Revista Art-emis
Martie 1965: Moartea lui Gheorghiu-Dej, alegerea lui Nicolae Ceauşescu (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 30 Septembrie 2015 21:11

Gheorghe Gheorghiu Dej Dupǎ ce în octombrie 1962 am fost încadrat în funcţia de preparator la Facultatea de Istorie a Universitǎţii din Bucureşti, principala mea preocupare era sǎ mǎ specializez în istoria contemporanǎ a României. Frecventam Biblioteca Academiei, unde obţinusem permis la sala III (Fond Special) şi Arhivele Statului, urmǎrind sǎ-mi fac o imagine proprie despre perioada interbelicǎ, întrucât cea dobânditǎ în timpul studenţiei nu mi se pǎrea corectǎ. Eram foarte interesat şi de istoria pe care o trǎiam, mai ales dupǎ Declaraţia din aprilie 1964, când am participat la dezbaterile organizate la nivelul Centrului Universitar şi al Universitǎţii, prilej cu care am aflat „adevǎrul despre ajutorul sovietic": Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, sovrom-urile, consilierii, limba rusǎ etc etc. Atunci am decis sǎ notez cele aflate, pentru a le reţine şi reflecta asupra lor. Mǎ gândeam uneori cǎ întoarcerea spre valorile proprii şi trecerea în subsidiar a internaţionalismului proletar, afirmarea independenţei naţionale şi criticile la adresa sovieticilor ar putea genera reacţia durǎ a Kremlinului. Pe de altǎ parte speram cǎ Gheorghiu-Dej va şti limita pânǎ la care putea „întinde coarda", pentru a evita o intervenţie militarǎ sovieticǎ, precum cea din Ungaria în 1956.

Pe la mijlocul lunii februarie 1965 se zvonea cǎ Gheorghiu-Dej era bolnav şi de aceea nu mai apǎrea în public. În ziua de 7 martie 1965 urmau sǎ aibǎ loc alegeri pentru Marea Adunare Naţionalǎ şi am reţinut faptul cǎ Gheorghiu-Dej nu a participat la nici o întâlnire cu alegǎtorii, aşa cum obişnuia. A apǎrut o singurǎ datǎ la TV, unde a citit cu destulǎ greutate un text (se auzea în microfon o respiraţie grea). În ziua alegerilor, Gheorghiu-Dej s-a prezentat la sectia de votare pe înserate (de regulǎ vota la prima orǎ), iar singura imagine din apropiere de câteva secunde, când depunea buletinul în urnǎ, era a unui om suferind. Peste mai puţin de o sǎptǎmânǎ, la 12 martie 1965, a încetat din viaţǎ profesorul şi criticul literar George Cǎlinescu. Asistasem la câteva cursuri ţinute la Facultatea de Filologie, citisem excepţionala sa monografie despre viaţa lui Mihai Eminescu, savuram „Cronica optimistului" din revista „Contemporanul", astfel cǎ moartea lui Cǎlinescu am simţit-o ca pe o pierdere personalǎ. Am participat la mitingul de doliu de la Ateneul Român, am însoţit cortegiul funerar pânǎ la cimitirul Bellu, am asistat la depunerea sa în mormânt, alǎturi de I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Mihail Sadoveanu. Nici nu m-am dezmeticit bine dupǎ acest trist eveniment, când în ziua de 17 martie am fost anunţat cǎ sunt de gardǎ la Comitetul U.T.M. pe Universitate de la 17,30 la 22,30. Sediul acestuia se afla la Facultatea de Drept, m-am prezentat la ora indicatǎ, împreunǎ cu alţi doi colegi, unul de la Facultatea de Geografie şi celǎlalt de la Facultatea de Biologie. Nu ni s-a spus motivul acestei neaşteptate gǎrzi, ci doar dacǎ primim telefon de la Comitetul P.M.R. pe Centrul Universitar sǎ-i sunǎm pe secretarul Comitetului U.T.M., pe secretarul Comitetului P.M.R. pe Universitate şi pe rector. Am presupus cǎ era ceva grav, care putea interveni din moment în moment. Gândul mǎ ducea spre Gheorghiu-Dej, dar nu am avut curajul sǎ discut despre ce putea fi vorba. Cred cǎ şi colegii mei gândeau la fel. Nu ne-a sunat nimeni, astfel cǎ am scris în registrul de procese-verbale cǎ „în timpul serviciului nostru nu a fost nimic de semnalat".

În ziua de joi, 18 martie 1965, s-a deschis sesiunea Marii Adunǎri Naţionale (M.A.N.). Dimineaţǎ, la ora 7,30, m-am întâlnit la Facultatea de Istorie cu profesorul Ladislau Bányai, reales deputat, pentru a discuta despre seminarul special din acea sǎptǎmânǎ, pe care urma sǎ-l conduc eu, ca de obicei atunci când domnia sa lipsea. Dupǎ ce mi-a comunicat tema, mi-a spus cǎ a primit indicaţia sǎ vinǎ la şedinţa M.A.N. în haine de culoare închisǎ. Deputaţii au procedat în mare grabǎ la realegerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi a lui Ion Gheorghe Maurer în cea de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Dupǎ ce anunţat cǎ Gheorghiu-Dej nu putea participa la lucrǎri din motive de sǎnǎtate, Ştefan Voitec, preşedintele M.A.N., i-a informat pe deputaţi cǎ acesta a trimis o scrisoare, cǎreia i-a dat citire. Era un text ambigu: pe de o parte mulţumea pentru încrederea acordatǎ şi se angaja sǎ-şi consacre „întreaga energie pentru binele poporului şi a patriei", iar pe de altǎ parte afirma necesitatea de a se acţiona, în continuare, pentru apǎrarea independenţei naţionale, dezvoltarea economicǎ a României, îmbunǎtǎţirea situaţiei materiale şi culturale a poporului român, cuvinte care semǎnau cu un testament politic. Seara, la orele 22,30, s-a transmis la radio buletinul medical prin care se anunţa cǎ Gheorghiu-Dej suferǎ „de o afecţiune pulmonarǎ, care în ultimul timp s-a agravat prin apariţia de complicaţii hepatice cu icter şi insuficienţǎ hepaticǎ. Se aplicǎ tratamentul corespunzǎtor". Având în vedere secretomania regimului, transmiterea acestui comunicat am considerat-o ca o dovadǎ a faptului cǎ liderul comunist nu avea nici o şansǎ de supravieţuire. Vineri, 19 martie, am fost de permanenţǎ la Comitetul U.T.M. pe Centrul Universitar, aflat în Casa de Culturǎ a Studenţilor, din Calea Plevnei, de la 15,00 la 21,00. Erau acolo încǎ vreo 15 utemişti din alte institutele de învǎţǎmânt superior din Capitalǎ. În acea camerǎ se afla un aparat de radio, care transmitea muzicǎ popularǎ şi muzicǎ sinfonicǎ. Buletinul de ştiri de la ora 17 a început cu un comunicat prin care se anunţa cǎ starea de sǎnǎtate a lui Gheorghiu-Dej s-a agravat, aflându-se în „stare comatoasǎ". Constantin Popa (viitorul mare medic neurolog), student la Medicinǎ, ne-a explicat cǎ aceasta însemna „faza finalǎ". Priveam unii la alţii, nu scoteam nici o vorbǎ, aşteptând noi veşti.

Buletinul de ştiri de la ora 18,00 a început cu o întârziere de 7 minute, când crainicul, cu o voce gravǎ, a citit Comunicatul CC al PMR şi Consiliului de Stat prin care se anunţa „cu profundǎ durere" încetarea din viaţǎ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la ora 17,53 „dupǎ o boalǎ grea". Mânat de un imbold pe care nu mi l-am explicat pânǎ astǎzi, în clipele urmǎtoare, fǎrǎ sǎ anunţ pe nimeni, am plecat spre sediul Comitetului Central. Aici, erau deja adunate câteva sute de persoane şi în scurt timp s-a umplut toatǎ Piaţa Palatului. N-am scos o vorbǎ, dar ascultam ce zicea lumea: A murit prea devreme (avea 64 de ani); Sǎ mai fi trǎit mǎcar cinci ani pentru a consolida îndependenţa României; Oare cel ce va urma va fi în stare sǎ continuie politica de independenţǎ promovatǎ de Gheorghiu-Dej? Sǎ ne fereascǎ Dumnezeu de o nouǎ ocupaţie sovieticǎ. Dupǎ vreo douǎ ore am plecat spre casǎ. În drum spre autobuz (locuiam pe Şoseaua Olteniţei) am trecut prin faţa Casei Centrale a Armatei (Cercul Militar Naţional) unde erau înşirate tablourile membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R., instalate cu prilejul deschiderii sesiunii Marii Adunǎri Naţionale. Primul era cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar el pǎrǎsise scena istoriei. Urmau ceilalţi în ordine alfabeticǎ. M-am oprit pe trotuar şi mi-am fǎcut în gând un calcul. Cine ar putea fi succesorul? Gheorghe Apostol mai fusese prim-secretar al C.C. al P.M.R. în 1954-1955, deci avea o şansǎ; Emil Bodnǎraş - fusese militar, nu era potrivit; Petre Borilǎ - era bulgar şi cam şters; Nicolae Ceauşescu - tânǎr, activ, putea fi ales; Alexandru Drǎghici – general, ministru de Interne, nu prea cred; Alexandru Moghioroş - minoritar, ca şi Borilǎ, nu; Ion Gheorghe Maurer - nici el, intelectual, era foarte bine sǎ rǎmânǎ în fruntea guvernului; Chivu Stoica - prea „bolovǎnos", nu putea fi om de prim plan. Era o judecatǎ superficialǎ, drept care mi-am continuat drumul, alungând din minte acest calcul. Seara, la 22,30, am ascultat la Radio buletinul medical: Gheorghiu-Dej a fost rǎpus de cancer la ficat. La ora 23 s-a anunţat declararea doliului naţional pânǎ în ziua de 24 martie.

În dimineaţa zilei de duminicǎ, 21 martie, am aflat cǎ trupul neînsufleţit al lui Gheorghiu-Dej va fi depus la Consiliul de Stat (fostul Palat Regal, devenit al Republicii), pentru ca „oamenii muncii" sǎ-şi ia adio de la „ilustrul conducǎtor". Am socotit cǎ era bine sǎ mǎ duc printre primii, deoarece mai târziu vor veni muncitorii din marile întreprinderi şi va fi aglomeraţie. M-am înşelat. De la Universitate am luat-o pe Calea Victoriei, dar în dreptul Palatului Telefoanelor era un baraj din camioane militare, care blocau accesul spre Piaţǎ. Am vǎzut oameni care se strecurau printre camioane sau se rostogoleau pe sub ele şi intrau în respectiva zonǎ. Eu am trecut prin Pasajul Victoria şi am ieşit în strada Academiei, am luat-o la dreapta pe strada Câmpineanu, spre Bulevardul Bǎlcescu, apoi la stânga pe strada Oneşti (fostǎ şi viitoare Dem I. Dobrescu) şi am ajuns în Piaţǎ. Aici era o înghesuialǎ greu de imaginat. Cei din spate impingeau cu putere şi se forma un fel de „valul mǎrii", astfel cǎ m-am trezit lângǎ gardul de fier care înconjura Palatul, aproape sǎ fiu strivit. Cu multǎ greutate am reuşit sǎ intru pe poartǎ. Abia în curte miliţienii stǎpâneau situaţia: fǎcuserǎ un baraj, impunând formarea unui rând de câte trei persoane, care putea sǎ înainteze spre intrarea în Palat. În holul mare de la parter, Gheorghiu-Dej era aşezat pe un catafalc înalt, în faţa cǎruia era un tablou mare al defunctului, iar de jur împrejur coroane de flori. Trecând prin dreptul sicriului am observat cǎ mâinile erau întinse de-a lungul corpului (nu pe piept), iar faţa roşiaticǎ (nu galbenǎ). Am ieşit pe uşa dinspre biserica Creţulescu, obosit şi transpirat, întrebându-mǎ în sinea mea dacǎ a meritat aceastǎ tevaturǎ de peste patru ore. Mǎ consolam cu gândul cǎ am trǎit un moment de istorie. Ajuns acasǎ am ascultat comunicatul Comisiei de organizare a funeraliilor: publicul avea acces în Palatul Republicii pentru a-şi lua adio de la Gheorghiu-Dej în zilele de duminicǎ, 21 martie între orele 11-14 şi 16-22, precum şi de luni, 22 martie şi marţi, 23 martie între orele 7-14 şi 16-22.

Dupǎ îmbulzeala din prima zi, s-au luat mǎsuri organizatorice ca totul sǎ intre în ordine. S-au transmis dispoziţii în instituţii şi întreprinderi privind numǎrul de cetǎţeni, locurile de adunare, traseul de strǎbǎtut, comunicarea echipelor de ordine cu miliţienii aflaţi în stradǎ. Am fost înscris pe tabelul Facultǎţii de Istorie, cerându-mi-se sǎ fiu în curtea Facultǎţii de Drept, marţi la ora 10,00. Coloana Universitǎţii a parcurs mai multe strǎzi şi a ajuns în faţa catafalcului pe la 14,30. Am constatat cǎ, în numai 24 de ore, faţa lui Gheorghiu-Dej devenise pǎmântenie, ceea ce însemna cǎ trupul intrase într-un rapid proces de descompunere. S-a anunţat cǎ se putea vizita cabinetul de lucru al lui Gheorghiu-Dej aflat în clǎdirea C.C. al P.M.R., dar nu m-am simţit în stare sǎ mai stau încǎ vreo douǎ ore la coadǎ. În paralel se desfǎşurau adunǎri de doliu în întreprinderi şi instituţii, unde se citea un text trimis de la C.C. al P.M.R.. Am participat la adunarea de la Conservatorul „Ciprian Porumbescu", unde am nimerit lângǎ renumitul bariton Petre Ştefǎnescu-Goangǎ, care mi-a şoptit: „Dragǎ, îmi pare rǎu de moartea tovarǎşului Gheorghiu-Dej, dar este un prilej sǎ ascultǎm la radio o muzicǎ adevǎratǎ, cǎ mǎ aduce la disperare zgomotul infernal al aşa-zisei muzici uşoare". Am cumpǎrat mai multe ziare în care se publicau articole omagiale semnate de personalitǎţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice, dar şi de muncitori şi ţǎrani. M-a impresionat articolul intitulat Adio, publicat în „Scânteia", de Tudor Arghezi: „Condeiule al meu de mângâieri, de consolǎri, de reverie, fǎ-te om, fǎ-te ţarǎ, fǎ-te popor, puneţi sarica de spini şi plângi la porţile lumii. Cel mai teafǎr dintre noi a trecut pe ele în nu ştiu unde haosul începe, cu o poartǎ mutǎ, cu lacǎte grele [...] Gheorghiu-Dej, cǎruia îi scriam din când în când, numindu-l Iubite Tovarǎşe Dej, a pierit dintre noi [...] Stau şi plâng condeiule al meu pe un mormânt, revoltat cǎ ziua s-a stins şi cǎ pǎmântul, care a primit în el unul dupǎ altul pe Domnitorii noştri, a cutezat sǎ primeascǎ şi ţǎrâna scumpului general al neamului românesc, scufundat în cea mai cumplitǎ jale".

În timp ce lumea continua sǎ-şi ia adio de la Gheorghiu-Dej, am ascultat la Radio comunicatul, prin care se anunţa cǎ în ziua de 22 martie 1965 a avut loc şedinţa plenarǎ a C.C. al P.M.R.: „La propunerea Biroului Politic plenara a ales în funcţia de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român pe tovarǎşul Nicolae Ceauşescu". Mi s-a pǎrut o decizie normalǎ. S-au anunţat şi hotǎrârile privind „eternizarea memoriei" lui Gheorghiu-Dej: editarea operei şi a biografiei acestuia; ridicarea de statui în Bucureşti şi Cluj; de busturi în mai multe oraşe; aşezarea de plǎci memoriale; editarea unui timbru; amenajarea unei sǎli memoriale la Muzeul de Istorie a PMR; acordarea numelui sǎu oraşului Oneşti, precum şi unor întreprinderi şi instituţii (între care Institutul Politehnic din Bucureşti), unor strǎzi etc. etc. Funerariile s-au desfǎşurat în ziua de miercuri, 24 martie. Vremea s-a deteriorat brusc. Dacǎ în ultima sǎptǎmâna fusese cald şi plǎcut, dintr-odatǎ cerul s-a înnorat şi a început sǎ batǎ un vânt rece. Mitingul de doliu s-a desfǎşurat în faţa Palatului Republicii. Venisem sǎ asisat la acest eveniment, dar era prea multǎ lume, eu abia îmi fǎcusem loc în aripa dreaptǎ a Ateneului Român, nu vedeam scena amenajatǎ şi, evident, nici pe vorbitori. Am auzit, de la microfoanele instalate un bocet de bǎrbat, şi cuvintele: „Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej, cui ne laşi ? " Am aflat ulterior cǎ era glasul lui Chivu Stoica. Simţeam frigul în oase, „scǎpǎram" din picioare şi mǎ cuprindea rǎceala. Mi-a venit ideea sǎ ies din acea aglomeraţie şi sǎ mǎ duc la unchiul meu, Dumitru Almaş, care locuia în apropiere pentru a urmǎri procesiunea la TV. Ca urmare, m-am strecurat pe lângǎ Ateneu şi am intrat pe strada Gabriel Périe (fostǎ şi viitoare Clémenceau) şi am intrat la nr. 6 . Am urmǎrit împreunǎ cu familia Almaş la TV cuvântarile rostite de Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer şi mai ales de Nicolae Ceauşescu, noul prim-secretar al C.C. al P.M.R.. Acesta a vorbit destul de încâlcit, cu unele dificultǎţi de pronunţie, în care parcǎ l-a imitat pe Stalin la ceremonia funerarǎ pentru V.I. Lenin, când a folosit expresia „Iţi jurǎm tovarǎşe Lenin". La rândul sǎu, Ceauşescu a repetat: „Iţi jurǎm tovarǎşe Gheorghe Gheorghiu-Dej, sǎ pǎstrǎm ca lumina ochilor unitatea partidului, sǎ urmǎm exemplul tǎu luminos, sǎ dǎruim tot ce avem mai bun partidului, poporului, patriei noastre dragi". Am vǎzut la TV convoiul funerar care a strǎbǎtut Bulevardul Nicolae Bǎlcescu pânǎ la Piaţa Naţiunii, apoi a cotit la dreapta pe strada 11 iunie pânǎ în Parcul Libertǎţii (fost şi viitor Carol). În acest timp, televiziunea transmitea imagini de pe traseu, inclusiv cu oameni plângând pentru „greaua pierdere suferitǎ". Sicriul a fost îngropat în incinta Monumentului „Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului şi a Patriei pentru Socialism".
- Va urma -

footer