Revista Art-emis
Între istorie și memorie. 50 de ani de la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (2) PDF Imprimare Email
Dr. Liviu Ţăranu   
Miercuri, 23 Septembrie 2015 20:30

Gheorghe Gheorghiu-Dej, art-emisÎn politica externă, Gh. Gheorghiu-Dej este responsabil, în parte, pentru susţinerea procesului de satelizare a ţării de către U.R.S.S. (consacrată prin Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală din 4 februarie 1948). În procesul de sovietizare, liderul P.M.R. a acţionat ca o unealtă docilă a Moscovei. El este principalul responsabil pentru îngheţarea relaţiilor româno-iugoslave între 1949-1954, pentru sprijinul total acordat sovieticilor în reprimarea revoluţiei din Ungaria în 1956 şi pentru implicarea puternică, cel puţin într-o primă fază, în activitatea celor două structuri internaţionale create de Uniunea Sovietică pentru a controla ţările satelite, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc şi Tratatul de la Varşovia. Momentul schismei sovieto-iugoslave şi ulterior al revoluţiei din Ungaria era destinat a demonstra conformismul fără rezerve al lui Dej faţă de conducerea de la Moscova, indiferent că aici trona Stalin sau N.S. Hruşciov, consideră istoricul Florin Constantiniu. Gh. Gheorghiu-Dej este, totodată, cel care a supervizat acţiunea ordonată de Al. Drăghici prin intermediul aparatului exterior al Securităţii (Direcţia de Informaţii Externe) în sensul executării oricăror acţiuni care ar fi contribuit la crearea sau alimentarea disensiunilor din cadrul emigraţiei româneşti din Occident.

În planul politicii interne regimului patronat de Gh. Gheorghiu-Dej i se recunosc, totuși, unele succese în domeniul economic, îndeosebi în ceea ce priveşte procesul de industrializare a ţării. Chiar Ana Pauker vorbea ironic despre „comuniştii naţionali" interesaţi de economia ţării şi mai puţin de Uniunea Sovietică aşa cum era, de pildă, „gruparea moscovită"[10]. Procesul de industrializare era văzut însă unilateral. Gh. Gheorghiu-Dej insista mereu, în discursurile sale, asupra tezei leniniste conform căreia dezvoltarea industriei grele permite asigurarea independenţei economice şi politice: „progresul ţării noastre este în directă şi nemijlocită legătură cu progresul industrializării ţării şi de tăria industrială a ţării depinde în mare măsură însăşi independenţa statului"[11]. Neluându-se în calcul diferenţele mari între U.R.S.S. şi ţările satelit, nici ca teritoriu, populaţie sau resurse, în România, ca şi în statele vecine, s-a aplicat strategia economică sovietică din anii '30. Bazele acesteia erau reprezentate de o puternică centralizare, dezvoltarea cu precădere a industriei siderurgice şi a celei constructoare de maşini. Prim-secretarul P.M.R a fost principalul promotor al punerii în practică a unui proiect care data din perioada interbelică, cel referitor la electrificarea ţării. „Fiecare pas înainte - arăta Gh. Gheorghiu-Dej, în dezvoltarea industriei noastre socialiste şi în mecanizarea agriculturii, este frânat de lipsa de energie electrică"[12]. În plenara C.C. al P.M.R. din octombrie 1950 a fost aprobat planul de electrificare pe 10 ani, propus de liderul P.M.R. În cadrul acestui proiect se preconiza construirea de centrale termo şi hidroelectrice în aproape toate regiunile ţării, crearea unei puternice industrii electrotehnice capabile să producă maşini şi utilaje moderne necesare dotării centralelor electrice construite, crearea unei vaste reţele naţionale de interconexiune, a unei reţele de tensiune înaltă, medie şi joasă, pregătirea cadrelor necesare etc.

Politica economică şi aplicarea acesteia, în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, au creat un serios dezechilibru în dezvoltarea economiei, în principal între industrie şi agricultură. Investiţiile masive într-un segment al industriei, care s-au dovedit în unele părţi lipsite de eficacitate, au condus la scăderea aşa numitului fond de consum, situaţie care s-a reflectat în nivelul de trai foarte scăzut al populaţiei. Cu toate acestea, nu pot fi negate progresele care au condus la creşterea produsului social şi a venitului naţional, cu toate consecinţele care decurg de aici în privinţa potenţialului economic al ţării, al posibilităţilor de acumulare şi investiţii şi chiar al lărgirii colaborării economice cu străinătatea. Autorii care au scris, pe larg, despre România anilor '60 (Ghiţă Ionescu, Vl. Tismăneanu, Stelian Tănase, St. Fischer-Galaţi, John Michael Montias, J.F. Brown, Kenneth Jowitt sau David Floyd) sunt de acord că independenţa afişată de P.M.R, după 1960, a fost, la origine, o rezistenţă economică[13].

În politica externă, o parte dintre istorici îi recunosc lui Gh. Gheorghiu-Dej, în principal, efortul de a-i convinge pe sovietici să-şi retragă trupele de pe teritoriul României (Mihai Retegan, Ioan Scurtu, Mihail Ionescu). Alţii susţin că oricât talent diplomatic ar fi avut Gh. Gheorghiu-Dej, dacă N.S. Hruşciov nu ar fi considerat că această decizie este în interesul Uniunii Sovietice, Armata Roşie ar fi continuat să staţioneze în România, oricât ar fi stăruit conducerea românească ca aceste trupe să se reîntoarcă în patria lor (Florin Constantiniu, Vasile Buga). Distanţarea de Moscova şi rolul jucat abil în conflictul sino-sovietic prin care regimul de la Bucureşti şi-a atras sprijinul chinez, precum şi refacerea relaţiilor cu Iugoslavia au asigurat o vizibilitate fără precedent României în arena relaţiilor internaţionale. Prestigiul obţinut astfel a fost utilizat cu pricepere pentru a intensifica relaţiile economice şi politice cu Occidentul. Americanul Randolph Braham îi atribuia, de altfel, liderului P.M.R. un al şaselea simţ politic şi o mare sensibilitate în intuirea direcţiilor din care bătea dinspre Moscova vântul schimbărilor. Baza politicii externe româneşti a fost formulată, pe larg, în Declaraţia din aprilie 1964 - denumită în istoriografie „Testamentul lui Dej". Pentru că documentul din aprilie 1964 nu a fost urmat de o democratizare, oricât de firavă, nici măcar în cadrul structurilor partidului, în rândul unor istorici s-au făcut aprecieri deosebit de critice: Declaraţia a statuat totodată „independenţa" şi „suveranitatea" conducerii P.C.R. faţă de cetăţenii propriei ţări - „Declaraţia din aprilie 1964 a fost declaraţia de independenţă a P.M.R./P.C.R. faţă de poporul român" susţine academicianul Dinu Giurescu[14]. Principiile de bază formulate explicit în Declaraţie, ale independenţei şi suveranităţii, au dat deplină libertate conducerii de partid în a impune, în continuare, modelul sovietic de socialism, în componentele sale esenţiale: monopolul politic al P.M.R./P.C.R., industrializarea forţată pe baza comandamentelor ideologice şi politice, cu accent pe industria grea, construcţii de maşini şi chimie (dar cu credite şi tehnologie din Vest), planificare centralizată, gospodării agricole colective, eliminarea oricăror manifestări ale economiei de piaţă, controlul vieţii publice în toate sectoarele, prin birocraţia de partid şi de stat şi prin Securitate. În consecinţă, Declaraţia din aprilie 1964 rămâne „documentul programatic care a formulat explicit monopolul puterii în folosul echipei conducătoare a P.M.R./P.C.R.[15].

Declaraţia deschide însă o nouă cale în politica externă a României, reprezentând totodată şi testamentul politic al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej[16]. Urmaşul său, Nicolae Ceauşescu, s-a bazat pe Declaraţia din aprilie, iar politica externă promovată în perioada de după 1965 „nu se poate explica fără Dej şi fără Declaraţia din 1964", după cum bine remarca Paul Niculescu Mizil[17]. Analizând acest act politologul canadian Jacque Levesque încadra România în grupa ţărilor învingătoare în efortul lor de a duce o politică independentă de cea a Uniunii Sovietice, alături de Albania şi Iugoslavia. Hugh Seton Watson aprecia, în 1967, că Declaraţia din aprilie este cel mai important eveniment de la moartea lui Stalin, iar Hélène Carrère D'Èncausse, o personalitate a sovietologiei occidentale, aprecia în cartea sa „Le grande frère" că România a fost singura ţară care a reuşit să treacă de la statutul de satelit la cel de ţară independentă, manifestarea plenară a acestei politici de independenţă fiind înregistrat în aprilie 1964. Documentul reprezintă, aşadar, pe lângă apoteoza lui Gheorghiu-Dej, ca lider, consacrarea unei linii independente a României în cadrul blocului socialist, politică ce a corespuns interesului naţional de la acel moment, racordând P.M.R. la tradiţia luptei pentru independenţă a României şi sporindu-i astfel legitimitatea cvasi-inexistentă până acel moment. Totodată, existenţa unei anumite presiuni a societăţii româneşti în ansamblul ei pentru o politică naţională, eliberarea din închisori şi reintegrarea unor oameni de ştiinţă şi cultură în societate sau cu alte cuvinte „o revalorizare a ceea ce însemna substanţa românească"[18], toate acestea însemnau crearea unui cadru propice pentru o politică de independenţă, susţine profesorul Ioan Scurtu.
- Va urma –

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI organizată de Societatea ART-EMIS, A.C.M.R.R. din S.R.I. - Sucursala Vâlcea şi Primăria Prundeni, 12-14 iunie 2015
---------------------------------------------
[10] Florin Constantiniu, De la stalinistul obedient la comunistul naţional, în „Dosarele Istoriei", nr. 3 (8)/1997, p. 20
[11] Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1956, p. 62
[12] Idem, Raport asupra planului de electrificare a ţării, Bucureşti, 1951, p. 11
[13] Adrian Cioroianu, Atuurile lui Gheorghiu-Dej, în „Dosarele Istoriei", nr. 3 (8)/1997, p. 26
[14] Dinu Giurescu, Cu patru decenii în urmă „Declaraţia" din aprilie 1964, în „Dosarele Istoriei", nr. 4 (92)/2004, p. 16
[15] Paul Niculescu-Mizil , O istorie trăită, Bucureşti, 1997, p. 17
[16] Idem, Gh. Gheorghiu-Dej – 100, în „Dosarele Istoriei", nr. 11(63)/2001, p. 50
[17] Idem, O istorie trăită, Bucureşti, 1997, p. 145
[18] Expresia aparţine profesorului Ioan Scurtu, vezi Paul Niculescu-Mizil, op. cit., p. 127.

footer