Revista Art-emis
Martie 1965: Moartea lui Gheorghiu-Dej, alegerea lui Nicolae Ceauşescu (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.   
Luni, 05 Octombrie 2015 00:52

GheorghiuDej + Nicolae Ceausescu, 1948De-a-lungul anilor m-am gǎndit adesea la moartea celor doi lideri politici: Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. Primul a murit în casa sa din Bulevardul Primǎverii, i s-au organizat funeralii naţionale, i s-au dedicat pagini întregi în ziare şi ore de transmisie la Radio şi TV, nu numai în România, ci şi peste hotare, inclusiv în SUA, Marea Britanie, Germania Federalǎ, Franţa, India, Brazilia, etc etc. Cel de-al doilea a fost împuşcat într-o unitate militarǎ din Târgovişte, iar vestea morţii sale a fost primitǎ de aproape toţi românii cu un sentiment de uşurare cǎ au scǎpat de "criminalul dictator". Şi pe plan internaţional dispariţia lui Ceauşescu a fost consideratǎ beneficǎ pentru români, precum şi pentru Europa, pentru democraţie în general. Starea de spirit, mentalul colectiv au fost influenţate decisiv de ultimii ani de conducere a celor doi oameni politici. Istoria a demonstrat cǎ cele mai dure represiuni s-au înregistrat în timpul lui Gheorghiu-Dej. Atunci au fost arestaţi sute de mii de oameni, mulţi dintre aceştia au murit în închisori, inclusiv personalitǎţi precum Iuliu Maniu, Gheorghe Bǎrtianu, Ion Mihalache. La Canalul Dunǎre-Marea Neagrǎ şi-au pierdut viaţa sute de oameni, fǎrǎ lumânare şi fǎrǎ cruce. Zeci de mii de ţǎrani au fost schingiuiţi şi obligaţi sǎ se înscrie în Gospodǎriile Agricole Colective. Aproape întreaga elitǎ economicǎ şi o mare parte din elita intelectualǎ au fost distruse. Şi totuşi, în martie 1965 foarte mulţi români îl regretau pe Gheorghiu-Dej. S-a întâmplat un fenomen oarecum similar cu cel din 1918-1920, când Alexandru Averescu dobândise o extraordinarǎ popularitate în rândurile ţǎrǎnimii. N. Iorga nota cǎ atunci când li se amintea sǎtenilor cǎ Averescu a fost cel care a condus represiunea din 1907, aceştia replicau: „Taica ne-a bǎtut pentru cǎ noi nu am fost cuminţi".

Mentalul colectiv era dominat de amintirile recente, când generalul i-a condus în marile bǎtǎlii din Primul Rǎzboi Mondial, obţinând strǎlucita victorie de la Mǎrǎşti, bizuindu-se pe ostaşii sǎi (în covârşitoarea lor majoritate ţǎrani). Dupǎ încetarea confruntǎrilor militare, Averescu a intrat în politicǎ, înfiinţând Liga Poporului care promitea: „îndreptarea" ţǎrii; tragerea la rǎspundere a celor vinovaţi pentru „pierderile inutile" din campania militarǎ a anului 1916; vot obştesc; împroprietǎrirea ţǎranilor cu câte cinci ha de familie. Ca urmare, Averescu a dobândit o uriaşǎ popularitate, pe valul cǎreia a ajuns la putere în martie 1920. Tot astfel, în martie 1965 mulţi români apreciau cǎ toate necazurile pe care le-au suferit în timpul lui Gheorghiu-Dej se datorau ocupanţilor sovietici şi cǎ el (Gheorghiu-Dej) a îndurat multe greutǎţi, a avut de fǎcut faţǎ ameninţǎrilor venite de la Kremlin, dar pânǎ la urmǎ a reuşit sǎ-i scoatǎ pe ruşi din ţarǎ şi sǎ porneascǎ pe calea independenţei naţionale, i-a eliberat pe toţi deţinuţii politici în 1962-1964, a desfiinţat cotele pentru ţǎrani, a asigurat o bunǎ aprovizionare a oraşelor cu produse de primǎ necesitate, mulţi intelectuali cǎrora li se interzisese sǎ publice la începutul anilor 50 erau acum reabilitaţi şi susţinuţi de regim. În ziua de 22 martie 1965 m-am întâlnit la Catedra de Istoria României cu profesorul Constantin C. Giurescu, reîncadrat în urmǎ cu un an în Universitate. Crezând cǎ-i va face plǎcere am zis: „A murit cel cere v-a ţinut cinci ani de zile în închisoare". Dar, spre surprinderea mea, profesorul Giurescu mi-a ţinut o lecţie de „realism politic": Nu Gheorghiu-Dej, ci sovieticii au hotǎrât arestarea sa şi a multor altora, intelectuali şi oameni politici, dar şi ţǎrani şi chiar muncitori. Gheorghiu-Dej şi prietenul sǎu Petru Groza l-au eliberat din închisoare, l-au încadrat mai întâi la Institutul de Istorie şi apoi a fost reinstalat la catedra sa de la Universitate. Acum poate publica şi chiar este solicitat de redacţiile revistelor de istorie şi de edituri. Ar fi bine ca eu, tânǎr istoric, sǎ înţeleg cǎ politica este arta posibilului. Când a fost posibil, Gheorghiu-Dej a demonstrat cǎ era un bun român. Sǎ dea Dumnezeu ca şi Nicolae Ceauşescu sǎ dea dovadǎ de acelaşi curaj ca cel pe care l-a avut Gheorghiu-Dej. Am plecat puţin nedumerit dupǎ aceastǎ lecţie, dar am reflectat adesea la spusele profesorului Giurescu.

În cazul lui Ceauşescu mentalul colectiv s-a manifestat exact invers. Românii (şi nu numai ei) parcǎ uitaserǎ la 25 decembrie 1989 cǎ în timpul lui Ceauşescu se realizase cel mai înalt ritm de dezvoltare economicǎ din istoria României, cǎ mai mult de jumǎtate dintre orǎşeni primiserǎ apartamente gratuite de la stat, cǎ în august 1968 l-au admirat pentru curajul de a condamna intervenţia militarǎ a sovieticilor şi sateliţilor lor împotriva Cehoslovaciei, cǎ Bucureştiul devenise un centru al diplomaţiei mondiale. În decembrie 1989, românii îl urau pe Ceauşescu pentru cǎ dupǎ 1981 a introdus restricţii la luminǎ şi cǎldurǎ, i-a obligat sǎ stea ceasuri întregi la coadǎ pentru un pachet de unt sau chiar pentru o pâine, cǎ redusese programul TV la douǎ ore pe zi, iar cultul personalitǎţii sale şi al Elenei Ceauşescu devenise absolut insuportabil. Interesant este cǎ cei mai acerbi critici ai lui Ceauşescu erau tocmai staliniştii din timpul lui Gheorghiu-Dej, în frunte cu Silviu Brucan, cel care ceruse, într-un articol publicat în „Scânteia", organul C.C. al P.C.R., din 1 august 1947, nu numai dizolvarea Partidului Naţional-Ţǎrǎnesc, dar şi condamnarea drasticǎ a liderilor sǎi în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În seara zilei de 25 decembrie 1989, acelaşi Silviu Brucan a adǎugat, cu de la sine putere, în actul de acuzare pe baza cǎruia soţii Ceauşescu fuseserǎ condamnaţi la moarte şi executaţi, încǎ un punct: „Încercarea de a fugi din ţarǎ pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse în bǎnci strǎine". Chiar cei care-şi datorau cariera politicǎ lui Nicolae Ceauşescu îl numeau acum „criminalul dictator".

Presa internaţionalǎ - care publicase sute de articole elogioase la adresa politicii externe promovatǎ de Ceauşescu - a trecut în cealaltǎ extremǎ. Un ziar belgian scria la 27 decembrie 1989 cǎ, din ordinul lui Ceauşescu, la Timişoara „mai mult de patru mii de oameni au fost ucişi", dupǎ ce „înainte de a fi mitraliaţi li se legau mâinile şi picioarele cu sârmǎ ghimpatǎ, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulţi au fost aruncaţi de vii în groapǎ, apoi omorâţi cu apǎ fierbinte". În acea atmosferǎ mulţi români credeau cǎ asemenea informaţii erau corecte, prezentau realitatea, drept care au primit cu satisfacţie lichidarea soţilor Ceauşescu. Peste mai puţin de o lunǎ, mai mulţi ziarişti francezi au venit la Timişoara, pentru a cerceta situaţia la faţa locului şi au ajuns la concluzia cǎ respectiva relatare era „minciuna secolului".

P.S. 1
În primǎvara anului 1993, plecând de la Ministerul Invǎţǎmântului spre Universitate, în faţa Conservatorului „Ciprian Porumnescu" m-a oprit un domn îmbrǎcat destul de modest, ca mi s-a adresat: „Domnule profesor Scurtu, îmi pare bine cǎ v-am întâlnit". Dupǎ voce şi înfǎţişare l-am recunoscut pe Ştefan Andrei, fost ministru de Externe al României. „Vreau sǎ-ţi arǎt ceva!". A deschis portbagajul maşinii sale, care era plin cu zeci de caiete cu coperţi tari, cartonate. „Sunt agendele mele" şi vreau sǎ-ţi citesc din una. Am urcat în maşinǎ şi l-am ascutat. Era vorba despre o întâlnire a mai multor conducǎtori de partid la Scroviştea, prilej cu care Nicolae Ceauşescu a relatat despre modul cum a fost ales el prim-secretar al C.C. al P.M.R. Nu am reţinut data însemnǎrilor, dar am aflat urmǎtoarele: În ziua de 19 martie 1965, imediat dupǎ ce a murit Gheorghiu-Dej, liderii P.M.R. prezenţi în casa acestuia din Cartierul Primǎverii au început sǎ discute despre cine urma sǎ devinǎ liderul partidului. Nu a fost o şedinţǎ, nu era momentul potrivit, corpul lui Dej încǎ nu se rǎcise, astfel cǎ se vorbea în şoaptǎ, unul cu altul. Ceauşescu l-a abordat mai întâi de Ion Gheorghe Maurer, cǎruia i-a spus cǎ el (Maurer) trebuia sǎ fie ales prim-secretar al C.C. al P.M.R: a lucrat mulţi ani cu Gheorghiu-Dej, are experienţe politicǎ, ştie sǎ lucreze cu oamenii, este un bun diplomat, este cunoscut pe plan internaţional. Maurer a replicat cǎ el era intelectual, iar P.M.R. este partidul clasei muncitoare; are o anumitǎ vârstǎ; nu cunoaşte aparatul de partid. Cel mai potrivit este el, Ceauşescu: tânǎr, curajos, energic, cu o bogatǎ experienţǎ în munca de partid, cunoaşte activul în calitatea sa de secretar cu probleme organizatorice. Ceauşescu nu a zis nimic şi l-a abordat pe Chivu Stoica, declarându-i cǎ el (Chivu Stoica), este cel mai îndreptǎţit sǎ devinǎ prim-secretar: este un vechi tovarǎş şi prieten al lui Gheorghiu-Dej, care i-a încredinţat numeroase munci de rǎspundere şi le-a îndeplinit cu succes; are origine socialǎ sǎnǎtoasǎ; este cunoscut ca unul dintre fruntaşii luptelor muncitoreşti de la Atelierile „Griviţa" din 1933; are o bogatǎ experienţǎ politicǎ. Chivu Stoica i-a spus cǎ el nu este potrivit pentru o asemenea muncǎ, a lucrat întotdeauna sub îndrumarea lui Gheorghiu-Dej, nu avea nici pregǎtirea intelectualǎ pentru a se implica în dezbaterile din mişcarea comunistǎ internaţionalǎ. Apoi Ceauşescu i-a propus lui Emil Bodnǎraş cǎ devinǎ prim-secretar al C.C. al P.M.R.: are o vastǎ experienţǎ politicǎ, ştie sǎ impunǎ disciplina de partid aşa cum a fǎcut-o şi în armatǎ ca ministru, este un activist curajos, dovadǎ fiind discuţia din 1955 cu Hruşciov când i-a cerut retragerea trupelor sovietice din România. Nici Bodnǎraş nu a acceptat, declarând cǎ el avea o origine etnicǎ încurcatǎ, a mai fost şi pe la Moscova în anii ilegalitǎţii şi nu vrea sǎ se nascǎ discuţii pe seama sa, cu consecinţe negative asupra partidului. Ultimul cǎruia i-a propus sǎ fie ales prim-secretar al C.C. al P.M.R. a fost Alexandru Drǎghici, argumentându-i: este un activist tânǎr, are cu o bogatǎ experienţǎ pe linie de partid şi de stat, a dovedit energie şi curaj în împrejurǎrile grele prin care a trecut partidul. Nici Drǎghici nu a acceptat, obiectând: el este învǎţat sǎ execute hotǎrârile partidului; în calitate de ministru de Interne a luat unele mǎsuri dure, care s-ar putea întoarce împotriva sa (Ceauşescu a dedus cǎ Drǎghici se referea la omorârea lui Lucreţiu Pǎtrǎşcanu).

A urmat „runda a doua". Ceauşescu i-a spus lui Maurer cǎ s-a gândit, ar putea accepta funcţia de prim-secretar, dar numai dacǎ „conu Jorj" rǎmâne în funcţia de preşedinte la Consiliului de Miniştri; el (Ceauşescu) are nevoie de experienţa lui Maurer pe linie guvernamentalǎ, mai ales în privinţa relaţiilor internaţionale. Maurer s-a învoit şi astfel a obţinut un vot extrem de important. A mers la Chivu Stoica: el (Ceauşescu) era gata sǎ accepte funcţia de prim-secretar, dar numai dacǎ Chivu preia preşedinţia Consiliului de Stat; nimeni nu putea sǎ îndeplineascǎ ambele sarcini avute de Gheorghiu-Dej şi trebuia sǎ se facǎ o despǎrţire a celor douǎ funcţii, iar Chivu sǎ preia conducerea Consiliului de Stat. Chivu Stoica a acceptat şi Ceauşescu a mai obţinut un vot. Discuţia cu Emil Bodnǎraş s-a purtat în acelaşi ton: el (Ceauşescu) acceptǎ funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R., numai dacǎ Emil rǎmâne membru al Biroului Politic şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, pentru a se putea consulta în problemele de partid şi de stat, în care el (Bodnǎraş) are o bogatǎ experienţǎ. Bodnǎraş s-a învoit, iar Ceauşescu a mai primit un vot. În sfârşit, discuţia cu Drǎghici: s-a gândit (Ceauşescu), acceptǎ funcţia de prim-secretar, dar numai dacǎ Drǎghici este de acord sǎ rǎmânǎ în fruntea Ministerului de Interne; la orice schimbare de lider se produc frǎmântǎri şi este nevoie de o "mânǎ de fier" care sǎ stǎpâneascǎ situaţia; bineînţeles sǎ fie şi în Biroul Politic pentru a colabora cât mai strâns. Drǎghici a acceptat, astfel cǎ Ceauşescu a obţinut sprijinul principalilor lideri (baroni) ai partidului.

Plenara C.C. al P.M.R. din 22 martie 1965 a fost o formalitate: Maurer a propus alegerea lui Ceauşescu. Fǎrǎ a solicita alte propuneri a pus la vot, astfel cǎ Nicolae Ceauşescu a fost ales în unanimitate în funcţia de prim-secretar al C.C. al P.M.R. În cartea sa intitulatǎ „Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pǎtrar de veac românesc" (Bucureşti, Editura Adevǎrul , 2013), Ştefan Andrei face doar o referire la acel moment: „Peste ani, pe când mǎ gǎseam cu alţi tovarǎşi din conducere şi cu Nicolae Ceauşescu în pivniţele de la Scroviştea, acesta scotea din butoaie, cu un furtun, diferite sortimente de vinuri şi ne turna în pahare pentru degustare. Din vorbǎ în vorbǎ, Nicolae Ceauşescu a amintit momentul desemnǎrii sale ca urmaş al lui Gheorghiu-Dej şi a subliniat cǎ atunci au adoptat o poziţie bunǎ Alexandru Drǎghici şi Chivu Stoica" (p. 56). Nu ştiu de ce Ştefan Andrei a evitat sǎ detalieze acel moment, relatat mie mai înainte cu zece ani.

P.S. 2
În noiembrie 1994 l-am vizitat pe Gheorghe Apostol în apartamentul sǎu din Bucureşti, strada Barbu Delavrancea nr. 29, împreunǎ cu Virginia Cǎlin, redactor la Secţia Istorie Oralǎ a Societǎţii Române de Radio. Cu acel prilej l-am întrebat cum s-a rezolvat problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej în fruntea partidului. Gheorghe Apostol ne-a povestit cǎ, având în vedere starea de sǎnǎtate extrem de gravǎ a lui Gheorghiu-Dej, a discutat cu douǎ zile înainte de moartea acestuia cu Ion Gheorghe Maurer şi Alexandru Drǎghici despre desemnarea noului prim-secretar. Iniţial Drǎghici a avut o ezitare, zicând cǎ nu era bine sǎ se discute aceastǎ chestiune atât timp cât Gheorghiu-Dej era încǎ în viaţǎ, dar pânǎ la urmǎ a acceptat argumentele lui Maurer: trebuia gǎsitǎ rapid o formulǎ de conducere, nu era timp pentru ezitǎri. Cu certitudine, a apreciat Ion Gheorghe Maurer, succesorul trebuie sǎ fie Gheorghe Apostol: are origine muncitoreascǎ, absolut necesarǎ pentru conducerea Partidului Muncitoresc Român; era un colaborator apropiat şi de încredere al lui Gheorghiu-Dej; avea o amplǎ experienţǎ politicǎ pe linia mişcǎrii sindicale, a guvernului şi a muncii de partid. Argumentul suprem a fost cǎ Apostol a mai îndeplinit funcţia de prim-secretar al CC al PMR în perioada aprilie 1954 - octombrie 1955. Apostol nu a participat la alte discuţii, ci şi-a pregǎtit discursul pe care urma sǎ-l rosteascǎ dupǎ alegerea sa. A fost total surprins când la Plenara C.C. al P.M.R., Ion Gheorghe Maurer nu l-a propus pe dânsul, ci pe Nicolae Ceauşescu. A rǎmas pur şi simplu înmǎrmurit, cu discursul în buzunar. A înţeles cǎ a fusese „lucrat" pe la spate de Maurer, care a propus un ins pe care credea cǎ îl va putea manevra. Dar s-a înşelat amarnic. Ceuşescu nu numai cǎ nu i-a fost recunoscǎtor, dar peste nouǎ ani l-a mazilit din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi l-a pus sub supravegherea Securitǎţii. Din cele douǎ relatǎri am dedus cǎ Ceauşescu a fost mai dibaci, a manevrat mai bine, i-a asigurat pe susţinǎtorii sǎi cǎ vor avea de jucat în continuare un important rol politic. Apostol a crezut cǎ dacǎ a obţinut sprijinul primului ministru şi al ministrului de Interne era suficient, deoarece postul de prim-secretar al C.C. al P.M.R. i se cuvenea. A rǎmas cu un gust amar şi cu o urǎ neostoitǎ împotriva rivalului sǎu, pe care a fǎcut-o publicǎ abia în martie 1989 prin „scrisoarea celor şase".

Notă: O formă prescurtată a acestui material a apărut în revista „Magazin istoric", din martie 2015. pp. 5-11.

footer