în vara anului 1919 - instaurarea bolșevismului în Ungaria și riposta fermă a armatei române[5] și, totodată, înăsprirea relațiilor României cu statele membre ale Consiliului Suprem[6]. Sigur, a contribuit la această întârziere și vehemența cu care șeful delegației maghiare, contele Apponyi, care printr-un discurs patetic șovinist și intolerant repetat în trei limbi, a încercat să susțină, contrar tuturor evidențelor, că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit, deoarece a pierdut două treimi din teritoriu și populație dinainte de război. În disperare de cauză, Apponyi încerca să inducă în Consiliul Suprem ideea că „se transferă hegemonia unor rase cu civilizație inferioară" și că „nu se ține seama de voința popoarelor care se transferă dintr-un stat în altul"[7], cerând în consecință organizarea unui plebiscit prin care să se asigure alipirea teritoriilor ungare la statul maghiar. Odată respinse de către Consiliul Suprem, pretențiile maghiarilor după patru luni de tergiversări, la 4 iunie 1920, la Trianon s-a semnat în sfârșit Tratatul de pace între Ungaria și Puterile Aliate și Asociate. Semnat în numele României de către savantul profesor Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu, tratatul „a reglementat un complex de probleme și de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, național și mai ales teritorial".

Semnificația cu totul aparte a acestui tratat, pentru care de altfel am găsit de cuviință a ni-l readuce în memorie, acum când se împlinesc 95 de ani de la semnarea sa, constă în faptul că prin acesta s-a consfințit juridic noua configuratie teritorială a Europei, rezultată din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar și a consemnat angajamentul Ungariei de a recunoaște frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei și Cehoslovaciei și pentru noi, mai important, tratatul a confirmat recunoașterea unirii Transilvaniei cu România. Se închega astfel România Mare. De altfel, în ianuarie 1919, când s-a deschis Conferința de Pace de a Paris, statul național unitar român era deja o realitate, ca urmare a hotărârilor plebiscitare adoptate în marile adunări naționale de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia în cursul anului 1918[8]. În aceste condiții, unirea deplină realizată de facto trebuia confirmată de iure, prin tratatele de pace. Acest obiectiv a constituit principala preocupare a guvernelor României pe timpul participării delegației noastre la Conferința Păcii. Înaltul forum internațional, reglementând noua ordine geopolitică europeană a pus la baza hotărârilor sale principiul naționalităților și în raport cu realitățile etnoculturale a recunoscut existența unor state: Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria și întregirea teritorială a altora: România, Iugoslavia. În ceea ce privește direct România, prin Tratatul de la Saint Germain încheiat cu Austria la 10 septembrie 1919 se recunoștea unirea Bucovinei, prin cel de la Trianon, dezvoltat în lucrare, se confirma unirea Transilvaniei, iar prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 semnat de Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte și România de cealaltă pateu, era recunoscută unirea Basarabiei cu România. Și astfel, cel mai înalt for internațional al vremii confirma, de jure, hotărârile de unire adoptate de români în anul 1918. Satisfacția actului desăvârșit și entuziasmul întregii suflări românești sunt exprimate într-un înflăcărat discurs al marelui nostru istoric Nicolae Iorga în ședința Camerei Deputaților care a ratificat decretele regale de unire a provinciilor românești cu țara. „[...] În numele României mutilate de ieri, care strângea în inima ei rănită atâta din jalea și nădejdea ținuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu frații pierduți și a nădăjduit cu ei și în care n-a fost om cinstit care să nu păstreze în sfânta sfintelor a sufletului său, dorul desăvârșitei uniri naționale și hotărârea de a ne jertfi toți pentru aceasta, simt negrăita fericire de a putea face in numele dumneavoastra al tuturor,acest legamant solemn pentru viitorul neamului în sfârșit și pentru vecie unit. România unită o avem, o vom apăra și o vom întregi"[9].

Odată Marea unire înfăptuită s-a desfășurat o susținută activitate pentru organizarea și consolidarea statului național unitar român. În prim planul preocupărilor au fost situate măsurile pentru integrarea marilor provincii în noul algoritm statal: în noiembrie 1919 s-a întrunit primul parlament, alcătuit din deputați și senatori din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina și Transilvania; în toate guvernele au fost incluși reprezentanți ai teritoriilor unite în 1918; a fost adoptată o nouă stemă a țării; în octombrie 1922 a avut loc încoronarea lui Ferdinand I la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor, iar în martie 1923 a fost adoptată o nouă Constituție a României[10]. Și cu toate poticnelile inerente datorate secătuirii țării din anii războiului, România făcea pași însemnați pe calea dezvoltării democratice. Din păcate, evenimentele care au urmat, culminând cu samavolnicele rapturi teritoriale din vara anului 1940, evenimente de la care se împlinesc în acest an 75 de ani, pe fondul unei neîntrerupte și intense campanii antiromânești în afară, mai ales în statele vecine revizioniste, la care s-a adăugat și se adaugă și în prezent voci ale politicienilor maghiari din țară, situația geopolitică a României s/a agravat de la an la an, culminând cu izolarea sa în plan internațional și tragicele evenimente din 1940. Mai mult, capete înfierbântate de o parte și de alta a Tisei, visează încă și azi la „un imperiu al Sfântului Ștefan" într-o lume care acum, la începutul mileniului trei se vrea disociată de aceste rămășițe ale unei lumi vechi medievale. Așa se face că Trianonul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar, drept o mare nedreptate, ba chiar o catastrofă. Și aceasta, în ciuda faptului că acest tratat a consfințit existența unui stat maghiar independent, iar pentru statele succesoare Imperiului Austro-Ungar din partea ungară a Dublei Monarhii a impus dreptul la autodeterminare și a consfințit o realitate istorică incontestabilă.

În întreaga perioada interbelică Ungaria, stat rezultat în urma semnării Tratatului de la Trianon, a făcut o preocupare permanentă din acțiunea de revizuire, fie și parțială a Tratatului, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste Germania și Italia. Primele „succese" pe calea revizuirii frontierelor, Ungaria le va obține în perioada 1938-1941, când la remorca Germaniei, aducând la paroxism acțiunile iredentiste, a reușit să anexeze de la vecini sudul Slovaciei (1938): Ucraina Subcarpatică (1939), Transilvania (1940) și teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia. Aceste anexiuni s-au menținut numai până la Conferința Păcii de la Paris din 1946-1947, care punea capăt celeilalte mari conflagrații a secolului al XX-lea, cel de-al doilea război mondial,când frontierele Ungariei de la Trianon au fost restabilite așa cum fuseseră trasate în 1920. Concomitent, în urmă cu 75 de ani, în fatidicul an 1940 statul român,părăsit de foștii aliați pe care îi cultivase cu atâta migală în cei 20 de ani de existență a României Mari era supus contrar tuturor regulilor dreptului internațional,ocupației de către Armata Roșie rășluirii unor provincii istorice și începuturile comunizării forțate. Dezmembrarea României Mai începea astfel cu raptul Basarabiei și nordului Bucovinei. Se știe că problematica unirii Basarabiei cu țara ca urmare a hotărârii Sfatului Țării din martie 1918, a constituit nodul gordian al relațiilor româno-ruse din întreaga perioada interbelică. Eforturile aproape supranaturale ale marelui nostru diplomat Nicolae Titulescu de a realiza un pact româno-sovietic fiind sortite eșecului (1936) în fața reticențelor diplomației sovietice, dar și a obtuzității unui rege corupt (l-am numit pe Carol al II-lea), care a preferat să-l demită pe părintele diplomației românești decât să ajungă la o înțelegere (tratat de asistență mutuală - n.n.) cu puterea de la Răsărit. În aceste condiții, pe măsura intensificării acțiunilor revizioniste la adresa fruntariilor românești la 23 august 1939, cele două totalitarisme în plină ascensiune care țineau prima pagină a mediei europene, cel brun (Germania) și U.R.S.S. (cel roșu) își dau mâna semnând unul dintre cele mai odioase tratate din istoria contemporană a Europei,așa numitul pact Ribbentrop-Molotov.

Momentul încheierii înțelegerii între cei doi satrapi (Hitler-Stalin) cu privire la delimitarea sferelor de influență în teritoriile dintre Marea Baltică și Marea Neagră a agravat la maximum tensiunea și nesiguranța țărilor mici și mijlocii. Într-un protocol secret în trei puncte dat publicității abia după destrămarea sistemului socialist, se stipula că Finlanda, Estonia și Letonia urmau să aparțină sferei de interese a Uniunii Sovietice, Lituania (cu regiunea Vilno) celei Germane. De asemenea, Polonia urma să fie împărțită între Germania și URSS, stabilindu-se ulterior de cele două puteri imperialiste, dacă era oportună menținerea unui stat polonez. În aceeași notă cinică, U.R.S.S. și Germania atentau în mod grav și la suveranitatea și integritatea teritorială a României, căzând de acord ca U.R.S.S. să anexeze Basarabia. Acest odios dictat a stat la baza mutilării teritoriale a României Mari cu consecințele de rigoare. După înfăptuirea primelor puncte din protocolul secret prin atacarea de către Germania a Poloniei, la 1 septembrie 1939 și dezmembrarea cu contribuția U.R.S.S. a acestui stat independent (17 septembrie), a urmat atacarea de către U.R.S.S. a Finlandei și apoi ocuparea țărilor baltice, armata germană mărșăluind triumfătoare prin vestul Europei. Se declanșase astfel, cea de a doua mare conflagrație mondială. Norii negri ai războiului planau și asupra României.
- Va urma -
---------------------------------------------------
[1] Ioan Scurtu, coordonator, România. Documentele unirii 1918. Album, Arhivele Statului din România, Editura Fundației Culturile Române, București, 1993, p.91, 107 și 141.
[2] Viorica Moisuc, coordonator, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.333 și urm.
[3] Ibidem, p. 328.
[4] Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916/1919,vol.2, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p.489.
[5] Dumitru Preda, coordonator, În apărarea României Mari. Campania Armatei Române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 114 și urm.; vezi și Ioan Țepelea, 1919. O campanie pentru liniștea Europei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.89.
[6] Vezi tratatele de pace în integralitatea lor în Ioan Scurtu, coordonator, op.cit., p. 161-168.
[7] Constantin Kirițescu, op.cit., p. 488-489.
[8] Vezi în Ioan Scurtu, coordonator, op.cit., p. 158.
[9] Dezbaterile Adunării Deputaților, ședința din 29 decembrie 1919,p.306.
[10] Pe larg în Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947, București, 1994, p. 7 și urm.

footer