Revista Art-emis
Între istorie și memorie. 50 de ani de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (3) PDF Imprimare Email
Dr. Liviu Ţăranu   
Duminică, 27 Septembrie 2015 22:28

Gheorghe Gheorghiu-Dej art-emisA fost Gh. Gheorghiu-Dej un stalinist?

Unii istorici nu se sfiesc să facă anumite comparaţii între tipul de guvernare dejist şi cel stalinist: „Multe, se pare, a învăţat Gh. Gheorghiu-Dej şi din deprinderile de viaţă cotidiană ale «ţarului roşu»: preferinţa pentru jocul de biliard, însemnările făcute pe hârtiile oficiale cu creionul cu două capete - roşu şi albastru, plimbările prin cabinet în timpul în care se întreţinea cu vizitatorii săi, călătoriile cu trenul special ce-l izolau de restul lumii, repulsia pentru voiajul cu avionul, ciudăţenia de a-şi petrece cea mai mare parte a timpului zilei într-o casă mică de lemn, alcătuită dintr-o singură încăpere, [...] obiceiul de a cere sfaturi personalului de serviciu şi membrilor gărzii personale"[19]. Fiecare autor care s-a ocupat de guvernarea Gh. Gheorghiu-Dej a oferit propriul răspuns la întrebarea cât de stalinist a fost Gh. Gheorghiu-Dej. Vl. Tismăneanu notează că stalinismul lui Dej a fost mai mult unul instinctual decât unul bazat pe convingeri ideologice[20]. Un alt analist occidental descria linia politică a lui Dej drept un „stalinism luminat" (G. Haupt). Interesantă ni se pare şi precizarea pe care o face fostul ambasador al României în Iugoslavia, Vasile Şandru: „În politica internă, Dej a fost mai aproape de principiile rigide ale lui Stalin. În cea internaţională, Dej este egal distanţat de Stalin, pe de o parte şi Hruşciov pe cealaltă parte"[21]. Ceea ce l-a deosebit de Stalin însă a fost realismul politic cu care s-a raportat la trecut şi prezent şi încercările de corijare a efectelor comandamentelor ideologice, mai ales în plan economic („Ce să facem dacă suntem un stat centralizat spunea Gh. Gheorghiu-Dej în 1963 într-o şedinţă a Biroului Politic. În capitalism, lucrurile acestea (comerţul, distribuţia mărfurilor, n.a.) se petrec mult mai simplu decât la noi, mult mai simplu. Dacă nu ştiu să lucreze bine dau şi faliment. Mare nenorocire nu este, în locul lui vin zece, noi însă nu putem să dăm faliment, pentru că avem monopol. Şi-i zicem: vrei să iei asta bine, nu, du-te încolo. Repet, ne găsim într-o competiţie nedeclarată cu ţările socialiste. Să lăsăm la dracu întrecere cu capitalismul, că îl umplem cu devize, cu comenzi (aluzie la comenzile masive ale U.R.S.S., de sute de milioane de dolari, pentru utilaj chimic, în Canada şi Australia. Pentru produse agricole din S.U.A., U.R.S.S. expediase, în 1963, mai multe avioane, sub escortă militară, cu sute de tone de aur - în lipsa valutei convertibile - şi cantităţi de diamante impresionante în Elveţia şi la Londra, n.ns. L.T.)[22]. Gh. Gheorghiu-Dej era conştient (dincolo de stilul propagandistic şi demagogia cu care prezenta unele aspecte ale regimului său), cel puţin în parte, de gravele defecţiuni înregistrate de regimul pe care îl patrona.

Referitor la naţionalismul lui Gh. Gheorghiu-Dej sunt, de asemenea, mai multe puncte de vedere. Gh. Gheorghiu-Dej a început să se gândească la distanţarea de Moscova după moartea lui Stalin, când N.S. Hruşciov a încercat schimbarea tuturor prim-secretarilor din ţările satelit. În acest moment, când şi-a simţit ameninţat fotoliul de lider pentru a se pune la adăpost de „braţul lung al Moscovei" a descoperit Gh. Gheorghiu-Dej virtuţile „politicii de independenţă"[23]. Revoluţia din Ungaria din toamna anului 1956 a precipitat decizia lui Dej de a deveni independent. Astfel, „patriotismul", susţine acad. Florin Constantiniu, a fost învăţat de către Dej apărându-şi fotoliul. Integrarea partidului în tradiţiile naţionale şi în rusofobia cunoscută a românilor îi puteau consolida autoritatea. Dacă luăm în considerare această perspectivă a regretatului acad. Florin Constantiniu, probabil, vom lăsa deoparte un alt unghi de vedere care aparține lui Gheorghe Haupt: prin apărarea intereselor economice a descoperit Gh. Gheorghiu-Dej politica de independenţă. Considerăm însă că ambele ipoteze au valoarea lor: atât lupta înverşunată pentru păstrarea puterii cât și interesele economice au susținut politica de independență a conducerii P.M.R.[24]. Pentru a putea face faţă eventualelor încercări sovietice de răsturnare a echipei lui Dej, ea avea nevoie de sprijin intern şi extern. În ceea ce ne priveşte, credem că nevoia prezervării poziţiei politice s-a împletit de foarte devreme cu dorinţa de a proteja ceea ce Gh. Gheorghiu-Dej înţelegea drept „interes naţional". Investigarea atentă a materialelor de arhivă dovedeşte că Gheorghiu Dej şi o parte din apropiaţii săi nu au fost niciodată nişte filo-ruşi veritabili. Acest lucru este uşor de constatat prin analiza relaţiilor economice româno-sovietice unde s-au regăsit, încă din anii '50, atitudini ce puteau fi etichetate foarte uşor drept „naţionaliste"[25].

În concluzie, considerăm că în istoriografia actuală tendinţa generală este, atunci când se judecă personalitatea şi mai ales acţiunile lui Gh. Gheorghiu-Dej, de a lua în considerare contextul general al epocii în care acesta a activat. Comunismul, spune politologul Daniel Barbu, este o ideologie în care au convieţuit ambiţia modernizatoare şi tentaţia represivă[26]. De altfel, Mao Tzedung enunţa astfel ciclul practicii comuniste: „Monştrii şi viperele lor trebuie stârpiţi la fiecare şapte ani"[27]. Este de domeniul evidenţei că în preluarea şi consolidarea puterii comuniştii din România, au fost asistaţi și impulsionați de sovietici. Controlul s-a exercitat nu numai asupra modului în care era aplicată doctrina stalinistă, ci şi în gestionarea tensiunilor existente între diferitele grupări din interiorul partidului. Copiind fidel practica din Rusia sovietică a anilor '30, dobândirea poziţiilor de conducere a respectat în cazul comuniştilor din ţările satelit regula potrivit căreia „nu-ţi poţi pierde puterea fără a risca să-ţi pierzi viaţa"[28]. Lui Gh. Gheorghiu-Dej nu i-a trebuit prea mult ca să înţeleagă acest lucru şi, în consecinţă, represiunea a fost unul din principalele instrumente de guvernare, ea având la început un caracter total ca apoi să se aplice selectiv. Personalitatea lui este una contradictorie. Ascensiunea sa şi puterea care i-a fost dat să o deţină ar fi fost imposibile în afara acelui „timp de fractură istorică"[29]. Politica, iniţiativele şi metodele sale implică diferenţe notabile de la o perioadă la alta. Prioritatea elitei comuniste şi, ca urmare, a lui Gh. Gheorghiu-Dej, susţin unii istorici (Florin Constantiniu) a fost înainte de toate monopolul puterii şi apoi, în ordinea importanţei, modernizarea. Lichidarea înapoierii a fost totuşi, considerăm noi, principalul obiectiv al conducerii comuniste româneşti[30]. Ritmurile acesteia, creşterile şi descreşterile ei au constituit o adevărată obsesie a regimului şi a lui Gh. Gheorghiu-Dej. Este însă tot atât de adevărată şi constatarea după care complexitatea modernităţii este incompatibilă cu stalinismul fie el şi luminat, aşa cum a fost cel promovat de Gh. Gheorghiu-Dej[31].

În încheiere, considerăm potrivit să reamintim aici câteva trăsături din portretul schiţat de Dumitru Popescu lui Gh. Gheorghiu-Dej, atunci când acesta era în plenitudinea puterii sale: „Poseda un calm dominant, emana o atitudine politic-intelectuală copleşitoare, respira o superioritate impusă nu prin tirade, ton ridicat, ordin, ci prin impresia că nimic nu scapă microscopului ultraperfecţionat al vieţii lui [...] Ceea ce spunea el, evident în raport cu vorbăria anostă din şedinţe, cu zgomotul iritant al limbii de lemn, avea substanţă, profunzime, îşi trimitea rezonanţa până în adâncul cerebral al fiecăruia [...] Fusese totuşi un electrician, de unde acea mobilitate a gândirii acel simţ al nuanţelor proprii unui politician de clasă? Fără-ndoială, Dej a fost un mare histrion. Şi-a ascuns cu abilitate adevărata fire răzbunătoare, neînduplecată, sângele rece cu care a călcat peste oameni, chiar peste cadavre şi până la un anumit punct şi-a autoregizat înfăţişarea de Guru zgârcit şi puţin la vorbă, pătrunzând infailibil cu laserul minţii prin toate capetele. Pentru mine, Dej rămâne o enigmă, cel mai complex, mai contradictoriu, mai ascuns şi în acelaşi timp cel mai percutant personaj politic al comunismului românesc"[32].

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI organizată de Societatea ART-EMIS, A.C.M.R.R. din S.R.I. - Sucursala Vâlcea şi Primăria Prundeni, 12-14 iunie 2015.

-----------------------------------
[19] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Selecţie, introducere şi note de Lavinia Betea, Bucureşti, 2000, p. 28
[20] Ibidem, p. 27
[21] Mircea Suciu, Gheorghiu-Dej şi „triumviratul" Stalin-Hruşciov-Tito, în „Dosarele Istoriei", nr. 3 (8)/ 1997, p. 59
[22] A.N.I.C., fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr. 2/1964, ff. 11-16
[23] Florin Constantiniu, De la stalinistul obedient la comunistul naţional, în „Dosarele Istoriei", nr. 3 (8)/ 1997, p. 20
[24] Idem, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1999, p. 465
[25] Florian Banu, Paşi spre autonomia R.P.R. - desfiinţarea sovromurilor, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «A.I. Cuza» - Iaşi", seria Istorie, tomul XLIV-XLV, 1998-1999, p. 133-150
[26] Daniel Barbu, Comunismul, bursa şi spaţiul locativ în „Ziarul Financiar", 23 februarie 2005
[27] Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, 1995, p. 22
[28] Marius Oprea, Gheorghiu-Dej, poliţia secretă şi puterea, în „Dosarele Istoriei", nr. 3 (8)/ 1997, p. 29
[29] Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Selecţie, introducere şi note de Lavinia Betea, Bucureşti, 2000, p. 19
[30] Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gh. Gheorghiu-Dej 1948-1965. Bucureşti, 1998, p. 213-215
[31] Ibidem.
[32] Apud Paul Sfetcu, op.cit, p. 25-26

footer