Revista Art-emis
Actualitatea unui discurs - Nicolae Titulescu: „Inima României” - Ploieşti, 3/16 mai 1915 (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. George G. Potra, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 23 Septembrie 2015 20:39

Discurs Nicolae Titulescu - 4Astăzi, când Ţara se află în pericol iar poporul român a fost transformat într-o „Turma de oi condusă spre prăpastie de nişte ciobani tâmpiţi", când interesele naţionale au fost subordonate celor străine, iar „zicerile" lui Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Mircea Eliade, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Petre Ţuţea şi ale multor altor capete luminate şi patrioţi români deveniţi indezirabili în propria ţară prin imbecila şi anticonstituţionala Lege fără-de-lege nr. 217/2015, nu mai au nevoie să-şi demonstreze actualitatea. Prin cuvintele lor, ne sunt contemporani. Prin cugetările lor trăiesc printre noi. O demonstrează atât discursul „Inima României" al lui Nicolae Titulescu, dar şi cuvintele sale rostite zece ani mai târziu: „Imprejurările au voit ca în munca ce depun ca ministru al Ţărei la Londra să am a mă ocupa indeosebi şi cu diferite prilejuri de interesele Ardealului. A lupta pentru România Intregită, pe baza intereselor naţionale ale Ardealului, care se confundă cu interesele României unite însăşi, nu mai e o sarcină: e o bucurie!"[17]. (Ion Măldărescu):

Timp de 20 de ani, Nicolae Titulescu se va manifesta şi afirma ca un promotor al luptei politico-diplomatice pentru apărarea integrităţii şi unităţii naţionale[18]. A pledat şi a acţionat pentru consolidarea principiilor de drept internaţional, pentru respectarea tratatelor de pace din sistemul Versailles, pentru cultivarea unei psihologii şi practici politico-diplomatice pacifice, pentru constituirea, dezvoltarea şi consolidarea unor structuri de securitate şi cooperare la nivel regional şi zonal. Nicolae Titulescu a făcut din păstrarea unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale un ideal de viaţă, acestea fiind considerate drept exigenţe ale încrederii, stabilităţii, securităţii, înţelegerii, colaborării şi păcii. În cei peste 20 de ani de viaţă politică activă, omul de stat şi diplomatul Nicolae Titulescu, român şi european deopotrivă, s-a angajat în primele rânduri ale apărătorilor status-quo-ului teritorial rezultat din tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial, denunţând pericolul de război pe care-l implicau proiectele privind revizuirea frontierelor existente, proiecte cărora regimurile fasciste aveau să le dea o expresie violentă. Apărând Transilvania, Nicolae Titulescu n-a uitat niciodată de Basarabia şi Bucovina, demersurile sale certificând o concepţie integratoare, în care problema revenirii acasă a tuturor provinciilor româneşti înstrăinate era privită ca un tot, chiar dacă evoluţiile politice au plasat temporar una sau alta dintre componentele ei în prim plan. Nicolae Titulescu nu a vorbit şi nu a acţionat în privinţa Transilvaniei şi a Basarabiei în termeni alternativi.

În deplină consonanţă cu ideile şi gândurile celorlalţi mari bărbaţi politici români ai vremii sale, cu sentimentele întregii suflări româneşti, Nicolae Titulescu afirma adevărul ineluctabil că nu poate exista pace şi stabilitate în Europa atâta timp cât marile imperii ale vremii continuau să deţină ilegal teritorii aparţinând altor ţări, atâta timp cât politica acestora împiedica împlinirea aspiraţiilor naţionale ale popoarelor care suportau, uneori de secole, stăpânirea indemnă şi spoliatoare a imperiilor otoman, habsburgic şi ţarist. Angajamentul moral şi politic al lui Nicolae Titulescu întru dobândirea şi apărarea unităţii şi integrităţii ţării, a atributelor inalienabile de independenţă şi suveranitate ale acesteia a fost constant, categoric, lipsit de echivoc, dobândind noi şi importante valenţe în anii următori şi noi posibilităţi de expresie pe măsura asumării de către omul politic român a noi şi importante responsabilităţi în diplomaţia românească şi în organizaţiile cu vocaţie de universalitate ale vremii sale. Realismul şi onestitatea l-au făcut să recunoască şi să afirme că nu există frontiere ideale, dar şi că modificarea unei graniţe pentru repararea unei nedreptăţi ar avea drept rezultat o nedreptate şi mai mare decât aceea care s-a dorit reparată. Şeful diplomaţiei româneşti a explicat şi a pledat pe lângă cancelariile marilor democraţii occidentale pentru a le face să înţeleagă că revizionismul nu poate fi dirijat sau cantonat, că acesta are proprietatea de a se propaga exploziv, că singura modalitate de a i se opune este abandonarea oricăror false iluzii şi constituirea unei solidarităţi democratice indestructibile faţă de ideologii, politici şi regimuri revizioniste, revanşarde. Analizele sale au adus în prim-plan problema elaborării şi consolidării unui sistem de măsuri preventive şi a unui sistem de sancţiuni economice cu aplicare universală, care să vizeze potenţialul agresor pentru a-l descuraja sau agresorul propriu-zis pentru a-l înfrânge. Pentru Nicolae Titulescu, revizuirea, ca presiune psihologică, politico-diplomatică sau ca realitate impusă prin hotărâri politico-militare, în afara principiilor şi normelor dreptului internaţional, era generatoare de tensiuni între state şi putea constitui detonatorul unui război, care, neputând fi localizat, se putea extinde la scară planetară.

Din raţiuni metodologice, Nicolae Titulescu a deosebit mai multe forme de revizionism, dar nu pentru a considera vreunul dintre ele mai acceptabil în raport cu celelalte, căci fiecare în parte şi toate la un loc, indiferent de modul şi cadrul de manifestare, erau periculoase, punând sub semnul întrebării reglementări consacrate solemn prin tratatele de pace şi având, în consecinţă, efecte profund destabilizatoare. Tendinţele unor cercuri politice şi diplomatice de a înlocui „revizuirea brutală" prin „revizuirea paşnică" a frontierelor au primit o replică la fel de viguroasă din partea lui Nicolae Titulescu, care le-a apreciat, de asemenea, ca practici generatoare de război. Încălcării frontierelor - ca eventualitate inacceptabilă, cu grave consecinţe perturbatoare, mergând până la război - Nicolae Titulescu îi opunea alternativa realistă a „spiritualizării frontierelor", ca premisă a sporirii încrederii, a intensificării conlucrării, a consolidării înţelegerii şi păcii. Nicolae Titulescu nu s-a jucat cu cuvintele. „Spiritualizarea frontierelor" nu a însemnat pentru el niciodată o plasare în plan secundar a apărării acestora şi, cu atât mai puţin, a ideii necesităţii apărării ferme a lor. „Spiritualizarea frontierelor" însemna pentru el renunţarea la orice manifestări de autarhie, izolaţionism, exclusivism, însemna cooperare între egali, în condiţiile prezervării şi respectării drepturilor inalienabile ale fiecăruia. „Spiritualizarea frontierelor" era, ipso facto, modul cel mai sigur de a consolida substanţial securitatea unui stat. Aceasta este lecţia lui Nicolae Titulescu, lecţia învăţată de el însuşi de la toţi marii săi înaintaşi, a căror operă a înţeles să o continue şi să o consolideze. Nu-mi propun aici să trec în revistă demersurile acţionale pentru consolidarea graniţelor naţionale, prin înţelegeri bilaterale şi multilaterale, de cooperare regională sau continentală. Lucrările consacrate politicii externe şi diplomaţiei româneşti din perioada interbelică le abordează pe larg. Mă rezum a sublinia că, pe parcursul întregii sale vieţi politice active, Nicolae Titulescu a condamnat actele de agresiune, care au început cu ameninţări şi presiuni, au continuat cu încălcarea de frontiere şi s-au încheiat cu ocuparea de teritorii şi înrobirea de popoare (în Asia, în Africa, în Europa).

Căderea frontierelor României, în 1940, la Est, la Vest şi la Sud - cauze, dimensiuni, efecte politice, economice, demografice -, a fost rezultatul unui complex de factori dezagreganţi, funcţionând la scară globală. Politica securităţii colective a eşuat. România a fost victima unui joc de interese pe care nu l-a putut influenţa şi cu atât mai puţin controla. Gândirea şi acţiunea lui Nicolae Titulescu privind graniţele ţării, privind integritatea teritorială dau una dintre cele mai frumoase pagini ale operei sale politico-diplomatice, un exemplu de responsabilitate şi dăruire pentru supravieţuire şi interes naţional. „Ordinea în gândire" susţinută de Nicolae Titulescu ne poate elibera, mai întâi mental, de presiunea pe care o resimţim, şi de care nu vom scăpa mâine, privind frontiera. De intuitivă evidenţă, frontierele nu pot constitui o chestiune exclusiv de istorie.
Fragilitatea tratatelor de pace din Europa - dacă am lua în considerare numai ultimele două secole - obligă să privim această chestiune - până când frontierele nu vor mai exista ca determinare politico-juridică, ca linie şi nevoie de securitate militară, ca realitate a ceea ce poate, în continuare, separa comunităţile etnice şi religioase, ca tensiune a disputelor pentru resurse şi a concurenţei economice - nu doar ca o problemă de principiu, ca subiect de dezbatere teoretică.

Se ştie ce s-a ales din graniţele fixate prin tratatele de pace de după Primul Război Mondial şi din prevederile Tratatului de pace de după al Doilea Război Mondial privind frontierele. Pentru că nesiguranţa continua să se resimtă preocupant, ca extensie şi tensiune, după ani de contacte, analize şi negocieri bi şi multilaterale, în 1975, reprezentanţii a 34 de state au convenit şi semnat Actul final de la Helsinki privind securitatea şi cooperarea în Europa. Nimeni nu poate ignora importanţa sa pentru destinul statelor şi popoarelor Europei. Şi totuşi... La începutul anilor '90 ai secolului trecut, în condiţii internaţionale complexe, înţelegeri şi angajamente globale adoptate de liderii celor două superputeri ale timpului au făcut să se traseze noi frontiere, să dispară state federale, să apară noi state. La 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, se aud din nou, în Centrul Europei, voci ale unor cercuri revizioniste şi revanşarde. Faptul că asemenea poziţii se exprimă, se afirmă şi se susţin zgomotos, pe un ton belicos, într-un stat al Uniunii Europene, membru al N.A.T.O., atestă că securitatea nu devine automat o realitate absolută, mai presus de orice nelinişte şi preocupare, prin aderarea la aceste organisme. În filosofia politicii externe şi a diplomaţiei româneşti, l-am considerat pe Nicolae Titulescu drept gânditorul şi promotorul unor idei-baricadă. Consideraţiile sale de om de stat privind principiul integrităţii teritoriale şi imperativul intangibilităţii frontierelor constituie o invitaţie gravă la o gândire despre ceea ce trebuie şi putem să facem pentru scoaterea din actualitatea relaţiilor internaţionale a dreptului forţei pentru a lăsa loc forţei dreptului, pretutindeni şi totdeauna. Ignorarea acestui semnal a costat enorm umanitatea primei jumătăţi de secol, mai grav fiind faptul că lecţia tuturor dezastrelor consumate nu pare să fi fost asimilată integral de către contemporaneitatea noastră. Îndrăznesc să cred că, în 2014-2015, când graniţele Ucrainei au fost încălcate prin violenţă, în marile cancelarii occidentale şi în structurile decizionale ale Uniunii Europene şi ale N.A.T.O. ideile titulesciene, chemând la solidaritate şi ajutor pentru cel care este victima agresiunii, au fost evocate sau chiar readuse în portofoliul valorilor active.

Putem oare ignora valoarea discursului „Inima României", a „ideilor-baricadă" ale lui Nicolae Titulescu, care se regăsesc în eşafodajul politicii externe şi diplomaţiei româneşti, când teorii dintre cele mai absurde privind destinul Transilvaniei - reluând incorigibile obsesii - se (re)elaborează în varii laboratoare, interne şi externe, ale unei subversiuni îndreptate împotriva existenţei statului naţional unitar român, a poporului român însuşi? Avalanşa de teorii privind „spaţiul distinct transilvan", „federalizarea (organizarea cantonală) a Transilvaniei", „autonomizarea etnică", „drepturile colective ale minorităţilor" pe de o parte, resuscitarea unei agresive propagande revizioniste, în care se asociază negarea Tratatului de la Trianon şi se proiectează aberante hărţi ale „noii geografii" a Europei Centrale şi de Sud-Est, pe de altă parte, demonstrează că ne aflăm în faţa unui plan concertat al unor cercuri politice interne şi externe faţă de care nu putem sta cu mâinile încrucişate, faţă de care trebuie să adoptăm o atitudine inteligentă fermă şi consecventă vădind responsabilitate faţă de destinele poporului român. Jalnicele atitudini de slăbiciune şi compromis manifestate de Bucureşti au îngăduit forţelor ostile din interior şi din exterior să se pronunţe cu şi mai multă obrăznicie şi vehemenţă, parcurgând drumul de la formularea cererilor cele mai ridicole până la proferarea ameninţărilor cele mai absurde. Tăcerea şi ambiguitatea celor obligaţi prin mandat de însăşi naţiunea română să-i exprime şi să-i apere interesele vitale nu au făcut decât să stimuleze agresivitatea unor asemenea cercuri şi organizaţii, care - oficial sau doar oficios - îşi permit azi să facă declaraţii şi să contureze proiecte care le califică, fără niciun echivoc, drept forţe antiromâneşti.

Avem datoria să afirmăm, încă o dată, în modul cel mai clar, că România este un stat unitar, suveran şi independent şi că înţelege să fie şi să rămână aşa, fiind rezultatul firesc al unei evoluţii istorice de două ori milenară, al luptei şi al jertfei, că unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara este expresia unor hotărâri plebiscitare profund democratice, recunoscute şi întărite de tratatele de pace. Nicolae Titulescu a gândit destinul ţării, integritatea ei teritorială şi unitatea ei naţională în corelaţie logică şi indestructibilă cu statutul legal şi situaţia reală a tuturor locuitorilor. Jurist de marcă, democrat şi umanist indefectibil, omul de stat Nicolae Titulescu a fost convins - şi a căutat să-i convingă şi pe ceilalţi - că ţara este aşa cum sunt locuitorii ei, că aceştia îi dau forţa, solidaritatea, rezistenţa, vitalitatea, că o ţară este cu atât mai puternică cu cât toţi care o locuiesc, indiferent de etnicitate, limbă sau religie, se simt solidari în jurul aceluiaşi destin. Aşa fiind, Nicolae Titulescu a respins şi condamnat discriminările de orice ordin. Istoria contemporană a României confirmă că - dincolo de regretabile derapaje de ordin politic şi rasial - ţara a cunoscut o gândire şi o acţiune politică, democratică şi umanistă.
- Va urma –
----------------------------------
[17] Almanahul ziarului Tarnava Mare, 1926. Rânduri memorabile privind Transilvania, adresate de Nicolae Titulescu, la 29 octombrie 1925, lui Andrei V. Popovici, directorul Almanahului şi al ziarului Tarnava Mare.
[18] Eliza Campus, Nicolae Titulescu şi politica pentru menţinerea integrităţii teritoriale a României, în „Studii. Revistă de Istorie", tom 19, nr. 2, 1966, pp. 225-250; Nicolae Dascălu, Centenarul Nicolae Titulescu. Un militant fervent pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, în „Apărarea Patriei", 3 martie 1982; George Macovescu, Nicolae Titulescu - diplomat român progresist; activitatea sa pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României, pentru apărarea şi consolidarea păcii şi crearea unui sistem de securitate colectivă, comunicare rostită la sesiunea comemorativă organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la încetarea din viaţă a lui Nicolae Titulescu, Bucureşti, Sala Mică a Palatului, 17 martie 1966; Gh. Platon, Em. Bold, Luptător pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României, în „Ateneu", an III, nr. 3 (20), martie 1966, p. 14; George G. Potra, Nicolae Titulescu şi integritatea teritorială a României, comunicare susţinută la simpozionul „Titulescu şi Basarabia", organizat la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Bariţiu" de Asociaţia „Nicolae Titulescu"–Braşov, Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina"-Braşov, Fundaţia „Neamul Românesc"-Braşov, Inspectoratul Judeţean pentru Cultură-Braşov, Braşov, 30 octombrie 1992; Constantin I. Turcu, Titulescu - apărător al integrităţii teritoriale, în „Lumea", an XXX, nr. 34 (1501), 20-26 august 1992, pp. 18-19.

footer