Revista Art-emis
Personalităţi controversate ale Istoriei contemporane a României. Ion Antonescu - criminal de război sau erou-martir naţional? (4) PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 23 Septembrie 2015 20:46

Mareşal Ion AntonescuCâteva referiri, în loc de concluzii, la bazele juridice ale alianţei româno-germane, în temeiul căreia România a acţionat de partea Axei, în anii 1941-1944. Subiectul este foarte încâlcit prezentat, iar o abordare riguroasă a sa lipseşte în literatura noastră istorică; nu lipsesc însă faptele şi ele indică, fără putinţă de tăgadă, că statul român a intrat în luptă împotriva Sovietelor din proprie iniţiativă, ca răspuns la răşluirile teritoriale din iunie 1940; ridicola „teză" a târârii ţării pe Frontul de Est ţine, în cel mai bun caz, de minciună. Opţiunea din 22 iunie 1941 era singura posibilă atâta timp cât puterile occidentale lăsaseră guvernul de la Bucureşti fară altă posibilitate de a acţiona în direcţia redobândirii teritoriilor ocupate de regimul de la Moscova. În afara probelor documentare de până acum, nu există nici un tratat de alianţă, cu excepţia prevederilor multilaterale şi vagi din „Pactul Tripartit"; nici partea germană, şi, probabil, nici partea română nu doreau aşa ceva, fiecare urmărind să-şi menţină o viitoare marjă de acţiune diplomatică. Corespondenţa cu ierarhii germani de la sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943 permite câteva clarificări în problema modului în care Ion Antonescu aprecia participarea Armatei Române la războiul din est. „România şi-a oferit - îi scria el feldmareşalului von Manstein la 9 decembrie 1942 - în cumplita iarnă a Stalingradului, aproape totalitatea forţelor ei armate, cu cele mai de seamă cadre, cel mai bine instruiţi soldaţi şi cel mai modern material de care am dispus, ca alături de armata germană să contribuie la zdrobirea bolşevismului, îndeplinind astfel un rol european foarte depărtat de modestele ei idealuri naţionale şi politice. Această jertfa generoasă nu trebuie deci privită ca o obligaţie fără restricţii. Nimeni nu mai poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistănd până la această dată nici o convenţie, nici politică, nici militară"[31].

Pe lângă acordurile verbale dintre Conducătorul Statului şi Führer, cooperarea militară, economică, politică etc. dintre România şi Germania s-a reglementat totuşi printr-o mulţime de convenţii scrise, documente cu valabilitate juridică internaţională. Statutul şi atribuţiile Misiunii militare germane sunt, de pildă, fixate prin convenţia din toamna anului 1940, care includea şi stipula: „Cu Reich-ul, colaborarea în caz de război se va reglementa ulterior". Misiunea militară şi Comandamentul superior german din România au realizat ulterior şi alte convenţii scrise cu partea română, cum ar fi cele referitoare la modificarea acordului Wohltrat (petrol, armament), colectarea de cereale şi export de cereale de către societăţile germane admise, delimitarea de atribuţii administrative, militare şi de pază în teritomledîntre Nistru şi Nipru, cooperarea pe linie de servicii secrete şi propagandă; se mai pot enumera ca documente de cadru: Acordul de credit din 4 decembrie 1940 şi Protocolul din 19 ianuarie 1941 asupra întreţinerii trupelor germane din România etc. Cine poate să infirme că Ion Antonescu nu era „născut soldat" şi că voia „să moară soldat"? Istoria îi va oferi această şansă! Şi nu orice soldat, ci un soldat erou-martir al neamului său. Pregătirea politico-diplomatică pentru războiul cu sovietele fiind aproape încheiată în 1940 - 1941, rămânea să se pună în mişcare instrumentul militar - Armata. Ion Antonescu accedase la putere ferm convins să transforme armata în instrumentul principal al restaurării României Mari. Intenţia sa se baza pe realitatea că Armata rămăsese - alături de magistraţi - grupul social-profesional cel mai puţin atins de corupţie şi politicianism, întemeiat pe disciplina trupelor şi spiritul de corp al cadrelor, pe prestigiul tradiţional al oştirii în faţa naţiunii. Situaţia în care găsise el armata, în septembrie 1940, impunea măsuri de asanare, deoarece intrigile camarilei carliste şi umilirea uniformei, prin retragerea fară luptă de la frontiere, ameninţau să arunce structura militară a statului în haos; probleme grave puneau şi lipsurile dureroase în domeniile înzestrării, dotării, asigurării cu mijloace moderne de luptă, bunei funcţionări a componentelor de suport logistic etc. Angajându-se în refacerea oştirii, Antonescu a probat o energie ieşită din comun. Până la mijlocul lui septembrie 1940 el s-a îngrijit personal de redislocarea marilor unităţi din Ardealul de Nord, Basarabia şi Cadrilater. Mai mulţi înalţi şefi militari corupţi sau legaţi prea strâns de regele Carol al II-lea s-au văzut destituiţi şi înlocuiţi cu oameni de încredere ai generalului; pe cât posibil, legionarii şi simpatizanţii lor au fost ţinuţi departe de posturile de comandă militară.

În scopul ridicării capacităţii de luptă a Armatei la standardele timpului, echipa de la Bucureşti şi-a pus nădejdea în adâncirea cooperării cu Werhmacht-ul, în principal, în aportul unei numeroase şi bine dotate misiuni militare germane. Solicitată înainte de 6 septembrie 1940 de către Regele Carol al II-lea, Misiunea militară germană se va instala în România în cursul lunii octombrie, acelaşi an. Anterior, la 15 septembrie 1940, generalul von Tippelskirch - important ofiţer al statului major al trupelor germane de uscat - a avut un dialog de informare cu generalul-Conducător, cu scopul de a-i cunoaşte intenţiile. Cu acest prilej, liderul român a mărturisit că el încerca să modernizeze o armată cu efective reduse (100.000), motorizată total, pentru a fi în măsură să reziste Uniunii Sovietice. Programul militar al lui Ion Antonescu este expus mult mai pe larg cu ocazia convorbirilor cu feldmareşalul Keitel la Berlin, în noiembrie 1940. Armata Română va fi asanată moral şi organizatoric ca să fie în măsură a-şi îndeplini misiunea istorică. Silită să abandoneze provincii din vatra neamului fară nici o rezistenţă, „a căzut într-o stare de dezordine". Faptul a pricinuit îndoieli foarte serioase în străinătate în ceea ce priveşte calitatea Armatei Române. Acţiunea militară a României a fost una de legitimă aparare în faţa agresiunii ruse începută în anul 1940 şi ea nu putea să se oprească la 1941. Generalul Ion Antonescu a chemat la luptă sfântă pe toţi ostaşii Ţării, rostind: „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, pentru virtuţile şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismutui pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre! [...] Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici de strajă dreptăţii şi zid de apărare creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc"[32].

Ion Antonescu era convins că întregul popor român împărtăşea ideea sacrificiului pentru întregirea neamului. Şi nu s-a înşelat! De altfel, chiar a doua zi a primit telegrame de adeziune din diferite sfere ale vieţii politice româneşti şi străine. La 16 iulie 1941 armatele române au eliberat Chişinăul, iar până la 26 iulie, întreaga Basarabie şi Bucovină, acţiunea militară românească întruchipa idealul de ordine românească şi realizarea unui drept legitim al României. De aceea rămân scrise cu litere de aur pe frontispiciul războaielor noastre luptele de la Ţiganca, Dealul Kania, Bădărăi, Movila Ruptă, Pădurea Flânceşti şi alte localităţi. Cu eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, la 26 iulie 1941, se încheie o etapă decisivă a războiului nostru în Est, dar epopeea luptelor Armatei Române, cu destule momente de un tragism sfâşietor nu se terminase. Campania anului 1941 se încheiase cu rezultate militare clare pentru ţara noastră: ocuparea Odesei şi izgonirea Armatei Roşii din Bucovina de Nord şi Basarabia. Opinia publică română şi conducerea de stat se pregăteau să-i primească pe eroii învingători. Pacea mult aşteptată era pe cale de a se instaura. Destinul a hotărât însă altfel: Germania avea să impună României noi eforturi rnilitarg şi antrenarea pe pista periculoasă a conflictului cu Anglia şi S.U.A. Sursele documentare existente probează că atât Ion Antonescu cât şi Mihai Antonescu se străduiau să facă distincţie între angajamentul împotriva U.R.S.S., alături de Germania şi participarea la război contra întregii coaliţii aliate, chiar dacă oficial şi în mod formal ne găseam în luptă cu S.U.A. şi Marea Britanic Atunci când afirma că România este aliata Germaniei contra Rusiei, neutră în conflictul dintre Germania şi Marea Britanie şi favorabilă S.U.A. în războiul cu Japonia, Ion Antonescu definea o conduită de stat, nerealizabilă, din păcate, din cauza lipsei de mijloace materiale pentru a fi promovată cu eficacitate. Indiscutabil, Conducătorul spera într-o victorie totală germană în Est, urmată de o pace de compromis anglo-germano-americană în Vest, păstrându-şi această convingere până cel puţin în ianuarie 1944. Era o construcţie logică, rod al unei gândiri geostrategice clasice şi totodată un model ideal de combinaţie politico-militară pentru salvarea României. Totodată, prin continuarea războiului în Est s-a urmărit modificarea statutului teritoriilor din Transilvania aflate sub ocupaţie horthystă. în februarie 1942, conducerea de stat a României va asocia participarea la războiul din Est dincolo de Nistru cu situaţia din Ardealul de Nord şi aportul militar al Ungariei şi Bulgariei. „Am subliniat că Ungaria şi Bulgaria au avut mari beneficii, şi acum Japonia în Extremul Orient care depăşesc limitele aspiraţiilor". Pentru ca la încheierea discuţiilor Ion Antonescu să recunoască cu amărăciune: „Am ţinut să fac afirmaţia aceasta: nu acceptăm definitiv arbitrajul de la Viena, în speranţa de a obţine de la el o afirmaţie de revedere a arbitrajului. Nici cu această ocazie nu am primit vreo speranţă de la Führer. Führerul se străduia să ne împingă mai adânc în Est. De acum înainte vom urma traiectoria Germaniei depinzând de victoriile şi dezastrele sale militare în Rusia, în ciuda rezistenţei regimului de la Bucureşti şi a mesajelor sale disperate de câştigare a ajutorului occidental, faţa de România, Rusia şi Germania continuau sa fie punctele de referinţă, inclusiv în Marea Britanie şi S.U.A. Translaţia de la statutul de ţară semiocupată la cel de satelit şi angrenarea în Campania din Est, mai ales dincolo de Bug, au reaşezat România pe locul din 1918. Speranţele de viitor depindeau de rezolvarea ecuaţiei cu două necunoscute: zdrobirea U.R.S.S. în 1942 şi o pace de compromis între anglo-saxoni şi Axă, cu sau fără Hitler.

În urma înfrângerii de la Stalingrad, împovărat de răspunderea pentru pierderile armate, Ion Antonescu, fară a încerca să se disculpe, îi scria generalului Ilie Şteflea de la Marele Cartier General, în zona frontului: „Ca soldaţi disciplinaţi trebuia să executăm ordinul [...]. Răspunderea în faţa istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a pasivităţii cu care a primit semnalele de alarmă şi pregătirile ştiute din vreme ale inamicului"[33]. După acest grav eşec al armatelor germane şi române, Mareşalul Ion Antonescu a acceptat şi facilitat acţiunile cercurilor politice româneşti în vederea scoaterii ţării din război şi salvării a ceea ce se mai putea salva. În ziua de 23 august, reprezentanţii opoziţiei şi ai regelui Mihai I au devansat lovitura de stat hotărâtă pe 26 august 1944 şi la ora 17.00, chemaţi la Palat, Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi. Cu aceasta, cariera militară a Mareşalului Ion Antonescu s-a încheiat şi după un simulacru de judecată de către aşa-zisul „Tribunal al Poporului" din Bucureşti, la 1 iunie 1946, la Jilava, gloanţele plutonului de execuţie l-au trecut în eternitate.
Acum, dumneavoastră, cei ce aţi studiat acest material, judecaţi cum poate fi socotit Mareşalul: erou sau criminal de război? Concluziile vă aparţin!
--------------------------------------------
[31] Mihai Vasile Ozum, Petre Otu, Înfrânți și uitați. Românii în bătălia de la Stalingrad, Ed. Ion Cristoiu S.A., București, 1995,p.233.
[32] Vezi: Ordinul de Zi către Armată al generalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941, în Gl.lt. Mircea Agapie,Cpt.R.1 prof.univ.dr. Jipa Rotaru, op.cit., p.169-170.
[33] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, op.cit., p. 101-103.

footer