Revista Art-emis
Actualitatea unui discurs - Nicolae Titulescu: „Inima României” - Ploieşti, 3/16 mai 1915 (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. George G. Potra, Membru A.O.Ş.R.   
Luni, 14 Septembrie 2015 14:06

Discurs Nicolae Titulescu, 1915 - 2Nu-mi propun să fac referiri ample la biografia[9] lui Nicolae Titulescu. Voi menţiona totuşi că Nicolae Titulescu intră în Partidul Conservator Democrat condus de Take Ionescu, la 16 februarie 1908. Profesând în mod strălucit la catedra universitară, în barou şi la tribuna publică, la 8 noiembrie 1912, Nicolae Titulescu este ales deputat în districtul I Romanaţi, pe lista Partidului Conservator Democrat. În această nouă calitate, de deputat, la 20 decembrie 1913, Nicolae Titulescu rosteşte în Camera Deputaţilor discursul Poziţia României faţă de evenimentele din Balcani, care a impresionat profund asistenţa, în particular, şi cercurile politice, în general. Take Ionescu a fost pur şi simplu entuziasmat şi a semnat în „La Roumanie" un elogiu la adresa tânărului său confrate[10]. Deşi eseul lui Take Ionescu avea în vedere debutul parlamentar al lui Nicolae Titulescu, pot afirma cu rigoare că opiniile liderului conservator-democrat, ale eminentului om de stat şi diplomat român, mentor al lui Nicolae Titulescu, sunt pe deplin confirmate de textele discursurilor şi cuvântărilor pe care noua stea a politicii şi diplomaţiei româneşti avea să le pronunţe timp de peste două decenii. Raţiuni de fond şi de stil, cărora adaug faptul că textul nu se află la îndemâna tuturor celor interesaţi, m-au determinat să-l includ studiului de faţă:

„Şedinţa de ieri a Camerei Deputaţilor ne-a dăruit o mare bucurie, una dintre acele bucurii care fac fericirea unei existenţe şi onoarea unui partid. Un mare, un extraordinar talent s-a arătat la tribuna românească şi acel talent este al nostru. Nu numai că Titulescu a făcut ieri debutul cel mai strălucit din întreaga istorie a elocinţei parlamentare a României, dar debutul său l-a consacrat deopotrivă ca gânditor şi ca orator. Titulescu are totul. În ceea ce îl priveşte, natura a dovedit o rară risipă. Limba lui este elegantă şi de o corectitudine perfectă. Şi această formă impecabilă este pusă în serviciul unei gândiri totodată clare şi profunde, care nu-l părăseşte niciodată, nici chiar în momente de cea mai mare emoţie. La fel ca toţi adevăraţii oratori, Titulescu improvizează. Mai pe larg. Un discurs ca al său este cu siguranţă fructul unei mari şi serioase munci, dar al unei munci asupra ideilor şi nu asupra cuvintelor. În vocea sa, în respiraţia sa, pe faţa sa, se citeşte, se simte că asistăm la chinurile creaţiei. Nu există niciodată, nu va exista niciodată, un artist fără de chinurile creaţiei. Iar această creaţie nu este posibilă fără o absolută puritate a intenţiilor, fără o profundă şi inalterabilă convingere.

La fel ca toţi marii oratori, Titulescu nu se mulţumeşte cu simţul realităţii. Desigur, are părţi de polemică, mânuieşte ironia şi se joacă cu vorbele de duh, striveşte cu logica şi nu îi este străin niciunul dintre mijloacele pe care arta cuvântului le pune la îndemâna celor aleşi. Dar adevăratele momente de elocinţă şi de stăpânire a auditoriului intervin atunci când îşi ia zborul şi înălţându-se foarte sus, foarte sus, deasupra contingentelor terestre, el ne deschide orizonturi noi şi ne înalţă la măreţia sintezei sale. Se vor putea citi în acest ziar frumoase discursuri, făcându-se o faptă bună, pentru căci se restabileşte adevărul asupra unei epoci de acum istorice. Niciodată însă nu se va putea imagina profunda impresie de uimire şi de admiraţie, pe care a făcut-o în şedinţa de ieri. Se vorbea de slăbiciunea, chiar şi de sterilitatea celor mai tinere generaţii. Titulescu dă o strălucită dezminţire acestor triste profeţii. Am fi fost mândri de această dezvăluire, chiar dacă Titulescu s-ar fi numărat printre adversarii noştri. Dar întrucât el este dintre ai noştri, mândria noastră patriotică sporeşte dintr-o legitimă mândrie de partid. Fie ca în cariera strălucitoare care i se deschide să întâlnească nu dreptatea contemporanilor, urmărită întotdeauna în zadar, ci ceva mai puţin din ura implacabilă, pe care marii bărbaţi o biruie, pentru că ei trebuie să-şi urmeze drumul, care nu este mai puţin amărăciunea existenţei lor"[11].

Prezenţele lui Nicolae Titulescu în Parlamentul României sau la tribune internaţionale, fie că a fost vorba de organizaţii şi conferinţe internaţionale, fie că a fost vorba de universităţi şi societăţi savante, au fost salutate în timp de personalităţi politice şi diplomatice ale vremii sale, de figuri prestigioase ale vieţii ştiinţifice şi ale lumii ziaristice[12]. În publicistica românească postumă lui Nicolae Titulescu, oratoria acestuia a avut parte de referiri diverse, unele privind substanţa, altele doar stilul[13]. Întrunirea „Acţiunea Naţională", desfăşurată la Ploieşti, la 3 mai 1915, a avut un evident caracter politic şi o vocaţie naţională. Faptul nu a fost singular în România. În spaţiu şi în timp, dorinţele românilor de a trăi cu toţii într-o ţară liberă, într-un stat unitar, independent şi suveran, sub acelaşi steag, au primit expresie în alte şi alte manifestări, definind un curent naţional. Take Ionescu l-a avut alături pe Nicolae Titulescu din raţiuni politice, intelectuale, morale şi sentimentale. Înainte de toate, cei doi împărtăşesc aceleaşi valori politice, aceleaşi opţiuni majore în materie de politică externă, în privinţa alianţelor. Liderul conservator-democrat aprecia altitudinea intelectuală a lui Nicolae Titulescu, educat la şcoala franceză, la cel mai înalt nivel, asimilând cunoştinţe şi dobândind titluri sub autoritatea unor mari savanţi. Asemenea altor intelectuali români, oameni politici, de ştiinţă şi cultură, Take Ionescu aprecia faptul că Nicolae Titulescu refuzase să rămână în străinătate, să-şi asume acolo o catedră universitară, oferită în modul cel mai dorit şi invidiat - Sorbona.

Dragostea de ţară îl verifică şi îl confirmă moral pe Nicolae Titulescu, aşezându-l în falanga celor ce se angajează în slujba supravieţuirii şi afirmării sale. La 33 de ani, Nicolae Titulescu era un spirit strălucit, un om de iniţiativă şi acţiune, un om integru, un caracter. Atrag atenţia asupra faptului - care nu a fost şi nu poate fi considerat drept un amănunt - că lui Nicolae Titulescu i-a fost acordată onoarea de a lua cuvântul la Ploieşti înaintea Patronului său intelectual. Discursul „Inima României" este un produs profund elaborat. Dincolo de afirmaţii se întrevăd analize mai vechi şi mai noi larg cuprinzătoare, judecăţi politice, istorice, socio-economice, demografice, etnice, strategice ş.a. întreprinse de oameni de ştiinţă şi de oameni politici, de eminenţi publicişti. Oricât ar fi de severă analiza şi judecata, nu am putea bănui şi, cu atât mai mult, nu am putea reproşa lui Nicolae Titulescu improvizaţia. Lui Nicolae Titulescu i se potriveşte foarte bine butada că spontaneitatea este proprie oamenilor serioşi, că improvizaţia şi-o pot permite numai oamenii profunzi. Am văzut manuscrisele unor discursuri rostite pe parcursul anilor de Nicolae Titulescu, în timpul când a avut însărcinări oficiale şi după, când a fost eliminat din viaţa politică. Paginile sale certifică un om responsabil, riguros, un spirit metodic, un perfecţionist, un om în luptă cu sine însuşi. Rândurile sale ne dezvăluie un om harnic, un duşman al superficialităţii şi al ambiguităţilor, un om care a făcut din scrisul cristalin şi cinstit o adevărată religie, o profesiune de credinţă, o şcoală de educaţie, de umanism şi democraţie. Rupând vinovate perdele de fum, dezvăluind cuvioase abilităţi politico-diplomatice şi, mai ales, condamnând înţelegeri ascunse, cu factori externi, profund dăunătoare interesului naţional, Nicolae Titulescu a adus în faţa opiniei publice „un trecut întunecat şi vitreg". La 17 februarie 1867, s-a încheiat Acordul austro-ungar privind crearea statului dualist austro-ungar, în cadrul căruia Transilvania a fost încorporată în Ungaria, răpindu-i-se autonomia.

În epoca revoluţiilor burghezo-democratice, aspiraţiile românilor care vizau deplina emancipare, făurirea statului naţional unitar, independent şi suveran, primeau o puternică lovitură din partea unui imperiu retrograd. Pământul românesc a sângerat atunci. Europa, prea mulţumită şi prea sigură de sine, a fost martoră liniştită la trasarea unor „graniţe, care sunt ca nişte tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu al naţiunii" române. Ceea ce s-a întâmplat atunci, departe de a înfrânge aspiraţiile românilor, de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, a marcat intrarea luptei naţionale într-o nouă etapă. Născut la 4/16 martie 1882, sub arcul de lumină al independenţei câştigate de România pe câmpul de luptă, în cursul şi la capătul războaielor din anii 1877–1878 împotriva Imperiului Otoman, Nicolae Titulescu nu s-a mulţumit să tragă un semnal de alarmă în legătură cu perpetuarea acestei anomalii care fractura în continuare cursul firesc al istoriei poporului român, ci, mai mult decât atât, lucru esenţial, tânărul tribun a chemat la mobilizarea minţilor şi baionetelor pentru a „spulbera" aceste graniţe impuse în mod criminal, a unor graniţe care „ne vor încătuşa ca zidurile unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge". Trecerea de la o propoziţie la o altă propoziţie, de la un paragraf la alt paragraf, oferă surprize retorice şi stilistice din cele mai neaşteptate şi frumoase. Nu am întâlnit - nici până la el, nici după aceea - metafore mai puternice privind graniţele impuse de ocupant: „tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu al naţiunii"; „zidurile unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge".
Nu am găsit nicăieri, până la declanşarea Primului Război Mondial, referiri sau comentarii aparţinând lui Nicolae Titulescu care să permită supoziţia, şi cu atât mai puţin afirmaţia, că el cunoştea pe fond Tratatul de alianţă româno-austro-ungar semnat la Viena la 18/30 octombrie 1883[14].

Acest tratat, rămas în vigoare până la 14/27 august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial, a fost ascuns timp de peste două decenii Parlamentului României, fiind cunoscut doar de câteva persoane. Când le-a pus în faţă cererea de a intra în război alături de Puterile Centrale, Carol I nu a invocat tratatul semnat în 1883, lăsându-i pe participanţii la Consiliu de Coroană în necunoştinţă de cauză. În atitudinea adoptată la 21 iulie/3 august 1914 de Consiliul de Coroană, liderii politici prezenţi au dat expresie unor judecăţi profunde întemeiate pe raţiuni istorice, politico-diplomatice, militar-strategice şi, nu în ultimul rând, unor procese de conştiinţă cu largă şi profundă reverberaţie. Experienţei i s-au asociat analiza şi instinctul. Hotărârea adoptată de Consiliul de Coroană a fost salutată cu toată inima de către Nicolae Titulescu, care a apreciat că „instinctul neamului, prin aleşii lui, a vorbit la timp". Într-o logică impecabilă, tânărul deputat a pledat pentru ieşirea României din neutralitate şi pentru intrarea în acţiune.
- Va urma –

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI organizată de Societatea ART-EMIS, A.C.M.R.R. din S.R.I. - Sucursala Vâlcea şi Primăria Prundeni, 12-14 iunie 2015.

------------------------------------------------
[9] Pentru repere biografice şi ale activităţii politico-diplomatice, vezi Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), ediţie îngrijită de George G. Potra, Constantin I. Turcu, Ion M. Oprea; cuvânt înainte de Teodor Meleşcanu, Fundaţia Europeană Titulescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 331–374.
[10] [Take Ionescu], Titulesco (fr.), în „La Roumanie", 23 decembrie 1913/4 ianuarie 1914; apud Pro şi contra Titulescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, selecţie, cuvânt înainte şi postfaţă, note biografice, adnotări şi explicaţii, indice de George G. Potra, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2012, vol. II, pp. 260–262.
[11] Pro şi contra Titulescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, ediţie îngrijită, selecţie, cuvânt înainte şi postfaţă, note biografice, adnotări şi explicaţii, indice de George G. Potra, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2012, vol. II, pp. 260–262.
[12] Nu voi risca să numesc pe unii dintre cei care au făcut-o, pentru a nu mi se reproşa că am lăsat de-o parte pe unii cel puţin la fel de prestigioşi, dacă nu chiar mai importanţi; nu voi risca să menţionez pe unii care l-au adulat sau pe alţii care l-au blasfemiat. Las la latitudinea cititorului român şi străin să parcurgă „vocile" aparţinând unui număr de câteva sute de contemporani ai săi care au făcut referiri la discursul titulescian, la oratoria sa – vezi Pro şi contra Titulescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, volumele I–III, passim.
[13] Reţin doar Daniela Boriceanu, De la Magia verbului la rigoarea oratorică în discursul titulescian, în Nicolae Titulescu. Eternitatea unui destin exemplar, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi", Slatina, 2005, pp. 189–193.
[14] Istoria României în date elaborată de Dinu C. Giurescu, Horia C. Matei, Nicolae C. Nicolescu, Marcel D. Popa, Gheorghe Rădulescu, Alexandru Stănciulescu; coordonare: Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 255.

footer