Revista Art-emis
„Actul de brigandaj al secolului al XX-lea” PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Joi, 29 Octombrie 2015 09:37

Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939, art-emisAspectele morale ale semnării Tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939

Un bun cunoscător al istoriei politicii externe a fostei Uniuni Sovietice, specialist în domeniul relaţiilor sovieto-americane, Victor Furaev (1921-1999), într-un foarte instructiv studiu apărut în 1992 în revista „Istoria modernă şi contemporană" («Новая и новейшая история»), - „Cu privire la studierea relaţiilor internaţionale şi a politicii externe a U.R.S.S."[1], - se referă inclusiv la avatarurile elaborării şi editării cunoscutei serii „Documente de politică externă a U.R.S.S.". Menţionează că, în 1977, editarea acelei serii de documente ajunsese la volumul al XXI-lea, după care a fost stopată. Motivul interzicerii apariţiei celui de-al XXII-lea volum l-a constituit atitudinea oficialităţilor sovietice faţă de documentele, cu urmări catastrofale pentru întreaga Europă şi întreaga omenire, semnate în noaptea de 23 spre 24 august 1939 la Moscova, la ora 2.00, purtând însă data de 23 august 1939, anume Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Anexa sa secretă pentru împărţirea sferelor de influenţă şi de interese în Europa de Est. Aşa cum menţionează acelaşi V. Furaev, necesitatea punerii în discuţie a celor întâmplate între zidurile groase ale Kremlinului în noaptea de 23 spre 24 august 1939, a fost reiterată în repetate rânduri în prima jumătate a anilor '70, în cadrul şedinţelor Consiliului ştiinţific al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., de către cei mai importanţi specialişti sovietici în domeniul istoriei relaţiilor internaţionale, dar fără niciun rezultat[2]. Ca urmare a presiunilor exercitate de aparatul politico-propagandisctic al P.C.U.S., istoriografia sovietică a rămas, de-a lungul întregii perioade a Războiului Rece, la nivelul broşurii „Falsificatorii istoriei"[3], elaborată ca reacţie la culegerea de documente din 1948, apărută în SUA şi care aducea la cunoştinţa opiniei publice mondiale conţinutul Anexei secrete pentru împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est între U.R.S.S. şi Germania[4].

Spre deosebire de lumea occidentală, Uniunea Sovietică a respins multă vreme orice informaţie sau chiar aluzie care ar fi putut-o implica în împărţirea sferelor de influenţă. S-a susţinut, bunăoară, că semnarea Tratatului de neagresiune sovieto-german ar fi fost o urmare exclusivă şi inevitabilă a Acordurilor de la München din 29 septembrie 1938, iar la 23 august 1939 s-ar fi semnat doar un obişnuit tratat de neagresiune, pentru a se evita, astfel, izolarea politico-diplomatică a Uniunii Sovietice[5]. În replică, istoricii occidentali au demonstrat că o serie întreagă de documente face ample referiri anume la prevederile Protocolului adiţional secret al Pactului de neagresiune sovieto-german, iar evenimentele ulterioare s-au desfăşurat întocmai conform înţelegerilor de la 23 august 1939. S-a mai afirmat, de asemenea, cum că în noaptea de 23 spre 24 august s-a semnat doar Tratatul de neagresiune sovieto-german, publicat în chiar ziua de 24 august 1939 în oficiosul P.C.U.S. „Pravda", în timp ce documentul original ar fi dispărut în timpul bombardamentelor masive ale aviaţiei occidentale asupra Berlinului[6]. Însă nici această versiune nu se adevereşte, dat fiind că există copiile acelui document, făcute la începutul anului 1943, din ordinul lui Ioachim von Ribbentrop. Microfilmele au fost expediate în Turingia, unde, după război, un colaborator al Ministerului de Externe german, Karl von Lösch, le-a remis unui grup de cercetători anglo-americani. Filmele au fost developate la Londra şi, în baza lor, s-a făcut un raport special pentru Winston Churchill. Pozitivele („Colecţia Lösch") se găsesc în prezent în Arhivele Naţionale ale Americii de Nord, iar negativele la Ministerul de Externe al Germaniei. Ele sunt în număr de 19 şi se observă foarte clar atât textele protocolului secret, în limba germană şi în limba rusă, cât şi semnăturile celor doi protagonişti - Ioachim von Ribbentrop şi Veaceslav M. Molotov. În aşa mod, documentul „contestabil" există în una din formele cele mai incontestabile, ca majoritatea documentelor istorice din lume[7]. În fosta U.R.S.S., a fost necesară venirea în fruntea P.C.U.S. şi a statului sovietic a unui lider de factura lui Mihail Gorbaciov, pentru a deveni posibilă recunoaşterea oficială, de către Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. la 24 decembrie 1989, că „s-a ascuns faptul că, concomitent cu Acordul, a fost semnat şi un protocol adiţional secret, prin care erau delimitate sferele de interese ale părţilor contractante, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, din Finlanda până la Basarabia"; că înţelegerile secrete sovieto-germane din 23 august 1939 au fost lipsite de temei juridic şi valabilitate din chiar momentul semnării lor, venind în contradicţie flagrantă cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe; că, în definitiv, protocoalele secrete sovieto-germane „au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile asumate faţă de acestea"[8].

În prezent, faptul că iniţiativa semnării Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 a aparţinut părţii germane, în timp ce iniţiatorul semnării Protocolului adiţional secret de împărţire a sferelor de influenţă în Europa de Est a fost Iosif Stalin, este cunoscut şi recunoscut inclusiv de istoricii din Federaţia Rusă[9], fiind larg acceptată opinia că încheierea respectivului Pact a fost „actul de brigandaj al secolului XX"[10]. Chiar dacă a fost făcut public în ziua imediat următoare semnării sale, stupoarea provocată de ştirea încheierii Pactului de neagresiune sovieto-german a fost enormă. Aceasta deoarece semnatarii documentului cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, erau reprezentanţi ai unor state totalitare, cu interese imperialiste, însă cu ideologii fundamental diferite - nazismul şi comunismul, care până atunci s-au criticat cu vehemenţă. Mai ales doctrina comunistă (utopia teoretică) şi comunismul (utopia practică), preluând ideea iluministă a Educării speciei umane[11], potrivit căreia activitatea omului nu este motivată doar de câştigul material, ci în egală măsură de imboldurile unei solidarităţi şi dorinţe de ajutorare[12], au transformat înverşunarea pedagogică în una din trăsăturile lor caracteristice, pretinzând transformarea moralei comuniste – autoproclamate „treapta superioară a progresului moral al omenirii", - într-o lege morală a societăţii în ansamblu. Şi tocmai din aceste înalte considerente, ştiindu-se că prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov sunt condamnabile nu numai din punct de vedere politic, militar sau geopolitic, ci în primul rând şi mai presus de orice, din punct de vedere moral, Uniunea Sovietică a respins cu vehemenţă orice implicare a ei în împărţirea sferelor de influenţă. Or, actualmente, Pactul Ribbentrop-Molotov necesită a fi judecat anume din punct de vedere moral.

Aşa cum se ştie, din chiar prima zi a preluării puterii în Rusia (7 noiembrie stil nou/25 octombrie 1917 stil vechi - de unde şi numele de „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie"), partidul bolşevicilor condus de V.I. Ulianov (Lenin), a pretins instituirea unui tip nemaiîntâlnit de politică externă, având la bază încrederea în forţa principiilor moralei comuniste şi a „teoriei ştiinţifice marxist-leniniste"[13]. Anume principiul esenţial al moralităţii a stat la baza adoptării Decretului asupra păcii de către noul guvern bolşevic şi Congresul II panrus al Sovietelor de Deputaţi muncitori, soldaţi şi ţărani, care cereau „încheierea imediată a unei păci echitabile şi democratice". Prin pace echitabilă şi democratică, stipula acelaşi decret, „guvernul înţelege pacea imediată fără anexiuni (altfel spus, fără acapararea unor pământuri străine, fără alipirea forţată a unor popoare străine) şi contribuţii"[14]. În acelaşi context, prin „anexiune şi acaparare de pământuri străine" guvernul bolşevic înţelegea, „în conformitate cu conştiinţa juridică democratică, în general, şi cu aceea a claselor truditoare în particular, orice alipire la un stat mare sau puternic a unui popor mic sau slab, fără un consimţământ exact, clar şi liber exprimat al acestui popor, indiferent de faptul când s-a produs această alipire forţată, indiferent, de asemeni, de faptul cât de dezvoltată sau înapoiată este naţiunea alipită sau forţat menţinută în cadrul statului respectiv, indiferent, în fine, de faptul dacă naţiunea respectivă se află în Europa sau departe, peste mări şi oceane". „În cazul în care vreo naţiune este menţinută în cadrul statului respectiv prin forţă, - menţiona acelaşi decret, - dacă aceste naţiuni, contrar dorinţei sale exprimate, - fie că această dorinţă este exprimată în presă, în cadrul adunărilor populare, în hotărârile de partid sau prin indignări şi răscoale împotriva asupririi naţionale, - nu i se acordă dreptul de a decide, pe calea votului liber, cu evacuarea armatelor ţării care a alipit naţiunea respectivă sau, în general, a naţiunii mai puternice, problema existenţei statale a acestei naţiuni, în acest caz alipirea constituie o anexiune, deci o acaparare şi un act de forţă". În fine, noul guvern bolşevic al lui Lenin considera drept cea mai mare crimă împotriva umanităţii continuarea războiului pe motivul împărţirii între naţiunile puternice şi bogate a popoarelor cucerite şi slabe, declarând solemn hotărârea sa de a semna imediat condiţiile de pace, care ar conduce la încetarea războiului în condiţiile arătate, echitabile tuturor popoarelor, fără excepţii[15].

Aceleaşi înalte principii morale se conţin şi în Apelul Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe, Leon Troţki (1879-1940), „Către oamenii muncii, popoarele asuprite şi istovite ale Europei", din 7 decembrie 1917. „Noi am publicat acordurile secrete, - menţiona celebrul militant şi teoretician marxist. În zilele imediat următoare vom continua această publicare. Noi am declarat, că aceste acorduri nu obligă în niciun fel politica Puterii Sovietice. Noi am propus tuturor popoarelor calea acordurilor deschise, în baza recunoaşterii dreptului fiecărui popor, mare sau mic, dezvoltat sau înapoiat, a dreptului la libera alegere a propriului destin"[16]. Într-adevăr, începând cu 9 noiembrie 1917 şi până în ianuarie 1918, partidul bolşevicilor a publicat, atât în ziare, cât şi într-o serie din 9 ediţii, importante documente secrete încheiate de guvernul ţarist şi cel provizoriu cu ţările aliate în Primul Război Mondial, conţinând prevederi de împărţire şi reîmpărţire teritorială a unor zone de interes special[17]. Acea deschidere a fost, însă, de scurtă durată: cucerind puterea, contrar predicţiilor lui Marx, într-o ţară slab dezvoltată şi cu o populaţie cvasianalfabetă, Lenin a constatat, în curând, că „valorile" revoluţiei proletare puteau fi salvate doar printr-o acerbă teroare politică şi economică în interiorul ţării („dictatura proletariatului") şi prin provocarea, în exteriorul ei, a unui val de explozii revoluţionare („revoluţia mondială"). Chiar dacă în faţa ororilor partidului bolşevic au fost nevoiţi să fugă circa un milion de oameni, - devenind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Societăţii Naţiunilor din septembrie 1921, Lenin era decis să se menţină cu orice preţ la putere.

Obţinând în alegerile pentru Adunarea Constituantă din ianuarie 1918 doar 25 % din voturi, în timp ce socialiştii revoluţionari („eserii") deţineau majoritatea de 58 %, bolşevicii au procedat, contrar oricăror norme constituţionale şi morale, la dizolvarea Adunării, acuzând-o că ar fi servit „drept acoperire pentru contra-revoluţia burgheză". La congresul al VII-lea extraordinar al partidului (6-8 martie 1918, Petrograd), din iniţiativa lui Lenin, bolşevicii s-au reorganizat în Partidul Comunist (bolşevic), în programul căruia au înscris obiectivul edificării „comunismului integral" în Rusia, iar în iulie 1918, al V-lea congres pan-rus al Sovietelor a adoptat o Constituţie care consacra rolul atotputernic al respectivului partid[18]. Începând cu acel an, toate eforturile partidului bolşevicilor din Rusia sovietică au urmărit realizarea, cu orice preţ, a idealului leninist al societăţii anti-capitaliste fără clase, procedând la negarea violentă a realităţii prin „asuţirea permanentă a luptei de clasă", în favoarea triumfului Ideologiei[19]. Totodată, atât Lenin, cât şi Stalin, au avut în permanenţă grijă să menţină şi să întreţină aparenţele respectării „înaltelor principii ale moralei comuniste".
Anume din aceste considerente, la 15 septembrie 1934, atunci când a devenit membră a Ligii (Societăţii) Naţiunilor, Uniunea Sovietică nu a formulat nici un fel de obiecţii faţă de cadrul juridic existent de menţinere a frontierelor, trasate la sfârşitul Primului Război Mondial, semnând şi angajându-se să respecte inclusiv articolul 10 al Pactului Ligii (Societăţii) Naţiunilor, care stipula că: „Membrii Societăţii se angajează să respecte şi să menţină, contra oricărei agresiuni externe, integritatea teritorială şi independenţa politică prezentă a tuturor membrilor Societăţii"[20]. Aceleaşi obligaţiuni şi le-a asumat şi Germania, începând cu 8 septembrie 1926, când devenise membră a Ligii Naţiunilor[21]. Angajamentul celor două ţări era valabil inclusiv faţă de Polonia sau România, care se numărau printre membrii fondatori ai Ligii Naţiunilor şi faţă de care nici Germania şi nici U.R.S.S. nu au formulat careva obiecţii sau rezerve în momentul acceptării ca membri ai acestei organizaţii.

Este adevărat că, din 20 octombrie 1933, Germania depusese un preaviz de retragere, însă în august 1939, U.R.S.S. era încă membră a Ligii Naţiunilor, fiind exclusă din rândurile ei abia pe 14 decembrie 1939, pentru agresiune împotriva Finlandei. La fel de adevărat este şi faptul că tendinţe imperialiste de împărţire a sferelor de interese au existat şi înainte de evenimentele produse în vara-toamna anului 1939, inclusiv după cel de Al Doilea Război Mondial, chiar dacă comunitatea internaţională a condamnat astfel de practici. Tendinţe asemănătoare există şi în zilele noastre. În virtutea acestor circumstanţe, apare drept evidentă necesitatea evidenţierii mai clare a răspunderilor pentru dezlănţuirea şi purtarea celui de- Al Doilea Război Mondial. În această ordine de idei, trebuie de subliniat cu toată hotărârea că responsabilitatea în ceea ce priveşte agresiunile contra a numeroase ţări şi naţiuni în acei ani o poartă în egală măsură atât Germania hitleristă, cât şi Uniunea Sovietică a lui Stalin. Iar mărturia acestui adevăr stă în documentele semnate în noaptea de 23 spre 24 august 1939.

Un exemplu elocvent al responsabilităţii faţă de trecutul istoric, în această privinţă, îl oferă oficialităţile Germaniei contemporane. Astfel, Frank-Walter Steinmeier, ministrul de Externe german, a declarat recent, în cadrul unei sesiuni speciale a Parlamentului, că Germaniei îi revine responsabilitatea specială de a promova pacea în lume. „Tocmai de aceea noi, poate mai mult decât alţii, trebuie astăzi să ne asumăm responsabilitatea pentru menţinerea ordinii mondiale. O ordine care să ne asigure pacea", - a declarat şeful diplomaţiei germane. La rândul său cancelarul german Angela Merkel, înainte de împlinirea a 70 de ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa, a declarat că Germania nu poate trage, pur şi simplu, o linie sub trecutul său nazist, ci trebuie să rămână sensibilă la daunele pe care le-a provocat altor ţări, inclusiv Greciei. „Noi, germanii, - a declarat Angela Merkel, - avem o responsabilitate specială de a fi alerţi, sensibili şi conştienţi cu ceea ce am făcut în perioada nazistă şi daunele provocate altor ţări. Avem o sensibilitate enormă pentru asta", - a mai adăugat cancelarul german[22]. Ştiind că nu numai Germania nazistă, ci şi Uniunea Sovietică stalinistă poartă o responsabilitate cel puţin egală în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, - prin semnarea, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop-Molotov însoţit de Protocolul adiţional secret, prin care cele două state totalitare şi dictatoriale îşi delimitau sferele de influenţă în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră, afectând într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, contribuind în chip hotărâtor la modificarea configuraţiei teritoriilor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, predeterminând schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor politice şi social-economice din statele respective, - întrebarea care se pune cu necesitate este următoarea: cât de sensibilă este actuala conducere a Rusiei lui Vladimir Putin faţă de daunele enorme provocate altor ţări, prin trecutul ei stalinist?

Notă: Textul reprezintă comunicarea susţinută în cadrul Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop" (Ministerul Apărării al Republicii Moldova, Centrul de Cultură şi Istorie Militară, Ambasada Republicii Polone în Republica Moldova, Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 17 septembrie 2015, mun. Chişinău).

--------------------------------------------
[1] В.К. Фураев. Об изучении истории международных отношений и внешней политики СССР // Новая и новейшая история (Москва). 1992. № 3. С. 3-17.
[2] Ibidem, p. 6.
[3] Фальсификаторы истории (Историческая справка). Москва: ОГИЗ, Главполитиздат, 1948.
[4] Nazi-Soviet Relations, 1939-1941. Documents from the Archives of the German Foreign Office. Edited by Raymond James Sontag and James Stuart Beddie, US Department of State, 1948, 362p.
[5] „Să nu fi fost Münchenul, nu ar fi fost nici pactul cu Hitler", - astfel s-ar fi exprimat Stalin în cadrul discuţiilor sale de la Moscova, din august 1942, cu premierul britanic W. Churchill (А. Орлов, Б. Новоселов. Факты против мифов: Подлинная и мнимая история второй мировой войны. Москва: «Молодая гвардия», 1986. С. 49-50; Акад. А.М. Самсонов. Вторая мировая война (1939-1945). Очерк важнейших событий. Москва: Изд-во «Наука», 1985. С. 43).
[6] Вторая мировая война. Краткая история. Межд. ред. кол.: П.А. Жилин, Е.М. Жуков (председатели, СССР) и др. Москва: Изд-во «Наука», 1985. С. 37-38; Вторая мировая война. Итоги и уроки. Москва: Воениздат, 1985. С. 27, 378, 379.
[7] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov: antecedente şi consecinţe, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 147, 187-188.
[8] Известия (Москва). № 362 (22900). 28 декабря 1989 г.
[9] Олег Хлевнюк. Сталин. Жизнь одного вождя: биография. Москва: АСТ; CORPUS, 2015. C. 232-233.
[10] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov: antecedente şi consecinţe, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 313.
[11] În special de la Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781), reprezentant de vază al Iluminismului în Germania.
[12] Eduard Goldstücker, Despre utopie, în „Lettre Internationale", nr. 27, 1998, p. 116.
[13] Гарольд Никольсон. Дипломатическое искусство. Четыре лекции по истории дипломатии. Перевод с английского, вступительная статья и общая редакция А.Е. Богомолова. Москва: Издательство Института международных отношений, 1962. С. 103.
[14] Decretul asupra păcii a fost publicat în Nr. 1 al Ziarului Guvernului Provizoriu Muncitoresc şi Ţărănesc din 28 octombrie 1917 (www.istmat.info/node/27648 )
[15] Ibidem.
[16] Apelul Către oamenii muncii, popoarele asuprite şi istovite ale Europei din 5 decembrie 1917 a fost publicat în Nr. 25 al Ziarului Guvernului Interimar Muncitoresc şi Ţărănesc din 5 decembrie 1917 (www.istmat.info/node/28116 )
[17] А.О. Чубарьян. Брестский мир. Москва: «Наука», 1964. С. 35-36.
[18] Detalii la М.Я. Геллер, А.М. Некрич. Утопия у власти. Москва: Издательство «МИК», 2000.
[19] С.Б. Дмитревский. Сталин. Москва: СП «Интерпринт», ИК «Буквица», 1990. С. 14, 19.
[20] Nicolae Daşcovici, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Tipografia concesionară Alexandru Ţerek, Iaşi, 1936, p. 51-66.
[21] Jean Palmowski, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până azi. Vol. 2. Traducere de Simona Ceauşu, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007, p. 76.
[22] www.jurnal.md/ro/international/2015/5/3/angela-merkel-germania-nu-poate-intoarce-spatele-trecutului-sau-nazist

footer